Confessions of a storylover/teller

Adevărul e că, într-un fel sau altul, boala pentru jurnalism am avut-o de mică. Pe când aveam 6 ani şi visam să fiu Andreea Esca 2.0, originea virusului era vanitatea. Vroiam să prezint, să apar, să fiu omul din faţă. Mai târziu, prin gimnaziu, boala a rămas, dar rădăcina ei a virat semnificativ. Visam să fiu ziaristul justiţiar care face ordine în lume, împarte dreptate cu pixul şi reportofonul şi nu lasă pe nimeni să îi micşoreze sau atace idealurile. În timp, am înţeles că mă născusem prea târziu pentru asta sau poate că oamenii ăştia nu existaseră niciodată. Prin liceu, a devenit mult mai clar pentru mine de ce vreau să fac şi poate că am descoperit motivele în care cred şi astăzi, în ciuda pietrelor de care mă împiedic încă pe drum. Prin liceu, mi-am dat seama că jurnalistul este cel care spune o poveste şi că povestea asta poate să îi ducă pe oameni departe, poate să îi crească sau poate să îi spulbere, poate să îi hrănească şi să îi inspire, dar îi poate şi scârbi şi nivela. Şi am mai înţeles că nu e suficient ca povestea asta să fie adevărată (pentru unii nu e nici necesar, dar ăştia intră în altă categorie), povestea pe care o spui trebuie să fie relevantă, trebuie să fie importantă nu după criteriile tale, nu după criteriile unui editor sictirit şi nici măcar după criteriile masei care te cumpără sau urmăresc. Ar trebui, la modul ideal, să fie importantă prin miligramul de schimbare pe care îl aduce la nivel social şi individual. Iar dacă miligramul ăla de schimbare, uneori imperceptibil, merge în direcţia în care crezi, s-ar putea să dormi liniştit noaptea. Bine, unii dorm neîntorşi şi pentru că nu se gândesc la miligramul de schimbare de care se fac responsabili. În politică, în artă, în economie, în climatul social şi aşa mai departe. Poveştile nici unuia dintre noi nu vor schimba lumea peste noapte. Unele trec neobservate, la rubrica Diverse. Altele sunt din start ignorate pentru că sursa e pătată şi nu mai are credibilitate. Altele întăresc şi confirmă credinţe şi atitudini. Câţiva jurnalişti, însă, mai sapă din când în când după o poveste care poate nici măcar nu era îngropată aşa adânc, cât era nevăzută sau tratată superficial. Şi ce se întâmplă apoi, ce fac cu ea cei care o citesc, o ascultă sau o vizionează…asta e adevărata miză. O miză imprevizibilă, imposibil de măsurat, ingrată şi care, de cele mai multe ori, ne scapă printre degete. Cei mai mulţi dintre cei care îşi asumă pariul, fie îl pierd, fie n-apucă să se bucure că l-au câştigat. Dar asta nu înseamnă că nu merită. Sau că nu mai sunt poveşti care merită spuse. N-am abandonat încă pariul, deşi simt că îl pierd aproape în fiecare zi şi, chiar dacă ar fi să ies din joc, mă încăpăţânez să cred în poveştile care fac să crească mari oameni sau comunităţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>