Spectacol pentru Alexandru

Nu în fiecare zi ai ocazia să îi vezi pe Marcel Iureş, Teodora Enache, Răzvan Mazilu, Marius Manole şi Victor Rebengiuc urcând pe aceeaşi scenă. Şi pe toţi într-un spectacol regizat de Alexandru Dabija. S-a întâmplat la Odeon în această seară, de dragul lui Alexandru. Alexandru este un băieţel de un an şi patru luni, care trebuie să urmeze un tratament costisitor în străinătate. Până acum, părinţii lui au primit de la medicii din România patru diagnostice diferite. Practic, în România, nimeni nu a reuşit să îi pună un diagnostic clar, pentru că nu există laboratoare genetice pentru copii. Acum, Alexandru şi familia lui se află în Germania, unde copilul este supus unei alte serii de analize ce ar trebui să facă lumină în cazul lui. Şi pentru diagnosticare şi pentru tratament, însă, va fi nevoie de foarte mulţi bani: în jur de 150.000 de euro. Ca să îl ajutaţi pe Alexandru, puteţi dona 2 euro prin SMS la 848 până pe 18 februarie, 10 euro prin teledon, printr-un apel la numărul 0900 900 080 sau puteţi depune bani în conturile de mai jos:

LEI RO 04MILB 0000 0000 0294 8361
EUR RO 84MILB 0000 0000 0294 8376

SWIFT: MILBROBU
BANCA MILLENIUM (Sucursala Dristor)

Povestea lui Alexandru o găsiţi aici: www.alexandrumina.blogspot.coma

 

Fără notiţe, fără microfon, fără cameră şi neprelucrat. Nejurnalistic.

Aseară am fost la proteste. Da, am FOST. Adică am şi scandat, am şi cântat, am şi tremurat de frig laolaltă cu toată lumea. Mai trecusem pe-acolo de două ori săptămâna trecută, dar fără să rămân mai mult de 10-15 minute. În parte, pentru că mă grăbeam să ajung altundeva, în parte pentru că muream de ciudă. De ciudă că nu eram trimisă acolo ca jurnalist. Nu eram venită cu treabă şi aş fi dat orice să fiu în locul celor care umblau cu microfonul în mână ca să scoată ştire după ştire. În locul “jurnaliştilor terorişti” cum îi numeşte mai nou mulţimea. E ciudat pentru că la mai toate mişcările de protest la care am mai mers când lucram la televiziunea locală, o parte din mine îi invidia pe ei, cei care ieşiseră să spună tare şi răspicat ce aveau de spus şi să îi reprezinte şi pe alţii, rămaşi acasă sau chiar la serviciu.

Pe 24 seara n-a fost nici ca la grevă sau miting, nici ca săptămâna trecută. În schimb, am trecut relativ repede peste frustrarea de a nu fi reporter la eveniment şi am început, totuşi, să mă uit în jur fără pre-judecăţi, aşa cum aş fi făcut-o la o ştire despre care nu citisem nimic înainte. Am fost mai bine de o oră un simplu spectator, care şi-a găsit loc în mulţime doar ca să o poată observa mai bine. M-am uitat în ochii lor. În ochii plini de foc ai suporterilor veniţi cu furia galeriei, în ochii bătrânilor nostalgici după timpuri demult pierdute, în ochii studenţilor care încercau să articuleze ceva un discurs al nemulţumiţilor născut fără sintaxă, în ochii celor care veniseră direct de la muncă să îşi spună oful în stradă. Le-am privit chipurile celor mai discreţi şi celor mai gălăgioşi. Uneori extremele descriu cel mai bine media, normalitatea mulţimii. De la nebunul care urlă chiar şi singur sloganuri izvorâte direct de la el din piept, nefiltrate şi necenzurate nici măcar de forţa mulţimii în care e prins până la fata care încearcă să ridice mâinile în aer la comanda MC-ului, dar se opreşte undeva la mijloc, pentru că mişcarea nu îi vine natural, cu toţii au ceva în comun. Un loc, un aer, o dezmorţeală pe care o aşteptam de prea multă vreme şi care începuse să mi se pară utopică. Ei sunt cei care au ieşit din casă. Nu contează că au ieşit din disperare, din idealism, din ură, din solidaritate, din curiozitate, din speranţă, din amărăciune sau chiar din dorinţa de a-i certa pe cei rămaşi acasă. Important e că au ieşit. Am avut momente aseară când, deşi mă distrau anumite gesturi şi replici infantile sau naive, îmi venea să îi îmbrăţişez pe oamenii aceştia.

