pe gene

aveai pe gene puțină mizerie gălbuie
urdoare cred că-i zice
deși n-are sens
că nu era dimineață
și parcă așa îi spune când e dimineață
ideea e că aveai pe gene
ceva ce n-ar fi trebuit să fie acolo
și nu știai
și nu ți-am zis
te-am privit minute în șir așa, cu chestia aia ușor gălbuie pe gene de care nu știai
și îți zâmbeam
și aș fi putut să îți zic ceva
aș fi putut să fiu grijulie
aș fi putut să fiu complice
aș fi putut să fiu delicată
și să îți zic
dar îți zâmbeam
și ți-era somn
și erai în sfârșit destul de mic
și eram în sfârșit destul de mare
dar ți-era somn
căscai
și la un moment dat te-ai frecat la ochi
și mizeria gălbuie a dispărut
ca și cum n-ar fi existat niciodată
și lucrurile au revenit la ordinea firească
și eram iarăși prea mică
și erai iarăși prea mare.

let’s face it

you say you want a girl who speaks her mind, but all you really want is for her to echo your thoughts
you say you want someone who challenges you, but let’s face it: you would much rather be with one that makes you feel otherworldly, even when you are at your most boring
you claim you want passion, you actually dread it
you say you want someone smart around you, but by that you mean your buddies and your favorite authors. god forbid she has a decent IQ
you  say you want her to be funny, but what you really mean is you want her laughing at your jokes, not making her own

you want her to like to read, but only if she shuts the lights when you want to sleep
you said you’ll have her with her neurosis and fears and quirks, but those were only fun for you from a far
you want her to be fun and light and easy peasy and always agreeing and gazing at you with admiration
revering your every move

you want her but only as a concept
you want the toned-down, well-adjusted, care-free version of her
that you can program to empower you, admire you, celebrate you
for each and every day of her life
and while you figure out that is just not her
she is already at the cat store, buying a  funny cat.

mai știi când?

Noi îi spuneam Pishi. De la Pisi. De la față de pisicuță. Așa o vedea o altă colegă de clasă și așa o poreclise. Nu avea nicio legătură cu ea, unde mai pui că avea un nume superb: Aluisa, dar porecla a prins, noi toți găseam că e mai comod să o strigăm așa. De fapt, cred că reticența inițială a fiecăruia a fost învinsă de încăpățânarea celor câteva voci care găseau apelativul mai prietenos decât era. Early adopters, să le spunem. Până și profii știau că îi spunem așa, iar unii, încercând să se pună la mintea noastră sau să ne arate ce cool sunt, chiar au folosit de câteva ori apelativul. Alu nu s-a supărat niciodată. Nu ne-a reproșat asta, deși nu cred că îi plăcea la nebunie. Cu timpul, găsisem o prescurtare mai puțin iritantă sau clișeica: Pi. Pentru o clasă de obsedați, dar mai mult traumatizați de matematică, era un nume de alint potrivit pentru “șefa clasei”.

De Pi eram îndrăgostiți cu toții: colegi, colege, profi și profe, mai mult ca sigur și unii din părinți. Fata care purta mereu părul strâns într-o coadă perfect finisată -din care nu ieșea niciun fir, pentru că șuvițele rebele erau prinse cu clame colorate de fetițe-, fata care avea cel mai curat zâmbet din lumea asta și o determinare pe care i-o puteai citi cu ușurință în priviri mi-a amintit tot liceul de gimnastele românce pe care le urmăream în competiții. Era mereu cu un pas înaintea noastră, dar niciodată nu s-a simțit așa sau nu a părut conștientă de asta. Dimpotrivă, firesc și inconștient, întindea mereu mâna dupa noi și ne trăgea după ea, forțându-ne să privim înainte și, mai mult, lăsându-ne, de multe ori, să credem că avem mai multe răspunsuri decât ea. Nu aveam. Dar ea vedea mereu în tine ce-aveai tu mai bun de oferit și te obliga să faci același lucru.

Alu plângea des. La fiecare nedreptate la care era martoră. La fiecare moment cu potențial emoționant. Când se simțea înțeleasă greșit. Asta a fost, de fapt, teama pe care știu că a mărturisit-o în prima zi din clasa a noua, când dirigu’ ne-a rugat să ne confesăm fobiile în fața celorlați. Nu-mi amintesc ce-am spus eu, cred că am căutat în momentul respectiv ceva care să nu mă angajeze prea mult, dar mi-amintesc foarte clar ce și cum a spus ea, pentru că în clipa aceea m-am gândit: “doamne, ce curaj are fata asta. Asta îmi trece și mie prin cap acum, dar nu aș îndrăzni să o spun.” Am admirat mereu la ea naturalețea și forța cu care reușea să își aștearnă pe tavă emoțiile în fața lumii, curajul de a se lăsa să fie vulnerabilă. Am învățat enorm de la ea.

