un 15 demn

Angajații fast-food-urilor din statul New York sunt foarte aproape de dublarea salariului minim etapizată în trei, respectiv șase ani (orașul, restul statului). ‪#‎Fightfor15‬ e o uriașă campanie susținută sindical prin care 180.000 de oameni încearcă să-și ia înapoi demnitatea. Cer să fie plătiți cu măcar 15 dolari pe oră. Totul a pornit în noiembrie 2012 când 200 de bucătari și casieri au protestat plecând din senin din bucătăriile pline de grăsime și drive-through-urile aglomerate. Apoi s-a transformat într-o mișcare din ce în ce mai mare și mai greu de ignorat. „There’s more workers than there are CEOs.” e ideea simplă de la care pleacă, în fond, orice mișcare în masă pentru cei mici, dar mulți. 60.000 de oameni au ieșit în stradă ca să #Fightfor15 în luna aprilie, nu veneau doar din fast-food-uri, ci din tot felul de alte slujbe la fel de indecent plătite. Să câștigi 8 dolari pe oră în New York înseamnă, până la urmă, să fii condamnat să faci zi de zi, decizie cu decizie, o aritmetică a supraviețuirii. Cam ca și cum ai fi plătit aici cu vreo 700 de lei pe lună și niște bonuri de masă.

Cât înseamnă 60.000 de oameni, de fapt? Mă gândesc că înseamnă de vreo trei ori mai mult decât medicii români. Dar sigur sunt foarte puțini, de fapt, dacă te gândești la milioanele pe care îi reprezentau. Și totuși sunt 60.000 de oameni din 200 de orașe care s-a mobilizat în aceeași zi să spună că nu mai acceptă, că nu mai vor să fie tratați ca niște sclavi, că și ei contează.

Da, au prins un context politic favorabil și, în parte, și el i-a adus mai aproape de acel 15 demn.
Da, sunt o masă mare de votanți. Influențabili ca oricare alți votanți.
Da, nu McDonalds și KFC sunt principalii finanțatori ai campaniilor politice, actorii mari sunt alții. Așa că statul nu riscă prea mult dacă dă dreptate angajaților McDonalds sau KFC.
Da, federația sindicală a băgat sume foarte mari în promovarea campaniei.
Nu, nu se rezolvă totul doar din intenții bune, curaj de a ieși în stradă.

Dar nimic, absolut nimic, nu ar fi putut ține locul solidarității în acțiune în toată treaba asta. Și cred că e o lecție aici. Una pe care sunt mai mult ca sigură că nu au învățat-o ”protestatarii noștri”. Nu a fost despre comparat anii de școală făcuți de fiecare, nu a fost despre greve de imagine, nu a fost despre arătat cu degetul la altă categorie de oameni plătiți la fel de puțin și zis: nu ei, noi merităm mai mult. A fost și este încă despre toți oamenii care primesc salarii înjositoare în ciuda faptului că fac o muncă până la urmă profitabilă pentru patronii lor.

Și a fost despre povești ca asta:  „An Albany Burger King worker recalled budgeting on paychecks as low as $30, sometimes “barely eating” as he worked to provide care for his wife’s epilepsy and study to be a medical assistant. “People always say that fast-food workers should do something with their lives, but I am doing something. When you have family to take care of, and you are a man, you will do whatever it takes to provide for your family. But I need to survive until I can get to my career goals, and I refuse to increase the population of the prison system.” It was just one of many grim calculations he had to make each day: “I don’t sleep most nights,” he added flatly.”

am ceva de la tine care nu îmi folosește la nimic

Am ceva de la tine
care nu îmi folosește la nimic,
dar îl car cu mine peste tot.
În avioane, trenuri, taxiuri bizare,
În ploaie, la plimbare,
la făcut poze și adunat povești
la medic și la magazinul din colț.

