Liars: They were wrong, so we drowned

Celor de la Liars nu li s-a părut suficient să fie cea mai provocatoare dintre trupele angajate în eforturi de redimensionare a dance-punk-ului la începutul anilor 2000. Punk-funk-ul disonant şi declamările politice amare de pe albumul de debut “They Threw Us All in a Trench and Stuck a Monument on Us” erau încă prea accesibile publicului pentru a satisface ambiţiile membrilor trupei, astfel că albumul concept “They Were Wrong, so We Drowned” redefinea radical direcţia Liars în 2004.

Inspirat, la nivel compoziţional, de construcţiile avangardiste ale This Heat şi Merzbrow, precum şi de muzica electronică fin tăiată a celor de Matmos, albumul concept, din punct de vedere tematic, bazat pe legendele folclorice germane din jurul sărbătorii păgâne Walpurgisnacht. Conform legendei, în fiecare an în această zi, vrăjitoarele zboară către muntele Brocken, unde îndeplinesc ritualuri, eveniment ce coincide cu victoria primăverii asupra iernii. Un alt mit din jurul Walpurgisnacht spune că unul dintre principalele remedii  împotriva spiritelor malefice ale nopţii este zgomotul, aşa că, tradiţional, în fiecare an, după apus, băieţii din satele de lângă munte fac cât de mult zgomot posibil, pentru a alunga vrăjitoarele şi demonii care ies la suprafaţă, după ce au fost prinşi în pământ în lunile de iarnă. Exact în jurul acestui nucleu mitologic îşi construiesc cei de la Liars povestea, sculptând albumul din straturi de zgomot digital şi organic ce compun un sentiment sufocant al groazei.

Acest sentiment este conjugat la fiecare pas pe un album ce valorifică intens potenţialul politic al  metaforei lui, descriind lupta dintre un sat de creştini şi un grup de vrăjitoare, alternând, piesă cu piesă, perspectivele părţilor conflictului. Rezultatul este o explorare complexă a puterii periculos de seducătoare a fricii.

“They were wrong, so we drowned” debutează cu “Broken Witch”, un cântec extrem de neliniştitor structurat pe zbârnâituri ameninţătoare şi bâlbâieli de tobe integrate spre final într-un ritm aproape industrial. Pe cât de provocatoare şi greu digerabilă o să vă pară piesa, trebuie spus că este, de fapt, cea mai cuminte şi mai convenţională de pe albumul care devine, parcă în progresie geometrică, mai dens, mai întunecat şi mai bizar. De fapt,  experienţa ascultării albumului este, din multiple puncte de vedere, dezorientantă. Juxtapunerea de sunete şi procese moderne, legende străvechi şi emoţii atemporale creează o disonanţă cognitivă care provoacă ascultătorul.

Bătăile de tobă cu caracter tribal ce dau pulsul albumului pe piesa inspirată din stilul musique concrete “Read the Book that Wrote Itself” şi pe dance-punk-ul abraziv al “There’s always room on the broom” susţin atacul neobosit, dar sunetele care însoţesc percuţia sunt departe de a fi primitive. Pe “Hold hands and it will happen anyway”, cea mai melodică bucată a albumului este contrabalansată de cele mai sălbatice (dez)acorduri de chitară şi de tobe păgâne.

Până la ultima piesă de pe album “Flow my Tears, the Spider Said”, albumul nu doar sfida, ci nega vehement toate aşteptările pe care albumul de debut le configurase în legătura cu muzica Liars. Dacă prin “They Threw Us all in a Trench and Stuck a Monument on Top”, Liars semnau un fel de manifest artistic, prin care se detaşau o dată şi pentru totdeauna de tot ceea ce făceau contemporanii lor, prin “They Were Wrong, so We Drowned”, trupa ardea un număr la fel de mare de punţi, de această dată faţă de albumul şi direcţia precedentă. Pe lângă asumarea perspectivei celor morţi şi a celor învinşi în scrierea versurilor, singura conexiune organică a acestui hibrid noise rock-electro-prog cu albumul anterior este dată de piesa “This Dust Makes that Mud”, care încheia albumul de debut şi anticipa culoarea şi intensitatea a ceea ce avea să îi urmeze.

Contrar prejudecăţilor exprimate unii critici ai săi, albumul, aparent impenetrabil şi alienant, se deschide ascultătorului răbdător şi receptiv. Componenţii Liars găsesc nişte portiţe în gardul dintre formă şi zgomot şi creează acolo, cumva la limita dintre muzică şi restul fenomenelor sonore, ceva simultan radical, avangardist, dar şi accesibil şi plăcut. Astfel, beat-urile sunt destabilizate, încep şi se opresc în mod repetat, bucăţile melodice rare vin întotdeauna ghimpate cu distorsiuni, cuvintele sunt scandante în aceeaşi măsură în care sunt cântate, iar versurile ermetice dau senzaţia unei lipse de sens. Toate aceste disonanţe fac ca la prima ascultare, albumul să fie, simultan, un test de rezistenţă şi un spectacol.

Sigur că Liars nu au atins mainstream-ul cu un sound atât de abraziv, dar asta nu înseamnă că nu există inteligenţă în spatele cacofoniei. Fiecare beat are o extravaganţă aparte, cântecele plonjând fără reţineri în groază şi dezorientare, stările principale pe care artiştii au ales să le dramatizeze. În lipsă de repere, dat fiind caracterul avangardist al albumului, controversele în jurul calităţii acestei creaţii nu au întârziat să apară. Un lucru este, însă, cert: fiecare piesă de pe “They were Wrong, so We Drowned” identifică un nou mod de a se “certa” cu nervii ascultătorului…şi asta este o realizare în sine.