Deconstrucţie şi reconstrucţie în Dancer in the Dark

Pasiunea pentru experiment şi joacă, curiozitatea infinită faţă de expresiile multiple ale emoţiilor umane, dar şi dispreţul pentru jumătăţile de măsură, definitorii pentru cariera muzicală a artistei islandeze, particularizează şi interpretarea tulburătoare a personajului Selma conferită de Björk în „Dancer in the Dark”. Chiar dacă această interpretare ar fi singurul lucru bun din tot filmul lui Lars von Trier, pelicula ar sta, în continuare, în picioare, demnă, susţinută de o prezenţă feminină rar întâlnită pe marile ecrane contemporane: un amestec de graţie şi forţă, vulnerabilitate şi independenţă, copilărie şi vină tragică. Inteligenţa lui Björk se traduce prin soluţiile pe care le găseşte pentru a împăca aceste contradicţii, coerenţa personajului fiind, paradoxal, consolidată de secvenţele muzicale, care mai degrabă artificializau discursul cinematic în musicalul clasic, împrumutându-i un aer neverosimil.

Faţă de acest gen clasic al filmului muzical, pelicula lui von Trier acţionează ambivalent: pe de o parte, „Dancer in the Dark” poate fi privit ca un discurs parodic, anti-american la adresa musicalurilor hollywoodiene de tip feel-good, denunţându-le superficialitatea şi artificialitatea, iar, pe de altă parte, pelicula este şi un efort notabil de reabilitare a genului, legitimând din nou, în forme şi structuri actuale, refugierea în cântec ca modalitate firească de expresie în universul cinematic. Interesant de urmărit este modul în care regizorul danez gestionează acest raport paradoxal în care se găsesc filmul său şi estetica pe care o problematizează.
Pe primul palier, cel verbal, reflexivitatea peliculei este evidentă în scenele în care personajele discută despre musical-uri şi despre relaţia lor, ca opere de artă, cu viaţa reală. Aceste replici sunt primele şi cele mai la îndemână indicii care hrănesc premiza filmului ca discurs despre film.
Mai departe, această premiză este susţinută de câteva elemente ale cinematografiei. Scenele cântate şi dansate, ce se petrec în imaginaţia Selmei pe ritmul descoperit în maşinile din fabrică, şinele trenului sau bătăile propriei inimi, sunt introduse, de fiecare dată, printr-o schimbare subtilă în paleta cromatică a peliculei, tonurile bej ale vieţii cotidiene capătă, brusc, strălucirea unui poster contemporan pentru relansarea „Singin’ in the Rain” într-un cinematograf vechi. Dacă cea mai mare parte a creaţiei cinematografice este filmată în stilul verite, pe video, cu imaginea desaturată, dialoguri ce par improvizate şi cât mai fidel principiilor Dogmei 95, secvenţele închipuite de Selma, filmate cu lumini de studio şi 100 de camere digitale, sunt pline de culoare, deşi, în spiritul melodramatismului ce defineşte filmul, contextele în care apar sunt agresiv de monotone. Distanţarea simbolică de la nivelul artei cinematografice este dublată de o scindare a registrului dramatic asumat. Pelicula pendulează între scene de un realism copleşitor, al căror ritm nervos şi urgenţă brută îţi lasă senzaţia că asişti la o autentică prăbuşire în gol a protagonistei, şi momente de o absurditate fantastică, de un calm şi o bucurie iraţionale, salturi periculoase în care regizorul pare să se avânte fără să îşi ia măsuri de precauţie.
Pe von Trier nu pare să îl deranjeze că prin contrastele violente pe care mizează riscă la fiecare pas să piardă spectatorul, jucându-se poate prea mult cu orizonturile acestuia de aşteptare. În realitatea claustrofobă şi irespirabilă pe fundalul căreia proiectează existenţa tragică a protagonistei irumpe, fără preaviz, utopia nebună în care evadează Selma, o lume a muzicii şi dansului, în care oamenii sunt, în esenţă, buni şi integraţi într-o armonie şi un ritm ce anulează incongruenţele şi „zgomotele” existenţei cotidiene. 

          
Pentru a resuscita o specie pe cale de dispariţie, von Trier demolează cu aceeaşi energie cu care construieşte, tragedia lirică dinamitând convenţiile cinematografice ale genului. Singurul lucru ce face ca filmul să nu se prăbuşească sub greutatea ambiţiilor sale contradictorii este prezenţa constantă a Selmei, eroina lui Björk, ea înseşi un repertoriu de disonanţe în carne şi oase, dar, în acelaşi timp, suficient de puternică şi coerentă în propria schizoidie pentru a lega elementele aparent incompatibile ale construcţiei lui von Trier.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>