Îl car cu mine,
fără să îmi dau seama,
nu-i simt greutatea,
când îl zăresc, aproape mereu
îmi pune un zâmbet stupid pe față:
e dovada mea că a existat și acel timp,
altfel nedocumentat de nimeni,
altfel aproape uitat de toți,
timpul bunăvoinței
al gesturilor mici, dar dulci.

În memorie sap mai greu până la el,
doar după ce dau la o parte
multe întrebări nerezolvate.
Dar
din când în când
dau de obiectul ăsta inutil
pe care îl port prin lume
și încep să îți iert una-alta.

Îți iert una-alta.

Și mi-ar plăcea să îți spun
că iertatul ăsta începe să devină automatism,
ca încuiatul ușii la ieșirea din casă,
dar ar fi o minciună grasă
Nu reușesc.
deși e inevitabil, iertatul ăsta
nu vine niciodată imediat sau fără efort.

Vin mai întâi gândurile pe care n-ai vrea să ți le șoptesc,
Pornirea să arunc cu farfurii în tine,
să te împing în gol de pe o clădire înaltă,
sau măcar să mă prefac că nu exiști
că nu ai existat niciodată,
decât ca jumătate de vis.

Dar te iert
și mă iert
doar că apoi o luăm de la capăt:
fiecare cu jumătatea lui de pat
fiecare cu bucata lui de pătură
și cu perna lui sărată de la lacrimi
fiecare cu sarcasmul lui
și cu playlist-ul lui prin care refuză lumea
fiecare cu fărâmele lui de adevăr
și cu poveștile lui nespuse
încercând în zadar să le împartă pe toate cu celălalt.

Și e-adevărat
că, dacă m-aș uita din afară la noi,
aș râde sănătos.
De detașarea asta tot mă chinui să fac rost,
am cerut-o la farmacie,
am cerut-o unui pahar de Cuba Libre
și unei prietene răbdătoare
și unor ture de parc epuizante
și unor cuvinte atent potrivite,
dar încă n-am făcut rost de ea.

poate și pentru că mai presus de ea
mi-e dor de timpul acela care sigur a existat
altfel nedocumentat,
altfel aproape uitat de toți,
timpul bunăvoinței
al gesturilor mici, dar dulci.

dissipatin’

Vă scriu dintr-un carusel complicat cu schimbări abrupte de stare. Am realizat că sunt un fel de masochist, speriat să nu cumva să piardă din lucrurile provocatoare de Auch!-uri. What scares me the most is to lose all that hurts, vorba cântecului.

Am făcut multe interviuri în ultimii cinci ani, dar de departe cele mai valoroase ca experiență umană în sine au fost cele făcute cu actori. Și nu mi-a fost clar până recent de ce. Contrar a ceea ce ați putea crede, actorii (cel puțin ăia mai tineri și mai ales dacă fac și teatru) sunt de-o sinceritate care te înmoaie. Ai puțină  răbdare cu ei, pune-le întrebările corecte și ți se deschid cu atâta adevăr și atâta emoție câte pot purta cuvintele. Actorii sunt primii care învață să facă din vulnerabilitățile lor adevăratele surse de forță. Și știu să își arate aceste vulnerabilități, fără să devină măcar o secundă victime sau patetici, fără să facă din ele nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce sunt.

Am cel mai mare respect pentru oamenii suficient de puternici încât îți indică fără teamă cel mai vulnerabil punct al lor, pentru că știu că, și dacă i-ai lovi acolo, ar supraviețui oricum. Oamenii care nu se ascund. Care nu se prefac de neatins. Care au înțeles că, în fond, cei mai puternici dintre noi nu sunt cei care nu au nimic de pierdut, sau care se tem prea mult de a pierde, ci cei care ar putea să piardă totul, dar nu le e teamă, cu toate astea, să joace jocul.

Nu cred în oamenii care se autoproclamă autoputernici. Nu cred în oamenii „detașați” în mod artificial, care și-au propus să nu se angajeze tocmai ca să nu sufere. Îi prefer pe ăia care încasează tot, cei care fac din problemele lumii  și problemele lor, cei care sunt mereu atenți la ce se întâmplă în jurul lor, cei care se angajează să le pese și știu că a nu-ți păsa nu e cine știe ce dovadă de putere, dar a-ți păsa cu adevărat poate să te facă invincibil în bătălia corectă.

Sau poate asta m-ajută pe mine să dorm mai bine noaptea.

 
 

fără predicat

Este despre ce nu scrii. Despre zilele când alarma sună de o sută de ori şi nu vrei nicicum să te dai jos din pat. Despre sentimentul că eşti iremediabil deconectat de toţi şi toate. Despre lipsa de energie. Despre o durere mută care merge cu tine oriunde ai pleca. Despre telefonul pe care îl ţii închis cu săptămânile.

Despre impulsul de-a spune “nu e locul meu aici” urmat de realizarea că ai spus-o deja de prea multe ori. Despre a te rătăci iar şi iar. Despre miturile dărâmate rând pe rând şi încrederea depozitată aiurea în oameni care îţi rămân străini.Despre tentaţia pornitului din nou de la zero şi frica de repetarea dezastrului. Despre pagini albe.

Despre prăpastia cu balauri dintre tine şi oameni.
Şi despre a nu fi suficient de bun.

Despre o incapacitate viscerală de a accepta lucrurile aşa cum sunt. Despre obsesia de a suprapune peste ceea ce este ceea ce ar trebui să fie. Despre imposibilitatea de a spune: “lasă că merge şi-aşa”. Despre a fi intolerant, inadaptat, inflexibil. Despre vulnerabilitatea celui care, încercând să le înţeleagă, îşi toarnă poveştile în aer ca un fum de ţigară care se duce în faţa cui vrea şi deranjează pe toată lumea.

Despre o ficţiune pe care o construieşti atent, piesă cu piesă, ca într-un joc de Jenga, care până la urmă o să se răstoarne.

Despre cum aş vrea să te repar, dar nu ştiu cum.

Cine mă enervează azi. Shortlist

Colegul care m-a cunoscut cel mai bine dintre toate persoanele cu care am lucrat- deși în majoritatea conversațiilor noastre el vorbea, eu ascultam – mi-a spus la un moment dat: “Așa cum Silviu (un alt coleg) a ieșit din burta maică-sii întârziat, tu ai ieșit revoltată. Cred că te revoltai și când erai în scutece.” Nu mă îndoiesc că avea dreptate. De fapt, ca orice obicei prost, pe măsură ce îmbătrânesc, se cam înrăutățește. Nu sunt o persoană tolerantă. În sensul că nu tolerez nesimțirea, ipocrizia, cruzimea, aroganța nejustificată. Și chiar sper din suflet să nu mă imunizez niciodată într-atât încât să nu mă mai revolt. Printre personajele care m-au scos din pepeni zilele astea am identificat niște tipare. O clasificare imperfectă, că unii sigur se pot recunoaște în mai mult de o tipologie.

1. Atotștiutorul

A văzut tot înainte ca tu să înveți să vezi. Nu are cum să îți treacă prin cap o idee pe care el să n-o fi enunțat și brevatat deja. Nu mai are ce să învețe, pentru că e ocupat să ridice altare cunoștințelor pe care le are deja. Anything you can do he can do better.

2. Nereformabilul
Frate bun cu atotștiutorul. Nu are doar convingeri, are certitudini. Îți lasă senzația, din când în când, că vă puteți angaja într-o dezbatere liberă, cu argumente, dar e o iluzie. Selectează din realitate doar faptele care-i convin. Care se potrivesc cu teoria pe care și-a înfipt-o deja atât de adânc în cutiuța cu pre-judecăți încât dacă ar fi să o scoată de-acolo ar rămâne fără identitate. Sper să nu fiu înțeleasă greșit. Prețuiesc oamenii dispuși să meargă până în pânzele albe pentru propriile convingeri, dar mă sperie groaznic cei care nu au decât certitudini. Orice dezbatere e sterilă din start, dacă unul dintre participanți trăiește în lumea celor fără îndoială. A celor care nu iau niciodată în calcul faptul că la un moment dat s-ar putea înșela.

3. Lașul
Ar fi în stare să îți dedice o odă câtă vreme ești sus și pari greu de doborât, dar abia așteaptă să pici, ca să îți dea un șut, atunci când ești la pământ. Și chiar și-atunci se ascunde în spatele unuia mai puternic și folosește piciorul lui ca să te lovească. Nu de alta, dar poate te ridici și ripostezi.

4. Ipocritul care crede că ai memorie scurtă
Începe o frază cu “eu n-aș face niciodată așa ceva” și o completează cu gestul pentru care a trebuit să îți ceară scuze cu două săptămâni în urmă. Sau spune altcuiva o minciună de față cu tine, după care pretinde să ai încredere în el și pe mai departe.

5. Surprinsul
Deși te cunoaște mai puțin decât casiera de la magazinul de cartier, îți aruncă din când în când câte o frază de genul: “vai, dar de când îți place fotbalul?” sau “nu te știam așa/nu mă așteptam să…”. Bun, și eu ce vină am? Dacă ai calculat greșit, nu e vina mea. Nu vin eu cu instrucțiuni de utilizare, dar nici nu cred că trebuie să presupui că mă știi de parcă ne-am fi cunoscut la grădiniță, câtă vreme doar ai tras niște concluzii pripite din niște lucruri pe care (nu) le-am spus sau din niște priviri pe care le-ai interpretat greșit. Mă știe mama de 25 de ani și nici acum nu cred că ar putea citi corect fiecare grimasă de pe fața mea.

6. Criticul cu burtă
În sensul că scoate criticile din burtă. Orice fel de idiot care enunță o părere despre o carte, un film, o piesă de teatru înainte să fi citit/văzut bucata de artă la care se referă. Dacă începi o frază cu: “n-am văzut filmul, dar sunt sigur că…”, eu nu stau să ascult și continuarea. Nu mă interesează ce cronici ai citit, ce ți-au mai spus prietenii, cum îți închipui tu că e. E foarte simplu. E gratis să emiți păreri, dar pretenția minimă e ca ele să se bazeze pe o întâlnire reală cu obiectul criticii.

Școală, nu biserică

Am avut o mulțime de profesori de religie în școala primară și în gimnaziu. Cam o dată pe an erau schimbați. Îmi amintesc, de pildă, de profa care a încercat ore în șir să ne convingă de cât de mișto e ortodoxismul față de catolicism; de preotul tânăr care ne-a povestit până și de bețiile pe care le trăgea la facultatea de teologie, dar care insista să mergem duminica la slujbă, ca să ne pună 10; de profa care purta mereu o fustă crăpată până sus pe picior și care a țipat la mine că nu reușeam să învăț crezul (îmi plăceau prea mult poeziile laice, ce să fac?); de cea care ne-a spus că potopul biblic a fost răspunsul lui Dumnezeu la epidemia de homosexualitate, deci s-ar putea repeta oricând; de preotul în vârstă care ne-a furnizat ecuația pentru a ajunge în Rai: credință+fapte bune=Rai. Dintre ei, memoria mea afectivă îl reține cu drag pe părintele Marian, i-am uitat toate încercările dogmatice pentru că erau, probabil, subțiri prin comparație cu ale celorlalți. Era paroh al bisericii de cartier, un om cu sufletul curat și care își dorea mai mult să ne ajute să facem diferența dintre bine și rău decât să facă prozelitism religios. El a fost, însă, excepția. Dintr-a cincea până-ntr-a noua nu-mi amintesc să fi avut vreun profesor de religie care să nu mi se fi părut alienat.

