Sănătate, că-i mai şubredă decât toate

Aveam 14 ani când am simţit pentru prima oară cu adevărat că vreau să plec din ţară pentru totdeauna. Eram într-un spital, mai exact la Judeţean. Vizitam un coleg care se rănise la mână, încercând să sară un gard. În salonul acela aglomerat, de un alb jegos, mirosea a boală. În salonul acela, în numai câteva zile, colegul meu trăise suficient cât pentru o viaţă. Văzuse urâţenia din spatele chipurilor prietenoase. Vecinul de pat, şi el un copil, făcuse pe el cu o seară înainte, dar nicio asistentă nu s-a deranjat să îi schimbe aşternuturile până a doua zi, când tatăl băiatului a cotizat cu nişte bancnote rugătoare.  Poveştile de groază nu se opreau aici, dar cred că e suficient ca să înţelegeţi ce se întâmpla în mintea Alexandrei de atunci.  Au trecut opt ani de atunci, dar încă pot simţi greaţa acelor clipe.

Încă mi-e teamă de spitale. Nu atât de boli, cât de spitale. Nu atât de durere, cât de medicii care folosesc durerea ca pretext de şantaj. Nu atât de viruşi, cât de o lepra care a terminat cu demnitatea umană. Sigur că sunt gândurile hiperbolizate ale  adolescenţei cutremurate de mârşăvia asistentelor şi de ruşinea copilului, dar nici azi nu calc cu paşi uşori în spitalele de la noi.

Între timp, am cunoscut, însă şi dramele lor. Ale oamenilor în halate apretate, de la care aşteptăm răspunsuri atotştiutoare, de fiecare dată  când o bucăţică din organismul nostru nu mai funcţionează cum ar trebui. Între timp, am cunoscut şi mârşăvia sistemului şi ruşinea medicilor. Oamenii aceştia trebuie să aibă stomacul tare, să lucreze în locurile acelea de care ne ferim cu toţii, să reziste unor gărzi ce par să dureze la infinit, să se joace de-a Dumnezeu fără voia lor, luând decizii de viaţă şi moarte în locul pacienţilor lor…şi toate astea într-o lume care nu dă doi bani pe ei. Într-o maşinărie care se schimbă de pe o zi pe alta, fără ca ei să aibă vreun cuvânt de spus. Medicii din România sunt, ca şi pacienţii lor, supravieţuitorii unui sistem inuman.

Legile care vin de la centru sunt  din ce în ce mai surde la realităţile din teritoriu. Mai nou, conform invenţiei bugetului orientativ, ar trebui să ne programăm bolile pentru a primi medicamente compensate. Vom avea, în curând, carduri electronice de sănătate, dar asta numai dacă medicii de familie nu vor da faliment încercând să implementeze sistemul. Informatizarea sistemului se face haotic şi cu mari pierderi financiare. Spitale din localităţi diferite ar urma să fie comasate, iar altele vor fi transformate în azile pentru bătrâni. Conform autorităţilor centrale, decizia finală se va lua în teritoriu. Administraţiile care refuză, însă, nu vor mai primi finanţare de la minister pentru spitale.  Medicii buni pleacă să lucreze în străinătate şi nimeni nu îi opreşte din drum. Aşa avem, în unele oraşe, săli de chirurgie echipate cu tehnologii de ultimă oră, dar pustii, pentru că nu are cine să opereze acolo.Şi mă opresc aici cu radiografia. Temelia şubredă pe care stă astăzi sistemul sanitar din România riscă să se prăbuşească sub greutatea poverilor ce atârnă pe umerii medicilor. Derutaţi, sărăciţi şi frustraţi de avalanşa de legi ce pare dictată din avion, medicii s-ar putea să îşi piardă concentrarea. S-ar putea să nu mai dea 100%. S-ar putea să greşească şi să plătească scump. S-ar putea să fie tentaţi să se joace cu sănătatea ta şi să te stoarcă de nişte bani. S-ar putea să îşi piardă din demnitate. S-ar putea să ia primul avion spre occident, acolo unde profesia lor e încă respectată. Sau s-ar putea, dar şansele sunt foarte mici, să rămână în ţară, să încaseze zâmbind toate loviturile şi să îşi facă datoria. Nu aş paria pe asta.