Dați-vă fiicele la kickboxing, învățați-le să facă plângere la poliție, dar mai ales: încetați să le mai spuneți că e vina lor. Nu e.

Într-a șasea, mă întorceam pe jos de la școală cu o colegă care locuia foarte aproape de mine. Vorbeam tare și râdeam și mai tare încercând să ne ținem echilibrul peste fâșia de gheață care separa nămeții de zăpadă. Avusesem sportul și rămăsesem cu adidașii în picioare, astfel că străduța tăcută se transformase într-un fel de patinoar pentru mine. Pe M. un bărbat a întrebat-o cât e ceasul. Am auzit doar, nu m-am întors inițial să văd, eram concentrată pe zăpadă. Ea m-a tras de mână cu cel mai speriat chip pe care i l-am cunoscut. M-am uitat spre el. TipuÎ, înalt, scheletic și cu ochi goi, era cu pantalonii în vine și penisul la vedere pregătit…pentru dracu’ știe ce, că n-am stat să vedem. Într-o fracțiune de secundă am luat-o la fugă spre casa ei și nu ne-am oprit până n-am ajuns în fundul curții, lângă cotețul câinelui, care a început să latre nervos văzându-ne mutrele roșii, transfigurate. Cum de nu am alunecat pe gheață habar nu am. Auzind zgomote, bunica ei a venit să vadă ce-am pățit și a avut apoi proasta inspirație să ne spună că tocmai auzise că un tip care fusese condamnat pentru viol ieșise de curând din penitenciar. Habar n-am nici azi dacă el era, probabil că nu. Poate era doar un exhibiționist care „se simțea bine” masturbându-se în public, observând străine. Poate era doar un drogat care nu mai știa ce face. Dar la momentul acela nu gândeam așa.

După ce mi-a revenit respirația la normal, mi-a fost rușine că am fugit. Naivă poate, îmi doream să fi reacționat altfel, să îi fi dat un șut fix în zona sensibilă și fără protecție, să fi fost eu aia care să-l sperie pe el, să kick his ass dacă era nevoie. Alor mei nu le-am zis nimic atunci, am schimbat puțin traseul de mers la școală, de parcă tipul nu putea să se afle decât pe străduța aia pe care ne întâlnisem noi cu el, iar la două străduțe distanță nu puteau fi nici el, nici alții ca el. La o vreme după, i-am povestit prietenului meu cel mai bun faza și a râs de mine: ce mare lucru? Chiar așa, ce mare lucru? m-am întrebat, nu se întâmplase, de fapt, nimic. Dar, din când în când, dau de tipul ăla în uneori mari, dar de obicei mici coșmaruri cotidiene. Cel mai recent e microscopic chiar: l-am întâlnit reîncarnat într-un bărbat care a început să le vorbească sânilor mei în loc să îmi răspundă mie întrebărilor din interviul pe care îl făceam. Atunci chiar că nu s-a întâmplat absolut nimic. Dar, povestind unei prietene, mai mult în glumă decât în serios, senzația nefericită experimentată, s-a gândit imediat la decolteul pe care l-aș fi avut. N-aveam, bluza era neagră, opacă, până în gât și lărguță. Și dac-ar fi fost albă, transparentă, decoltată sau strâmtă, era firesc oare? Firesc poate (?), civilizat mă îndoiesc. Dar e banal exemplul, nu? Cât de des vi s-a întâmplat în ultimul an? Dar în ultima lună?

Tot în gimnaziu, mi-amintesc că o profă de religie ne-a zis că „dacă femeia umblă decoltată, sau cu fustă scurtă, sau singură noaptea pe străzi, este la fel de responsabilă pentru viol ca bărbatul. Păcatul e și al ei, că îl face pe bărbat să gândească gânduri necurate.” Îmi amintesc foarte bine sila de-atunci și azi e la fel de intensă. Pentru că azi, în ciuda faptului că îmi promisesem să nu o fac, am citit reportajul cu fata din Văleni violată de șapte consăteni (aș fi scris bărbați, dar nu pot). Te face să îți dorești ca rasa umană să fie o specie pe cale de dispariție, poate ne vor înlocui unii mai buni. Violul în sine îți inspiră groază și neputință, dar și mai multă groază și neputință îmi induce faptul că pe aceeași planetă și în aceeași țară cu mine, prietenele, colegele, mama și bunica mea, trăiesc oameni care văd violul ca „sex surpriză” sau „greșeală a tinereții”, oameni care fac grupuri de susținere a violatorilor și spun că fata o merita pentru că „s-a suit în mașină cu șapte bărbați” (nu e adevărat, dar și dacă ar fi fost, ce dacă? ăsta e semnalul universal pentru: „vreau sex” sau ce?). E ca și cum ar viola-o cu toții iar și iar, umilind-o și terorizând-o fără oprire. Cât de nesănătoasă trebuie să fii, mai ales ca femeie, să susții reforma „pedepsei egale cu durata plăcerii”? Cum dracu’ să fii tu ca mamă mândră că ai crescut un asemenea specimen?

Blamarea victimei în cazurile de abuz sexual nu e nimic nou, sunt țări în care e legalizată/oficială. Dar, în satul din Vaslui și nu numai, martirizarea violatorilor parcă duce lucrurile la un cu totul alt nivel. Unul din care nu știu cum o să ne întoarcem.

Aș începe cu mame (și tați, evident, dar hai măcar mamele) care să își educe băieții spunându-le iar și iar că, indiferent ce poartă, sau cât de tare râde, cât de beată sau vulnerabilă e în clipa aia, dacă o fată zice NU, n-ai nicio scuză să te faci că auzi DA, iar ăla nu e „sex surpriză”, ci „viol”.

Cu cât mai mulți părinți care să își educe fetele fără mituri de tipul „doar fetele indecent îmbrăcate sunt violate” sau „femeia trebuie să aculte de bărbat, ăsta e rolul ei”.

Cu părinți care să-și dea fiicele la kickboxing, dar să le învețe și să facă o plângere la poliție dacă au de reclamat o oricât de mică agresiune asupra sănătății lor fizice și psihice și asupra drepturilor lor. Și să meargă cu ele până în pânzele albe până le câștigă dreptatea.

Cu părinți luptători care să crească fiice luptătoare. Și cu părinți pe care nu i-a părăsit umanitatea, ca să nu crească monștri.

Și pe părinții ăștia trebuie să ni-i educăm. De ieri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>