Carlin

Cred că fiecare are dreptul să creadă ce poveste vrea, atâta vreme cât, de dragul poveștii, nu face rău altora.
Chiar nu am o problemă serioasă cu oamenii care cred în îngeri, inorogi sau zâne. Nu m-aș baza pe opinia lor în decizii vitale, dar le respect dreptul de-a face asta, cu condiția să nu încerce să mă convertească și pe mine la venerat îngeri, inorogi sau zâne.

Cred că fiecare religie are dreptul să își ducă mai departe, peste timp, poveștile, ritualurile, cultura, după cum are și “dreptul” -aș zice și obligația – ca, din când în când, să mai renunțe la principii dovedit învechite și să se adapteze la schimbările istorice pe care le traversează.

Cred că religia poate să fie, de multe ori, un vehicul pentru transmiterea unor principii morale, dar este de prea multe ori un moralizator rigid, care nu discerne contexte, indivizi, zone gri.

Cred, însă, că școala ar trebui să aibă cu totul alt rol decât acela de a te socializa religios, de a te obliga să memorezi rugăciuni sau să spui crezul la intrarea în clasă. Știu că scoaterea Bisericii Ortodoxe din școli nu garantează că învățământul nostru va face ceea ce ar trebui să facă, înainte de toate: să îi dea elevului resursele necesare pentru a-și construi și dezvolta propriul spirit critic, pentru a-și folosi propria minte, pentru a crea, nu digera, pentru a se raporta cu un ochi critic la informațiile generate de diferite surse și, ideal, să îi dea elevului spațiul în care să îi fie primite și discutate ideile, nu să îi fi lăudată memoria. Deși nu e o garanție, însă, ar fi un prim pas bun.

Ce-avem, în schimb? Protocoale semnate clandestin de statul român cu BOR, pentru că, nu-i așa, confidențiale sunt căile Domnului!

Deși nu face public protocolul, Ministerul Educației dă, totuși, puțin din casă într-un comunicat de presă: profesorii de religie vor fi angajați doar cu aprobarea ierarhului locului, care le poate decide și concedierea, prin retragerea avizului; BOR își va putea trimite reprezentanții în inspecție în școli la orele de “religie-cultul ortodox”; manualele de religie vor fi avizate de Patriarhia Română. (Nu cred că are rost să mai continui, că, dacă scriu și despre reglementările privind învățământul universitar, mi-e teamă să nu arunc și laptopul pe geam.) Dincolo de inepțiile conținute de protocol, este la fel de grav faptul că nu este făcut public în întregimea lui. Se pare că guvernanții noștri au prioritățile bine definite: se pun bine cu gașca lui Doamne-Doamne, chiar și cu riscul încălcării unor principii sănătoase ale unui stat democratic și laic. Cât despre caracterul profund discriminatoriu al implicării unei singure religii în actul educațional – fie ea și cea la care aderă, declarativ, o majoritate covârșitoare – nici nu are rost să mai amintim. Problema asta ține de ani de zile și nu pare că se va rezolva prea curând. Din ce știu eu, copiii de alte religii sunt încă nevoiți să aducă un fel de “scutire” din partea comunității lor religioase sau a părinților, ca să nu asiste la orele de îndoctrinare ortodoxă. Ce se întâmplă cu ei în acele ore, dacă li se pregătesc anumite activități sau sunt puși să aștepte în holul sau biblioteca școlii, asta rămâne la latitudinea fiecărei unități de învățământ. Da, da, inclusiv a celor care nu au, poate, bibliotecă sau suficiente săli de curs cât să le găsească un loc. Cert e că oricum nu vine nimeni să le predea și lor în tot acest timp. E ca și cum li se spune de mici că religia (sau cultul lor religios) nu este la fel de importantă ca ortodoxismul, ca și cum le-am crea, din copilărie, senzația de inadecvare, senzația că sunt minoritatea care trebuie să facă loc majorității.

