luis suarez e mai mult decât suma greșelilor lui

Tare aș vrea să înțeleg ce face, până la urmă, o mușcătură de o mie de ori mai înfiorătoare și mai condamnabilă decât o intrare urâtă care ar putea rupe picioarele unui adversar? De ce e mai masculin și mai decent să comiți un fault urât decât să faci gestul (e-adevărat, impulsiv, imatur, prostesc chiar) de a mușca pe cineva? Cine a decis ierarhia asta a violențelor? Aaa, sigur, e mai ușor ca la un fault urât comis cu piciorul să pretinzi că n-ai intenționat, că tu vroiai doar să ajungi la minge, dar totuși….cine a stabilit ierarhia violențelor? Să fie făcută publică pe undeva, cu punctaje de monstruozitate cu tot. Să știm ce putem considera sălbatic și ce rămâne doar dur. Ce va face ca ulterior un jucător să fie ținta tuturor glumelor proaste de pe planetă și ce va face ca el să fie apreciat, pentru că, iată, a jucat agresiv, dar a ajutat echipa.

Capul pe care i l-a aplicat Zidane lui Materazzi știu că a valorat cam trei meciuri pe scara de valori a FIFA. A fost evident pentru toată lumea, văzut de arbitru, surprins pe cameră. Dar era doar un cap în piept, ce naiba? Nu sunt așa de rare și exotice ca o mușcătură. În 1994, Tassotti a primit o suspendare de 8 meciuri…pentru că a spart nasul unui alt jucător!!! Cu cotul. Din nou, nimic ieșit din comun pe terenul de fotbal. Și totuși vorbim de un nas spart. Deci, ce anume face ca gestul lui Suarez atât de reprobabil? Și de ce le vine tututor așa de ușor să arunce cu pietre în el? Nu s-a drogat, nu a condus beat, nu a bătut pe cineva în afara stadionului, de fapt, nu are nicio istorie de violență în afara terenului de fotbal, unde gesturile lui violente se reduc, de fapt, la cele ale unui copil de 5 ani. E pedepsit incredibil de nedrept. Nu spun că gestul lui este de lăudat, nu are ce căuta pe terenul de fotbal, așa cum, într-o lume ideală, nu ar avea ce căuta nici coatele aplicate în gură, intrările grosolane cu crampoanele pe genunchii adversarului sau capetele aplicate în pieptul altor jucători. Dar tare aș vrea să înțeleg standardele duble pe care le aplică FIFA și de ce Dumnezeu niciodată greșelile individuale nu sunt judecate într-un context mai larg? Și nu mă refer la contextul mai larg al celorlalte greșeli individuale comise de aceeași persoană. Luis Suarez e mai mult decât cele mușcături pe care le-a aplicat altor jucători de-a lungul carierei sale. E fotbalistul ăla care joacă fanatic, aproape murind pe teren încercând să marcheze, e cel care s-a prăbușit pe teren plângând când Liverpool a pierdut titlul și cel care s-a dus să îl culeagă pe Gerrard din propria prăbușire când Anglia a pierdut meciul cu Uruguay. E și cel care imediat după primul gol marcat împotriva Angliei s-a dus să îi mulțumească doctorului care l-a ajutat să se pună pe picioare și să fie apt de joc după operația suferită la genunchi.

steven gerrard luis suare

Fotbalul l-a salvat pe Luis Suarez de multe ori până acum, l-a scos din sărăcie, din izolare, i-a dat un sens, i-a servit drept busolă, i-a permis să plece din Uruguay ca să o reîntâlnească pe iubita lui, cu care s-a și căsătorit ulterior. Relația lui cu fotbalul e mult mai mult decât relația dintre un om normal și munca lui. Tocmai de-asta a-i nega orice legătură cu fotbalul timp de patru luni e mult mai inuman și mai sălbatic decât orice ar fi făcut el pe teren. Suarez are nevoie de ajutor, are nevoie să lucreze cu cineva la controlul impulsurilor, așa cum a lucrat cu psihiatrul angajat de Liverpool sezonul trecut. Probabil că bătălia nu era câștigată încă pe deplin, dar cine l-a văzut jucând anul trecut pentru Liverpool, a putut vedea un jucător maturizându-se și încercând să joace cât mai curat, să își lase reputația de bad boy în urmă. Mai are încă de lucrat la capitolul ăsta, dar patru luni în afara fotbalului s-ar putea să aibă exact efectul contrar. Nu îi poți lua unui om principala busolă în viață și să te aștepți să nu fie mai dezorientat și mai puțin stăpân pe sine decât era înainte.

