ce-am prins la BIEFF

Am ajuns aseară în sfârşit la BIEFF, unde am prins proiecţiile de la 20.30. Seara a început genial cu “Las Palmas”, un scurtmetraj de-a dreptul comic şi experimental. “Las Palmas” e o poveste despre naturaleţe şi mecanicitate, despre libertatea aproape grosolană şi închidrea într-o rutină cuminte. Short-ul are în centru un bebeluş mai degrabă androgin, care încă merge de-a buşilea, dar poate conduce o motocicletă, care se îmbată aproape profesionist, dar mănâncă încă îngheţată cu degetele, care distruge în joacă un bar, dar încearcă să plătească dezastrul cu mărunţişul din borsetă. Îl întâlnim prima oară pe o plajă, dormind la umbra unui palmier şi ne luăm rămas bun de la el în timp ce zboară pe o motocicletă pe marginea unor pante periculoasă. Nu avem nicio îndoială că acest bebeluş este fericit. Probabil la fel ca şi alţi bebeluşi mai convenţionali. Se bucură zgomotos, îşi hrăneşte curiozitatea, sparge, distruge, face mizerie, caută, bea, mănâncă, nu îi e teamă, nu îşi cere scuze. În tot acest timp, adulţii asistă pasiv la murdăria pe care o provoacă, calculează conştiincios daunele, au chipuri goale şi gesturi mecanice, robotizate. La fiecare pas, îi simţi sub presiunea obsesiilor lumii moderne: timpul, banii, ordinea. Lumea lor e plină de ritm, un ritm sacadat, obositor, ticăit, un ritm care presează şi subjugă. Ritmul bebeluşului e haotic, experimental, creativ, aproape amuzical, aproape sălbatic, dar trăit cu pasiune.

După “Las Palmas” ne-am delectat cu cinematografia de-a dreptul uimitoare din franţuzescul “Boro in the Box”. Imagini perfect poetice şi un stil narativ aparte au făcut ca short-ul să merite vizionat. Totuşi, povestea nu m-a convins pe de-a întregul. Un film de 40 de minute are nevoie de mai mult de-atât ca să te facă să ţi-l aminteşti cu plăcere. La un moment dat, mie mi-a lăsat impresia că aşa multe şocuri suprarealiste mascau o lipsă de substanţă. Dar maybe it’s just me…

Foarte bun mi s-a părut, în schimb, mult mai simplul “Milla Caos”, o coproducţie neamţo-cubaneză. Povestea e simplă: în fiecare weekend, Sebastian, un tânăr de 17 ani din Cuba, se transformă în Milla Caos, în timpul unui drag show ilegal dintr-o suburbie havaneză. Cu fiecare spectacol care trece, îşi doreşte din ce în ce mai mult ca mama sa să vină să îl vadă pe scenă. Femeia e, însă, obosită, prinsă în rutina în care sunt prinşi oamenii muncitori, care transpiră pentru fiecare bănuţ, care muncesc pentru a supravieţui. Acesta nu este un film despre transsexuali, în ciuda aparenţelor. Este un film despre nevoia de a fi văzut, mai ales de către cei dragi. O explică cel mai bine scena în care Sebastian interpretează piesa “Lo Material”, insistând aproape obsesiv asupra versurilor “Existir me interesa mas que soniar”. Să existe îl interesează mai mult decât să viseze pe Sebastian. Să existe pentru cei pe care îi iubeşte. Tocmai de-aceea scena în care mama sa priveşte înregistrarea cu interpretarea sa este atât de emoţionantă. Fără să ştie, Sebastian are parte de ceea ce îşi doreşte. Mama sa îl priveşte cu mândrie.

Proiecţiile s-au încheiat cu “Killing the chickens to scare the monkeys”, o poveste localizată în Republica Populară Chineză, spusă într-un limbaj cinematografic aparte. În nouă scene, scurmetrajul surprinde consecinţele neprevăzute pe care strategia şi politicile naţionale le aduc în viaţa unei tinere profesoare. Estetica atent potrivită intenţiilor şi tehnica narativă provocatoare împing spectatorul către meditaţie şi contemplare. Mult din ceea ce nu este spus în film este mutat pe umerii spectatorului, care trebuie să completeze spaţiile goale…ca poveste şi semnificaţie. Din viaţa protagonistei nu asistăm decât la fragmente, pe care le lipim după cum înţelegem povestea. Short-ul debutează cu o scenă de 15 minute, fără tăieturi, în care experimentăm lumea ca fotografie jucată, fără să avem acces decât la anumite unghiuri din poveste, alese aproape arbitrar. Camera fixă face ca personaje, obiecte, tragedii să intre şi să iasă din cadru, obligându-te să te întrebi mereu ce se ascunde acolo unde obiectivul nu pătrunde, ce e mai la dreapta sau mai la stânga, ce nu vezi. În fond, dincolo de meditaţia politică, pelicula şi o meditaţie asupra cinematografiei în sine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>