Indoctrination
Începând din clasa a noua, ora de religie a primit o nouă definiție pentru mine. Am avut 7 la primul extemporal dat la materia predată de domnul profesor Memelis, 7 care a dus la singura medie de 9 din acel prim an de liceu. Am meritat acel 7 mai mult decât zecile de note de 10 obținute în acel an. Și, privind înapoi, mă bucur pentru el mai mult decât pentru orice altă notă sau medie. A fost motivul pentru care am luat mai în serios cartea după care ni se preda, trecând peste șocul provocat de prima lectură. Cartea era, de fapt, teza de doctorat a domnului profesor și se concentra, mai mult, pe istoria religiilor, filosofia religiilor, într-un cuvânt știința religiilor. Da, da, a religiilor la plural, că așa e normal. Să accepți existența mai multor culturi, a mai multor paradigme și să încerci să vezi ce este universal la ele, nu să închizi școala într-un învățământ religios confesional, care NU are ce căuta în afara bisericii.

Gabriel Memelis a fost primul profesor de la care am prins cu adevărat gustul pentru dezbaterea argumentată și importanța spiritului critic. De fapt, în afară de dirigu’ nostru, a fost singurul profesor din liceu care ne împingea către a gândi, cât mai departe de a recicla ideile altora. De la el am înțeles că există o diferență între învățământ religios și prozelitism religios, între ortodoxie și ortodoxism (hint: ismele sunt, în general, de evitat), că o trăire autentic religioasă este, în primul rând, individuală, nu colectivă și, în niciun caz, colectivizată. Am regăsit multe din ideile discutate în acele ore de religie mai târziu, în Facultatea de Comunicare și Relații Publice, din cadrul SNSPA. Tot aici m-am bucurat că am redescoperit dezbaterea și spiritul critic în centrul actului de educație. De-aceea nu înțeleg cum tocmai Remus Pricopie, cel care mi-a fost profesor la FCRP și care a fost decan la această facultate înainte să devină ministru al Educației, a semnat acest protocol clandestin cu Biserica Ortodoxă. Mintea mea vede erori de logică aici, iar sufletul meu se întreabă în ce măsură va mai fi loc (era prea puțin și până acum) pentru profesori de religie ca Gabriel Memelis în școlile noastre?

epilog

I-a zâmbit, știind că niciodată nu îl iubise mai mult ca în secunda aia, când tocmai realizase că renunțase la el definitiv și irevocabil.

“Pare o fată drăguță”, își zise. Nici vorbă de autosugestie de data asta. Era o constatare sinceră, vidă de gelozie, invidie, regret sau mândrie. Fata aia chiar părea drăguță, iar prezența ei în aceeași cameră nu o incomoda pe M. în absolut niciun mod. Pe chipul lui era arborată o expresie calmă și senină, expresia omului care a găsit în sfârșit bucata lipsă din puzzle. Pentru prima dată de când îl cunoștea, simțea că el nu mai caută să se ascundă. Băiatul care ridica sisific ziduri între el și oricine spărsese, în cele din urmă, o fereastră, prin care pătrunsese un pic de lumină. M. nu știa dacă era meritul noii fete sau dacă, pur și simplu, el avea nevoie de o gură de aer proaspăt și a făcut un efort ca să îl poată respira. Nici nu mai conta. Pentru că, de data aceasta, M. nu mai trebuia nici să încerce să îl resusciteze, nici să se întrebe de ce nu deschisese același tip de fereastră pentru ea.

Capitolul era, după ani de zile, unul încheiat. Ultimele rânduri fuseseră editate și trimise la tipar. Știa că acum chiar e definitiv, pentru că nu mai încheiase povestea cu furie, frustrată de semnele unui refuz sau ale unei distanțe, ci cu seninătatea povestitorului care știe că fiecare poveste bună trebuie încheiată, ca să poți trece la scrierea uneia noi.