De la momentul acela din clasa a noua au trecut deja peste zece ani. Chiar și cele mai strânse prietenii din liceu capătă alte forme, începând cu primul an de facultate. Sau cel puțin așa am înțeles eu schimbările astea. Ne-am văzut din ce în ce mai rar, dar de fiecare dată am recunoscut-o pe colega cu care împărțeam, de multe ori, drumul spre casă și, întodeauna, crezul că “numai oamenii fără imaginație se plictisesc”. Acum vreo două luni, m-a sunat să mă invite la nunta ei. Un moment pe care îl așteptam, îl intuiam, dar care nu aveam cum să fie altfel decât special, pentru că știu foarte bine ce înseamnă pentru ea pasul ăsta. Telefonul acela a fost pretext pentru mai multe nostalgii și “mai știi când”-uri. Mi-a amintit, la un moment dat, de cum îmi spusese printr-a douășpea că i-ar fi plăcut să fim surori. Și mi-a explicat puțin mai bine la ce se referea exact pe-atunci. Șapte ani mai târziu, vorba aceea venită din senin într-un drum spre casă a căpătat semnificația și încărcătura pe care ar fi trebuit să o aibă de la început. A căpătat un adevăr al ei, mai rotund.

Ieri am fost la nunta ei cu Vlad. Am trăit câteva clipe de bucurie pură, nealterată, hrănită nu de bulele de șampanie, ci de fericirea de pe chipurile lor. Eu nu sunt deloc fanul nunților și nici nu mă dau în vânt după instituția căsătorii, dar Alu și Vlad pot fi excepția care să mă facă să mă răzgândesc. Fie și numai pentru o seară. Cu chipul scăldat în lumină și grația gimnastelor de care îmi amintea în liceu, Alu a fost cea mai frumoasă mireasă. Știu că e un clișeu, dar a arătat fix cum îmi închipuiam că arătau prințesele din basmele copilăriei.

În liceu, ne-am împărtășit de multe ori visele: pe unele mai gălăgios, pe altele mai șoptit. Știu că așa cum eu îmi doream, în primul rând, să merg în lume și să spun povești, ea avea, destul de des, nostalgia unei persoane alături de care să construiască o lume. A început de ieri. Oficial. De fapt, începuse probabil de când l-a cunoscut pe Vlad. Și am încredere că vor continua să construiască împreună toată viața. Tot cinismul meu s-a dus naibii când i-am văzut dansând aseară, așa că, pentru ei, și în ei, am încredere.

Casă de piatră, Alu și Vlad!

pieces of you

it’s how you always take your time to choose your words
the way music controls you and frees you all at once
the stupid smile on your face when you ask me if I liked one of your jokes
how you are completely fine with being alone for hours, even at parties
how you place your faith in random people you barely know
the look in your eyes when, at times, you’re subtly looking for approval
your sarcasm
how you make the most inappropriate comments seem just quirky and innocent
how you don’t seem to need sleep
your stubborn preference for doing everything else instead of arguing to convince people
how you sometimes seem to come from nowhere and
have no past
no ties
no anchors.

Îmi dau și eu publish. Mai des

Sunt fericită că am dat din nou drumul blogului. Nu înseamnă că nu mă sperie un pic  faptul că habar nu am de unde o să scot timp și energie pentru proiectul ăsta. Sunt fericită că există locul ăsta virtual, că pot să scriu aici orice tâmpenie îmi trece în cap, că unii citesc, iar alții nu, că feedback-ul primit nu mă obligă la nimic, că sunt  redactor, editor și moderator, centrez, dau cu capul și arbitrez.

Doar pentru că pot nu înseamnă și că o să  scriu tâmpenii. Voi încerca să limitez la maximum spam-ul. De fapt, mi s-a părut dintotdeauna mai greu să mă apuc de scris decât să mă opresc din a înșira gânduri aiurea. Cea mai grea mi se pare lupta cu autocenzura.  Nu îmi dau mie însumi BT așa de des cum ați crede. Și poate nici așa de des cum ar trebui. Ucid ciornele. Cu pasiunea unui critic snob, pretențios și frustrat.  Câteodată e alegerea corectă. Dar alteori e numai teamă: teama de a mă expune prea mult, teama de reacții adverse, teama de alegerea greșită a momentului și, cel mai des, teama de a nu aduce nimic nou sau diferit.

Curios e că scrisul reușește de cele mai multe ori să reflecte mecanismele și principiile după care funcționăm și în viață. La mine cel puțin, așa e. Și, dacă în scris, autocenzura ajută parțial, pentru că te ajută să fii selectiv și scrupulos cu propria muncă, în viață e uneori mai bine să fii Yes Man. Nu atât cu ceilalți, cât cu tine însuți. Să nu îți refuzi. Instinctele, experimentele, poftele, ideile, visele, impulsurile. Sigur că nu am putea trăi fără să ne mai zicem din când în când nu: nu mai mânca înghețata aia, nu mai bea al patrulea pahar de vin, nu mai bârfi, dar când spunem nu celor mai autentice bucăți din noi înșine, sigur greșim.