Oamenii nu sunt gesturile pe care le comit într-un moment de nebunie temporară, sunt chiar mai mult decât suma gesturilor lucide și nelucide pe care le fac la un moment dat. Cei care îi reduc la un moment rușinos și fac din ei țintă de glume proaste care circulă viral pe net sunt, de fapt, cei care ar trebui să simtă rușine, pentru că o fac voluntar și conștient.

can’t stop growing old

Câteodată te-agăți
De un fir de ață albă cu care se cos poveștile mari
De un gest binevoitor
De trei acorduri de chitară
De o promisiune
De o creangă dintr-un pom înflorit
De o sârmă de rufe
De o poveste căreia nu i-ai auzit încă finalul
De un pariu pe care l-ai făcut cu tine însuți
De tavanul camerei de spital
De nasul roșu al unui clovn care sperie copiii

Câteodată te-agăți
Și nu mai vrei să dai drumul
Ții degetele încleștetate
Strângi din dinți
Strângi din gene
Strângi din bătăi de inimă
Contracți puternic mușchii
Și închizi ochii

Câteodată te-agăți
Și ți-e așa teamă să âți dai drumul
Așa de teamă să cazi..
Poate e mai sigur
să strângi tare sfoara care te leagă de durere
decât să umbli prin viață
fără corzi atașate.

Scrisoare pentru tine, expediată la toate adresele greşite

Nu vei citi niciodată rândurile astea şi, totuşi, ţi le scriu ŢIE. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care am aşteptat un semn de la tine, deşi ştiam că nu o să vină. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care te trăgeam de mână în lumea mea, deşi ştiam că nu o să încapi.

Nu ţi-aş putea reproşa niciodată nimic. Nu ai rupt niciun contract încheiat din priviri. Nu ai făcut nicio promisiune. Nu te-ai legat niciodată de nimic, nu îţi stă în fire. Tu nu eşti construit aşa, tu ai paşii uşori şi muşchii relaxaţi.Fluieri şi cânţi şi uiţi imediat. Tu nu te încrunţi, nu ceri de la oameni mai mult decât îţi pot da. Nu pretinzi, nu acuzi, iei lucrurile aşa cum vin, fără să ceri prea multe explicaţii. Uneori te miri cu ochii mari, ca un copil, alteori râzi sarcastic, dar fără răutate.

Lângă tine, nimeni nu se putea simţi vinovat, nu le dădeai voie. Şi totuşi, eu am făcut-o de atâtea ori…ca într-un film prost, în care oamenii se măsoară după idealuri demodate şi se autoflagelează pentru că nu le ating. Tu nu ai jucat niciodată în filmul ăsta.Tu nu te-ai luptat niciodată cu morile de vânt, mi le-ai lăsat mie. Tu ştii că şi ele au rostul lor pe lume, le laşi să fie, eu mă războiesc cu ele în fiecare zi, lupta asta mă ţine în viaţă. Şi aşa trece timpul între două amintiri cu tine. Uneori trec luni bune. Alteori secunde. De fapt, cred că noi am fost cea mai mare moară de vânt cu care am luptat vreodată. Nu am câştigat, dar asta nu m-a oprit.

Cel mai mult mi-e dor de clipele în care tăceam. Jumătate treji, jumătate adormiţi. Jumătate acolo, jumătate decupaţi de peisaj. Două holograme fără hartă, rătăcind printre oameni. Mi-ar fi plăcut să te cunosc pe când eram copil, ţi-aş fi scris versuri, m-aş fi pierdut în retorică, aş fi făcut gesturi mari, m-aş fi agăţat mai strâns de o întâmplare fericită. Dar, când ne-am cunoscut, era prea târziu pentru poezie. Tăcerile noastre i-au ţinut locul.

Îţi scriu o scrisoare pentru care nu o să cumpăr niciun plic. O scrisoare care nu va ajunge niciodată la tine, dar pe care o expediez întregii lumi.Ia-o ca pe un gest de purificare, ţi-am mai spus eu, scrisul curăţă tot, aşa cum timpul vindecă tot. Cam în aceeaşi măsură…niciunul nu e infailibil.