Filth -câteodată e așa de murdar că nu mai poate fi curățat

Filth este un Trainspotting minus finalul (aparent) înălțător. Dacă în Trainspotting rămânea loc și pentru speranță, în Filth destinul tragic este inevitabil. Scoția lui Irvine Welsh este un tărâm al cruzimii generalizate, al valorilor umane masacrate, un spațiu în care jocurile sunt murdare, iar jucătorii par condamnați să le joace până când acestea îi vor înghite complet.

Dacă vezi trailerul, nu o să înțelegi prea bine despre ce este vorba și sunt șanse mari să nu mergi să îl vezi sau să mergi să îl vezi din motive greșite. Filth are, într-adevăr, unul dintre cele mai dezaxate tipuri de umor pe care le-am întâlnit în ultimii ani într-un film, dar dezaxarea comicului nu este gratuită și nu reprezintă un scop în sine. Comicul din Filth e doar ecranul tolerabil în spatele căreia se ascunde tragicul.

Deși l-am văzut de multe ori pe James McAvoy jucând bine, nu mă așteptam să dea filmului atâta greutate prin jocul său. Creează un personaj multidimensional, memorabil, aproape palpabil prin ecran. Îți arată mai întâi o răutate și un spirit acid și cinic de care nu l-ai fi suspectat niciodată, pentru ca, ulterior, pe măsură ce atât vina, cât și esența umană a personajului ies la suprafață, să te cucerească complet. Zâmbetul șmecher care însoțește farsele elaborate și pe care îl direcționează uneori direct către audiență, panica din privire după fiecare halucinație (panică pe care o vei trăi, somatic, alături de el), trecerile bruște de la o extremă emoțională la alta, trădând o formă de bipolaritate, sunt tot atâtea argumente pentru a susține ipoteza că în jocul magnific al lui McAvoy se află jumătate din film.

McAvoy îl întruchipează pe Bruce Robertson, un polițist amoral, cu multiple dependențe și cel mai probabil nediagnosticat încă, dar suferind de tulburare bipolară. Robertson își petrece perioada din preajma sărbătorilor de iarnă, încercând să câștige o promovare la serviciu, găsind modalități ingenioase și deloc ortodoxe de a le pune bețe în roate colegilor săi. Treptat, ne dăm seama că goana lui după promovare este, de fapt, o bătălie fără sorți de izbândă pe care Bruce o poartă pentru a-și recupera familia și sănătatea mintală și că diferitele substanțe pe care le folosește pentru a-și amorți creierul sunt încercările lui de a fugi de propria vină.

Regia filmului, semnată de Jon S. Bird, imprimă filmului un ritm care i se potrivește de minune: suficient de alert, încât să nu îți dea răgaz să te plictisești, să te țină constant în priză și suficient de lent, încât să îți permită să înveți pas cu pas povestea personajului, să îi înțelegi motivațiie, astfel că nimic nu pare artificial în ciuda artificiilor de construcție filmică.

Filth te obișnuiește așa de bine cu umorul său crud, încât până și macabra glumiță din final a primit hohote de râs în sala de cinema. Eu nu am putut să râd, pentru că aveam stomacul ghem. Realizasem deja că salvarea/mântuirea protagonistului nu va veni, că filmul se va termina fără ca nicio rază de lumină să rupă întunericul dens creat, dar speram cu toată ființa mea că mă înșel. Nici acum nu cred că pot să accept finalul sadic, deși am înțeles că este chiar îndulcit față de finalul romanului lui Irvine Welsh. Replica grea Same Rules Apply!, rostită brutal de ludic, este o reiterare a caracterului inevitabil al tragicului: Bruce simte că nu se poate ridica, crede că, oricât ar încerca să se salveze, va sfârși prin a comite aceleași greșeli, așa că preferă să lase totul în urmă, să curețe, o dată cu destinul lui, bucata de lume pe care știe că a pătat-o irecuperabil. Paralelismul dintre moartea fratelui mai mic, jocurile erotice și ultima scenă arată că alegerea conștientă din final nu vine doar din disperarea celui care a pierdut  tot ce dorea să obțină, ci este, în același timp, o îmbrățișare eternă  a vinei.