Așa că am decis că o să dau publish acestui text, chiar dacă nu e nici pe departe așa de bun cum l-aș vrea. Pentru că e sincer. Și am decis că o să dau publish de-acum celor mai ascunse trăiri și mai trăznite impulsuri, cu riscul să greșesc grav, să mă fac de râs, să fiu mai puțin plăcută. Pentru că așa e sincer. Față de mine.

I can’t let it out, I still let you in (Basic Space)

Pe ea o fascinase dinainte ca el să îi înveţe numele. Se îndrăgostise de el dintr-o poză. În vreme ce lucra la un cadou pentru ea. Ea, adică una din ele. Celelalte. Ea se îndrăgostise de o poză, dar nu cum se îndrăgostea în copilărie de câte un actor sau câte un muzician. În poza lui ghicise ceva mai mult: o mişcare particulară, o sumă de gesturi care îl separau pe el de toţi ceilalţi oameni de pe planetă. Şi totuşi, ani mai târziu, avea să îi rămână la fel de inaccesibil ca actorii şi muzicienii care îi plăceau când era mică. Acum se cunoşteau, vorbeau, râdeau. Degeaba. Uneori era bine, alteori nu. Adică, uneori îi făcea bine, alteori o făcea să cadă, să simtă că se prăbuşeşte şi mai rău în propriile temeri. El era croit din alt material. Nu îl atinsese mizeria în care îi fuseseră ei cufundate gleznele când era mică. Destul cât să nu se simtă niciodată suficient de curată. El avea ochii mari, orizonturi largi şi oameni care aveau grijă de el. Ea avea ochii mici, teamă de mâine şi oameni care îi îngustau perspectivele. El era încă un copil, ea nu fusese niciodată unul. El îşi cerea rar scuze şi, imediat ce-o făcea, se simţea uşurat, fără să aştepte iertarea. Ea se scuza mereu şi se simţea vinovată de lucruri pentru care nu avea, de fapt, nicio vină. Ştia că problema ei nu era el. Ştia prea bine asta. Dar nu se putea abţine să nu vadă în el salvarea….Numai că salvarea nu vine niciodată de la ceilalţi.

Sky at Night

Uneori cred că John Bramwell nu ştie să cânte (sau să scrie muzică) decât cu ochii închişi. Desigur că nu e adevărat, dar e senzaţia pe care mi-o dă de fiecare dată când îl ascult. Cu ochii strâns închişi, e imun la ce se întâmplă în jur, e artistul autist, care nu vede cine îl ascultă, dacă le place sau nu, dacă reuşeşte să mişte ceva în ei. Nu vede, pentru că nu asta caută el. Nu vede, pentru că nu caută în afara lui, ci înăuntru.

De pe vremea când scria minialbumul “You, me and the alarm clock” (1990) şi până în zilele noastre, la al cincilea album cu trupa sa, I Am Kloot, “Sky at Night”, Bramwell pare să fi căutat un singur lucru: să creeze muzică adevărată, o muzică prin care să se comunice, nu doar să comunice. Care să se vândă…sau nu: complet irelevant.

Ceea ce face muzica pe care o scrie Bramwell fascinantă este că nu seamănă cu nimic. I Am Kloot sună ca I Am Kloot…şi atât. Până şi cel mai recent album al lor (dichisit conştiincios de producătorul Guy Garvey, de la Elbow)  confirmă că nu sunt dispuşi să facă niciun compromis de la particularitatea acestui sound. Un sound crud, întunecat, uneori neşlefuit, uneori involuntar preţios, care capătă când accente psihedelice (ca în “Radiation”), când influenţe din jazzul anilor 50, dar care, la fiecare pas, jur că miroase a bere şi 100 de ţigarete. Pe “Sky at Night”, Bramwell şi ai lui cântă despre mizerie, despre eşecuri romantice, despre singurătate, despre moarte şi prietenii ei, despre cei de la periferie şi destinele lor lipsite de glorie, dar nu uită ca, în acelaşi timp, să privească mereu spre un cer înstelat, pe care îşi proiectează luna: “a blind eye”.

Nu ştiu dacă acest album le va aduce, în sfârşit, celor de la “I Am Kloot” audienţa largă pe care o merită de foarte mult timp. Poate că da, poate că nu. Unii oameni care se pricep mai bine decât mineprezic asta şi m-aş bucura să aibă dreptate. Ceea ce mă bucură este că, dacă s-ar întâmpla asta, ar fi nu pentru că I Am Kloot ar s-ar fi îndepărtat de la stilul propriu I Am Kloot, ci tocmai pentru că au continuat să creeze în aceste stil, menţinând şi accentuând acele elemente care îi fac, cel puţin la prima întâlnire, greu de digerat şi de plăcut.