gerul și furia

La casă la Mega Image o mascotă Nesquick întreabă copiii dacă au gustat cereale bune de la colega lor. Câteva minute mai târziu, sunt la intersecția dintre Mircea vodă și Unirii, aștept la trecere. O voce din stânga mă întreabă timid dacă am niște bani să-i dau să își ia ceva de mâncare. Spun “n-am” mecanic, din automatism, și abia apoi întorc capul. Puștiul, pe jumătate de înalt față de mine, își face loc printre mașinile oprite la semafor încercând să înduioșeze șoferii. Strig după el: al cui ești tu? Se oprește pe trotuarul celălalt. Îl cheamă Alberto, are zece ani, chipul rotund și un zâmbet pe jumătate de bebeluș, pe jumătate șmecheresc.

E cel mai mare din șapte frați, cel mai mic are trei luni. Are o mamă care cerșește acum în altă zonă și un bunic care a rămas acasă cu frații mai mici. A fost la școală o lună, prima din clasa întâi, i-a plăcut, dar apoi nu l-au mai lăsat să se ducă. Nu știe exact de ce, probabil pentru că nu aveau cele necesare. Acum cerșește. Pentru mâncare, pentru lapte pentru ăla micu, pentru că “îl mai ajutăm pe tata, îi mai ducem țigări.” Taică-su e “în penitenciar. a fost un scandal și l-au închis, pentru tentativă de omor.” De ce știe copilul ăsta să articuleze tentativă de omor? La vârsta lui, pe verișoară-mea, acum un pic mai mare, o duceau încă la școală buni sau taică-su. Li se părea periculos să o lase singură. Și nu știa ea prea bine ce-i aia tentativă de omor, dar știa să ceară un telefon cu touchscreen cu diagonala mai mare.

Alberto locuiește cu ai lui într-o casă părăsită. Au căldură doar noaptea, cu o sobă veche. După ce n-a mai mers la școală, a învățat să scrie și să citească din zbor. “Văr-miu e clasa a 3-a și nu știe așa bine ca mine. Mă roagă pe mine să-l nvăț. Și eu îi arăt. Uite, acolo scrie Catena.” E ger și umezeală și eu tremur cu plasa în brațe. Rememorez ce-am cumpărat. Nicio ciocolată, nicio portocală, nimic bun de pus în ghete. Îi las niște bani momentan. Mă întreabă: “doamna, dar e adevărat că aseară a fost Moș Nicolae?” “A fost.” “Mama cred că n-a știut, că altfel venea și la noi.” Nu știu dacă e o replică nevinovată sau nevoia l-a învățat să apese niște butoane ca să impresioneze străini. Oricum ar fi, e un copil care merită mai mult.

Cineva l-a îmbrăcat bine înainte să plece de-acasă. Are o vestă groasă de fâș trasă peste mai multe straturi de haine și pe cap poartă o căciulă serioasă. Pare un copil al munților. “Nu ți-e frig? De ce nu mergi acasă?” “Nu mi-e frig. Dar mă doare rău măseaua.” Nu știu ce pot să fac mai mult pentru el în clipa asta, dar știu că nu e suficient să-i dau niște bănuți și să merg mai departe. Se oferă să-mi arate unde stau ei, nu știu de ce, dar mi-e frică să merg în clipa aia. Nu vreau să se trezească maică-sa sau bunică-su cu mine pe cap, așa din senin. nu știu nimic despre ei și nici ei despre mine. Are vreunul din ei vreun telefon? Are. Mama. Alberto se chinuie să-și amintească numărul. Ca să poată face asta, are nevoie să mă vadă notând în telefon cifrele. Îi vine greu, dar două câte două scoate din memorie cifrele unui număr pe care el nu l-a format niciodată. Nu îi pot promite nimic altceva decât că o să-l mai caut. Alberto nu mi-a mulțumit când i-am dat banii, ci la sfârșit. L-am luat ca pe “un mulțumesc că ai întrebat”.

După ce ne despărțim, o sun pe maică-sa și cu cleștele scot câteva informații de la ea. Ei vin din Teleorman și nu au actele făcute pe București, de-asta nu a putut să-i dea pe copii la școală. Asta e explicația ei. Mai mult nu știe. Iar eu nu am în clipa asta nicio soluție, nici măcar nu știu dacă e corect ce spune sau nu s-a interesat suficient. Îmi îngheață mâna pe mobil, îi promit că revin după ce aflu ce se poate face. Sunt prea furioasă pe situație și nu vreau să mă răstesc la ea. Are un copil de 10 ani pe care îl lasă să se plimbe în ger, printre mașini și să ceară bani străinilor. Un copil care vorbește curat și te privește cu încredere. Doar școala ar putea face diferența. Doar școala ar putea ajuta: să nu ajungă și el într-un penitenciar, să nu facă și el copii pe care să-i trimită la cerșit.

Merg prin frig nervoasă pe taică-su, pe maică-sa, pe sistem, pe ministrul Educației și pe Ponta, care cred că toți copiii învață de pe tablete.

Abia când ajung la Piața Alba Iulia și mă depășește un convoi de mașini Coca-Cola luminate obositor, îmi dau lacrimile.

P.S: Dacă știe cineva cum ar trebui procedat – și mă refer aici la soluții care să evite separarea copiiilor de mama sau bunicul lor- îl rog să-mi dea un semn.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>