 

The Shovel is too Small, la One World, 2014

În doar 24 minute, The Shovel is too small reușește o puternică meditație cu înveliș ludic asupra conflictului de valori dintre Iugoslavia comunistă și Serbia capitalistă, dintre generația care a trăit în comunismul lui Tito și se raportează ambivalent, dacă nu de-a dreptul nostalgic la perioada respectivă și generația pentru care această perioadă reprezintă doar un capitol din manualul de istorie.

În centrul de interes al discuției stă valoarea atribuită muncii, personificată de minerul Alija Sirotanovic, care devine prototipul muncitorului-model în spațiul iugoslav, după ce reușește să depășească recordul stabilit de Stakhanov în URSS. Victoria muncitorului iugoslav în fața celui rus este asimilată unei victorii a lui Tito asupra tovarășului Stalin, astfel că momentul capătă dimensiuni legendare: numele lui Sirotanovici devine sinonim pentru erou proletar, Tito îi oferă orice recompensă își dorește, dar, conform legendei, Sirotanovici vrea doar o lopată și mai mare, că să lucreze și mai eficient, gest care întărește imaginea-simbol în conștiința colectivă.

În 1987, chipul eroului proletar ajunge pe bancnota de 2000 de dinari, de unde poate privi și azi la o lume radical schimbată față de cea pe care a reprezentat-o. Pentru persoanele mai în vârstă, pentru membrii generației muncitorilor-model, lumea lui Sirotanovici, ușor idealizată de trecerea ei printr-o memorie poetică, este o lume lipsită de griji, în care munca servea drept liant social, oamenii luptau pentru idealuri comune, iar munca în sine reprezenta o plăcere, o eliberare. Privirile nostalgice sunt încurajate și de comparația cu prezentul: tinerii, copii ai capitalismul, li se par celor în vârstă complet deconectați de orice valoare spirituală a muncii și interesați strict de partea materială.

De cealaltă parte, cei mai tineri nu știu cui îi aparține chipul de pe bancnotă. Eroii lor nu vin probabil din zona proletară, iar munca în sine nu mai reprezintă o virtute. Totuși, unii dintre ei participă la un fel de reconstituire a taberelor de muncă de pe vremuri. Alternarea imaginilor de arhivă cu cele filmate la această nouă acțiune colectivă de voluntariat au inițial gustul dulce al unei nostalgii pline de inspirație. Intervine, însă, brusc lamentarea în glumă a unuia dintre voluntari, care recunoaște că nu se aștepta ca munca să fie atât de grea și că nu ar fi participat dacă știa la ce să se aștepte. Pare o confirmare a sentinței date de vârstnici: moartea muncii ca valoare în sine.

Ritmul alert al documentarului, cu accente ludice, muzica folosită incredibil de ingenios (imnurile comuniste punctează excelent atât entuziasmul nostalgic, cât și ironia discretă din tonul regizorului) și montajul atent al imaginilor de arhivă cu cele filmate special pentru documentar compun arsenalul cu care The Shovel is too small reușește să vorbească despre dispariția unei lumi, cu tot ce a avut ea mai urât, mai frumos, mai demn, mai penibil. Este o mostră de iugo-nostalgie, dar, în același timp, și o bucățică de istorie alternativă.

the good girl

I’ve got ‘good girl’ written on my forehead
And some misread it for ‘sucker’
I try my best not to fool anyone
But some can’t help themselves.

There’s no one who can define you better than you do
Not the ones you love, not the ones you fight
For some it’s easier to get lost in meaningless conversation
Than take 5 minutes to talk to themselves.

It’s worth running 10.000 miles to get home
But having no map means you might never get there
When you do get there, you’ll throw aways all maps
Give away all words and just BE.