About little brown haired girls…

Frankie Rose e, prin definiţie, ocupată. Şi neastâmpărată. Cam aşa, a ajuns să pună bazele unei întregi reţele de trupe prin Brooklyn şi California. La tobe în Crystal Stilts şi The Dum Dum Girls, la bas în Vivian Girls, Frankie Rose pare fascinată de sunetele dezordonate şi de muzica americană de odinioară. Din această dragoste nemărginită s-a născut şi proiectul Frankie Rose and the Outs, creaţia sa cea mai intoxicată chimic şi experimentul său cel mai neliniştit de până astăzi.

La început, albumul sună a ceva ce ar fi înregistrat Breeders, poate prin 1970. Pe Hollow Life, armoniile sună exact ca un cover în reverb al surorilor Deal, cu linii vocale şerpuite melancolic. Clopoţele de sanie accentuază atmosfera retro, pe care influenţele grunge se suprapun stilului de trupă de fete.
Sigur că muzica de azi se împrumută des la cea din trecut, dar nimeni nu trage cu ochiul la înaintaşi mai bine ca Frankie Rose, care citează momente şi trupe cu furia unui creator de colaje, care taie, înainte să lipească. Rezultatul nu e un album care să îşi poarte influenţele cu mândrie, ci un album care îşi poartă influenţele ca pe bijuterii preţioase asortate unei rochii de cocktail.
Primele acorduri de chitară de pe Candy îţi vor aminti imediat de Stooges, pe când armoniile de pe refren zboară, în mod bizar, către The Zombies. E schizofrenic, dezorientant şi greu de identificat pe o hartă estetică. Dacă vrei să asculţi ceva de care să te poţi ataşa uşor, un album din care să fredonezi pasaje, de care să te îndrăgosteşti în timp ce cântecele alunecă firesc dintr-unul într-altul, acest album nu este pentru tine şi mai ai de căutat prin rafturile magazinelor de muzică. Dacă vrei un album care să se joace cu istoria muzicii americane, care îşi dinamitează influenţele şi le lipeşte la loc într-un colaj psihedelic de bucăţi pop, ai nevoie de cele 1000 de momente fantastice de pe Frankie Rose and the Outs. Meritul lui Frankie e că are curajul de a crea un astfel de album, care ia mizeria şi strălucirea şi face cu el un amestec delicios. În timp ce balada de chitară surf a lui Memo urcă într-un crescendo aproape scandat, Frankie ia sunetele “moarte” de la Velvet Underground, le aduce în prezent şi le face să sune şi mai stinse: cântă şi mai încet, trage şi mai mult de momente şi pare să se străduiască şi mai puţin.


Must Be Nice şi Don’t Tread sunt cele mai încărcate piese de pe album, cu refrenuri corale ample şi cu riff-uri lor rockabilly, care te poartă cu gândul spre The Cramps. Sunt cântece care ar fi putut servi drept coloană sonoră pentru filmele de exploatare de odinioară.
În ciuda atmosferei retro a albumului, reuşeşte Frankie Rose să reflecte tot ce e actual în muzică? E clar că vrea totul acum şi se pare că are totul la îndemână. Deci, se plimbă aiurea printre stiluri într-un fel cinic sau cu pasiune sinceră? Avem de-a face cu un spirit neliniştit sau cu o serie pur intelectuală de afaceri muzicale? Oricum ar fi, Frankie Rose and The Outs îşi permite să facă aşa cum doreşte. Dacă Lady Gaga se prezintă ca un accident de maşină glorios graţie spectaculoaselor sale costume, Frankie şi-a câştigat, la rândul ei, dreptul de-a trece cu repeziciune prin trupe şi stiluri. Pentru că, pe măsură ce mestecă muzică şi o scuipă apoi, reuşeşte să dea naştere unei dezordini superbe.