Flea: Helen Burns

Disclaimer: Sunt convinsă că Flea se agită, sare şi se zbenguie atâta, pentru că e unul din oamenii ăia rari care au mai mult suflet decât încape în corp.

Nu ştiu cât de mult mi-ar fi plăcut de „Helen Burns”, dacă n-aş fi ştiut că e a lui Flea. Înainte să săriţi la concluzii neintenţionate, mă explic. Dacă albumul ar fi fost al unui anonim, ar fi fost tot un material fain, dar nu m-ar fi surprins aşa cum a făcut-o Flea. Până la urmă, un anonim poate să cânte ce vrea el, câtă vreme ce scoate Flea o să fie mereu comparat cu ce face de-aproape 30 de ani în Red Hot Chili Peppers. Helen Burns n-are nimic de-a face cu Red Hot Chili Peppers, cu excepţia aceluiaşi simpatic, nebun, niciodată potolit Flea. Are, însă, câte ceva în comun cu primele discuri scoase de colegul Frusciante acum mulţi ani: o muzică personală, obscură spre ermetică, foarte escapist-artistică şi care pare scrisă „sub influenţă”.

Deşi ţine doar 26 de minute, să îl asculţi cap-coadă ar putea să ţi se pare solicitant. Trecerile abrupte, sunetele abrazive şi libertatea totală, aproape nesimţită cu care a fost zămislit fac discul mai greu de digerat, dar, în acelaşi timp, suficient de original, încât să merite mai multe şanse. Sunt şase piese, pe care Flea cântă/se joacă la bas, trompetă, pian, orgă, sintetizatoare şi câteva instrumente de percuţie. Pe „Helen Burns” i se alătură Patti Smith, care-l completează într-o chimie perfectă, în vreme ce Chad Smith şi Jack Irons îşi împrumută tobele pe „Lovelovelove” şi „333”. Creativ, însă, albumul rămâne un „one-man-show”, la fel de personal ca un jurnal scris de mână.
Titlul albumului este inspirat de personajul cu acelaşi nume din romanul „Jane Eyre”. După cum povesteşte chiar Flea, Helen Burns este o obsesie mereu activă în mintea sa, probabil, însă, ceva mai sănătoasă decât imaginea lui Anne Frank în mintea lui Jeff Mangum. Flea o spune cel mai bine: “The beauty of Helen Burns is a quality I look for in all human beings. Burns is always someone who is present with me and whose highest ideals resonate in the deepest experiences of my life”.

Helen Burns devine, astfel, un simbol, pentru un disc care probabil n-ar fi văzut “lumina” internetului sau vinilului, dacă Flea n-ar fi văzut în el o cale de a strânge fonduri pentru Conservatorul Silverlake. O şcoală de muzică nonprofit, înfiinţată în 2001, în California, de către Flea şi Keith Barry, Conservatorul Silverlake este un proiect care facilitează accesul la educaţia muzicală pentru copiii şi adolescenţii fără posibilităţi materiale. În iulie, Flea a lansat „Helen Burns” pe site-ul şcolii de muzică, adoptând o politică stil Radiohead: „plăteşte cât vrei” (între 0 şi 500 de dolari). Toţi banii strânşi din vânzarea albumului vor ajunge la copiii şi adolescenţii, care învaţă muzică la Silverlake. Pe-o parte dintre ei îi puteţi auzi şi pe EP-ul lui Flea, pe piesa „Lovelovelove”, unde intervenţia corului dirijat de S.J Hasman contrastează aproape catartic cu structurile reci din prima parte a piesei.
La finalul albumului, poţi să te plângi că nu se leagă sau să te bucuri din acelaşi motiv. Poţi să îl abandonezi pentru ceva mai digerabil sau poţi să accepţi provocarea şi să completezi liniile punctate. Nu e un material neterminat, dar e un material liber şi asta poate fi uneori imposibil de tolerat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>