Eu n-am fost la protest în gaşcă cum a mers majoritatea. Nu m-am întâlnit cu prietenii la Universitate, dar nu m-am simţit deloc singură. Şi nici outsider. Mulţimea te adoptă, oamenii împart manifeste şi alte bucăţele de istorie, strigătele se armonizează, iar scandările te prind, dacă te laşi prins. Cât despre mine, cine mă cunoaşte ştie că nu sunt genul care să se simtă în elementul ei la mişcări sincron, cântat în cor sau scandat la unison. Nu a fost niciodată felul meu natural de a mă manifesta. Şi totuşi, în mijlocul ultraşilor care strigau “Ultras nu e infractor, nu-i nici ţap ispăşitor”, mi-am amintit cât de important este să spui cu voce tare ce ai de spus, chiar dacă împrumuţi pentru asta cuvintele altora. Aşa că s-a auzit şi vocea mea pe refrenele în care credeam, dar m-am abţinut la cele de care am simţit nevoia să mă distanţez. Mie mi-a fost jenă când o galerie întreagă striga “Jandarmeria apără hoţia.” Mi-am întors privirea la jandarmul din spatele meu şi am citit pe chipul lui ruşine. O ruşine dezarmantă şi pe care nu ştiu dacă merita să o simtă. Omul era la serviciu şi îşi făcea doar datoria. Cine suntem noi să aruncăm cu vină în el? Ce ar fi trebuit să facă? Să îşi dea demisia din principiu? Şi apoi să se hrănească tot cu acel principiu?

Când am plecat, oamenii din galerie trecuseră la un refren pe care n-o să-l auziţi la televizor: “Jurnaliştii teroriştii”. Mi-a picat greu….Mergeam spre autobuz dârdâind de frig şi auzeam în continuare clar şi răspicat ce scanda mulţimea. Pentru câteva minute, m-am simţit ca un dezertor.

Undeva în ţara lui “degeaba”

Tare-aş vrea să mă emoţioneze că e mâine 1 decembrie. Tare-aş vrea să scot de la naftalină sentimentul de mândrie faţă de de neam şi patrie. Tare-aş vrea să resuscitez tentativele patriotice din copilărie, încropite de educatoare şi învăţătoare cu legende cu Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare şi de tata care ţinea cu românii la toate sporturile indiferent cât de prost jucau. S-au dus naibii, însă. Au adormit pe drum, pe măsură ce mi-am dat seama încet, dar sigur că trăiesc în ţara lui “degeaba” şi a lui “merge şi-aşa”. “Degeaba facem voluntariat, nu câştigăm nimic din asta”. “Degeaba faci o facultate, oricum nu îi pasă nimănui de diploma ta.” “Degeaba reciclăm noi, că restul aruncă gunoiul la întâmplare.”, “Degeaba te străduieşti, că nu merită.”, “Degeaba ne revoltăm, că oricum nu o să se schimbe.” “Degeaba ţii la principiile tale, că astea nu ţin de foame”. Le-am auzit pe toate repetate, în ecou, de sute de ori, exact ca un disc stricat care îţi zgârie timpanul. La început mă indignau toate construcţiile care începeau cu “degeaba”. Atitudinea de renunţare, împăcare, resemnare. Lipsa responsabilităţii. Lipsa motivaţiei. Lipsa voinţei de schimbare. Mă indigam şi jur că mult timp am vrut să scot din dicţionarul românilor cuvinte ca “degeaba” sau “în zadar”. În ultima vreme, însă, sunt tot mai convinsă că în ţara mea degeaba se simte mai la ea acasă decât mă simt eu.

Aşa că tare-aş vrea să mă emoţioneze că mâine e 1 decembrie. Poate dac-aş avea liber, m-ar entuziasma orele de somn în plus. Atât. Anul trecut a fost, poate, altfel. Pentru mine, strict personal vorbesc. Nu, nu m-am simţit înălţată patriotic de deliruri istorice, dar, pentru câteva clipe, în timp ce tremuram cu toate cele 20 degete de la mâini şi de la picioare la o ştire “tradiţională” cu fasole şi cârnaţi de 1 decembrie şi în timp ce încercam să mă încălzesc cu un păhărel de plastic umplut pe trei sferturi cu vin fiert, am privit în jur şi mi-am recunoscut un prieten, doi, trei. Erau tot la ştiri, ca şi mine. Şi vorbeau aceeaşi limbă. Şi mi-am adus aminte că din întâmplare m-am născut aici şi tot din întâmplare aici sunt majoritatea prietenilor mei. Şi tot din întâmplare aici e locul în care îmi pot face meseria. Şi pentru câteva clipe, parcă, 1 decembrie n-a mai fost doar o ocazie ca lumea să se îmbrâncească la mâncare primită pe gratis, în timp ce noi îi filmam. Parcă până şi îmbrânceala aia a căpătat un sens şi un înţeles familiar. Până şi îmbrânceala aia făcea parte cumva din mine Anul acesta, însă, jur că tare-aş vrea să mă emoţioneze cumva că mâine e 1 decembrie. Tare-aş vrea să mi se pară relevant. Tare-aş vrea să pot fabrica un înţeles în jurul arbitrarului, întâmplării de-a mă fi născut aici.

Dar mai e până mâine…Între timp, vă las cu ei, dacă tot v-am obişnuit cu muzică pe final: