Cum e? Păi, ca o amandină amară…

E ca şi când ţi-ar fi tare poftă de o prăjitură. Să zicem o amandină, de dragul metaforei. Ai devora o amandină cu sirop şi ciocolată şi zahăr cât cuprinde, una exact atât de proaspătă şi pufoasă cât trebuie să fie o amandină. Nu vrei nimic pe lume mai mult în clipa asta decât amandina aia cu siropul ei dulce. Intri în prima cofetărie de pe drum şi o vezi. E acolo, în vitrină, parcă îţi zâmbeşte şi mai să îţi facă şi cu ochiul, aproape complice. Comanzi şi te aşezi la masă, nerăbdător să savurezi AMANDINA. Iei prima înghiţitură. Ciudat, nu e tocmai ce-ai visat. Nu-i nimic, mai încercăm o linguriţă. Nu, tot nu e gustul ăla perfect pe care ţi-l aminteai tu. Nu ştii exact de ce: au pus prea mult zahăr în blat, glazura are o tentă amăruie, iar siropul…nu mai e ce-a fost. După a treia înghiţitură, renunţi. Nu-ţi mai e poftă. Până mâine, când decizi să cauţi o altă amandină, dar se întâmplă fix acelaşi lucru. Şi poimâine la fel. Şi tot aşa, toată săptămâna. Deja te-ai săturat şi nu mai cauţi amandine. De fapt, ai mâncat atâtea amandine proaste, încât nici nu ştii dacă ai recunoaşte The Real Thing dacă s-ar holba la tine insistent din vitrina unei cofetării.

Te-ai obişnuit cu amandinele proaste, deja ai uitat ce bune erau alea făcute ca la carte. Astea ratate parcă îţi sunt deja familiare şi comode. Nu mai cauţi. Nici nu mai ştii ce anume căutai la prima amandină. Ce te-a atras la ea? De ce nu ai ales altă prăjitură din vitrină? Erau atâtea prăjituri simplu de făcut, pe care nu le ratează nimeni. Aveai toate şansele să nimereşti din prima. Dar tu visai, nu ştii de ce, la o amandină. La o amandină perfectă. Şi ai refuzat să te opreşti din căutat până ce nu dădeai de ea. Ai obosit, te-ai îngrăşat, ţi-ai pierdut cheful, dar nu ai găsit-o….

P.S: Nicio amandină nu a suferit în timpul acestei scrieri.

A fost odată…

Câteodată cred că dacă mi-ar scrie cineva povestea, i-ar ieşi un roman al desincronizării. Întorcându-mă în timp, dau peste zeci de momente în care am ajuns prea târziu sau am plecat prea devreme. Cred că de vină e de fapt curiozitatea mea excesivă. Aş vrea să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas, dacă aş fi plecat la timp sau dacă aş fi fost acolo de la început. M-au bântuit mereu scenariile plauzibile şi dezirabile cu o forţă mai mare decât cea cu care mă atrag realităţile palpabile şi concrete. Fac sute de exerciţii de imaginaţie: cum ar fi arătat acum viaţa mea dacă m-aş fi născut mai devreme şi aş fi prins vremea jurnaliştilor care chiar schimbau ceva? care mobilizau mulţimi şi iscau revoluţii? cum ar fi stat lucrurile dacă terminam facultatea câţiva ani mai devreme şi mă apucam de presă chiar când se construiau primele televiziuni, nu acum când se dărâmă şi închid redacţii? ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi plecat din Germania cu o lună mai devreme? sau dacă aş mai fi aşteptat până să îmi dau demisia de la vechiul loc de muncă? dar dacă aş fi fost voluntar în Prime încă din anul I? dacă terminam ambele facultăţi în acelaşi timp şi nu mai era nevoie să locuiesc simultan în două oraşe cum am făcut anul trecut? şi aş putea continua până mâine…

nu ştiu dacă să dau vina pe sincronizarea mea proastă cu destinul sau, din contră, ar trebui să mă bucur că toate “potrivirile” astea m-au adus astăzi aici. şi doar aşa i-am putut cunoaşte pe toţi oamenii care m-au marcat şi de la care am învăţat cele mai importante lecţii. vreau să cred că asta e cea mai bună dintre lumile posibile, dar asta nu mă opreşte să visez la toate vremurile paralele, care s-au desfăşurat în alt ritm decât cel actual. într-una din aceste lumi, sunt jurnalistul perfect, din acea specie deja dispărută, care căuta adevărul cu orice preţ şi nu avea teamă de nimic; într-alta sunt mai săracă cu o iubire şi mai bogată cu un job; într-alta, pierd nişte prieteni şi câştig alţii, iar într-o a patra, să zicem, nu am lucrat niciodată la Wyl TV, nu sunt la fel de călită ca azi, nu mă simt pregătită pentru orice, dar, ca premiu de consolare, viaţa mea pare mai cursivă, mai lipită, mai puţin segmentată. Iau toate scenariile, le cântăresc, le întorc pe toate părţile, adun şi scad, compar. Contemplu posibilităţi, cum ar spune un scriitor italian pe care îl ador. Nu sunt nostalgică după niciuna dintre ele. Multe mi-ar fi mai comode, mai uşoare, dar nu la fel de naturale şi fireşti cum este viaţa mea reală.

Într-unele din scenarii, mi-am făcut deja visele realitate, dar mie întotdeauna mi-a plăcut lupta chiar mai mult decât victoria. Şi-atunci revin la bătăliile de acum, mărunte pentru ceilalţi, epice pentru mine. Nu ştiu dacă vor duce la împlinirea vreunuia dintre scenariile paralele fericite. Nici nu mai contează. Zilele astea încerc să trăiesc în prezent, fără să deplâng ce-a trecut şi fără să mă consolez cu ce va veni. Singura certitudine rămâne clipa asta, în care scriu aceste rânduri, la restul nu mai am acces sau nu am încă acces. Clipa asta, în schimb, are adevărul ei palpabil şi încerc să mă agăţ de el ca de un colac de salvare. Altfel, risc să mă prindă vârtejul acelor posibilităţi şi să mă învârtă prea puternic.

mai târziu e prea târziu

Trei, doi unu, intrăm în emisie. Nu avem timp pentru retuşuri sau ultime probe. În televiziune, nu îţi permiţi să amâni deadline-urile. La ştiri, în niciun caz. Ce nu a intrat azi, nu mai poate intra mâine. Decât dacă nu era de actualitate. Iar dacă nu e de actualitate, nu prea te interesează. În televiziune, trăieşti în lumea lui acum şi aici. Capeţi, fără să îţi dai seama, o cu totul altă perspectivă asupra timpului. Începi să măsori vorbele oamenilor în secunde de sincron. Decupezi din realitate ca să nu plictisească. Tai din textul ştirii, ciunteşti din afirmaţii. Nu stai niciodată la un eveniment mai mult decât ai nevoie să strângi tot materialul video pentru ştire. Uneori stai chiar mai puţin, pentru că (nu) te aşteaptă în altă parte. Când stai pe la uşi impunătoare ca să iei un interviu, nu îţi laşi mintea să circule aiurea: te gândeşti cum îţi poţi organiza mai bine restul zilei, ca să termini materialul la timp. Dacă ajungi cu cinci minute prea târziu la o ştire şi ratezi punctul culminant, degeaba ai mai ajuns. Pe nimeni nu interesează o ştire despre un incendiu, dacă pe filmare nu au intrat flăcările şi fumul înecăcios. Dacă nu pui întrebările la timp, nu le mai pui niciodată. Nu ai timp pentru un do-over. Ce ai reuşit să scotoceşti şi să furi la faţa locului din esenţa întâmplării, asta va intra şi pe post (într-o variantă editată, desigur).

În redacţie, pedala de accelaraţie e apăsată continuu. Scrii textele  cu viteză de dactilograf, nu apuci să scrii câteva drafturi şi o variantă finală. De cele mai multe ori, prima ciornă e şi  cea care ajunge la editorul de voce. Altfel, nu se mai montează nimic la timp. Şi uite aşa începi să apreciezi valoarea lucrurilor făcute bine din prima, dar şi să treci mai uşor peste imperfecţiuni, inevitabile de la un punct încolo.

La ştiri, timpul nu are răbdare cu tine. Evenimentele se suprapun, trebuie să “ghiceşti” unde este Ştirea şi să mergi după ea. Chiar dacă ai ghicit azi, mâine ascunzişul este altul şi scorul se resetează. Tu şi timpul plecaţi de la 0-0. În fiecare dimineaţă. La sfârşitul zilei, te simţi uneori învingător, când ai reuşit ce ţi-ai propus înainte să pleci din redacţie, dar e o senzaţie trecătoare. Adică îţi trece până a doua zi, când joaca o ia de la început cu nerăbdare de pici.

gânduri de duminică seară

Ştiţi întrebarea aia stupidă care se pune la concursurile de miss pentru a le departaja pe zâne? “Dacă ai putea să cunoşti orice persoană (alive or dead), pe cine ai vrea să întâlneşti şi de ce?”. Răspunsul meu mi-ar aduce nişte puncte în minus, probabil. Eu vreau să cunosc pe toată lumea. Nu din teama de a face o alegere greşită, ci pentru a rămâne fidelă visului din copilărie, de a face cunoştinţă cu toţi locuitorii planetei.  Norocul meu e că munca îmi permite să mă apropii cu paşi mărunţi de utopie. Zi de zi, oameni de toate formele şi culorile mi se plimbă prin faţa ochilor. Fur câte o părticică din viaţa lor, asemenea unui vampir care se hrăneşte, în loc de sânge, cu poveştile celorlalţi. Vânzătorii din piaţă, deţinuţii, secretarele, doctorii, sindicaliştii, taximetriştii, pensionarii, pictorii, politicienii, atletii, agricultorii, poliţiştii, profesorii, copiii, poeţii, pompierii, şomerii…trăiesc în lumi paralele, dar eu fug zilnic dintr-un univers într-altul, fără răbdare. Mă prefac şi prefac cadrul, în acelaşi timp. Transformările vin uneori firesc, fără poticniri, alteori dau crispări şi zâmbete forţate.

Când văd microfonul şi camera, unii se ascund, alţii îşi ţes o mască pe chip. Prea puţini s-au adaptat deja şi rămâni egali cu sine. Pe ei nu îi interesează cum dau la televizor. Cei ce nu şi-au dezvoltat încă mecanisme de apărare suficient de puternice, se deschid, vulnerabili, şi îşi spun povestea, prin vorbe sau gesturi. Alţii îşi pun la lucru talentul de actor. Unora le iese, alţii sunt artificiali. Cu siguranţă, însă, că, în toate cazurile, ceva personal, strâns legat de unicitatea fiinţei din faţa mea iese la suprafaţă. Un fel particular de a îşi frânge mâinile, un accent ieşit din comun, o energie greu de cuprins, o poftă de vorbă, un stil de-a povesti, o filosofie individuală, un regret bine înfipt în cotidian, o sete de experienţă imposibil de potolit…Despre fiecare dintre oamenii pe care i-am intervievat până acum ştiu un pic mai mult decât răspunsurile pe care mi le-au dat. Şi simt că le-am furat câte ceva. Am ciopârţit o fărâmă din intimitatea lor şi am lipit-o la mine în memorie, în colajele de momente, la care lucrez la foc continuu, în fiecare zi. Jafurile astea sunt victoriile mele cele mai de preţ, bucurii mărunte şi epice, în acelaşi timp. Oricât de boem sau metafizic ar părea, ăsta e unul dintre lucrurile care mă face să mă întorc în fiecare zi la muncă, dincolo de toate bubele pe care i le pot găsi cu uşurinţă acestei lumi.

A good year. Ciornă.

Cam asta ar fi concluzia la care ajung acum, uitându-mă înapoi. Acum un an, pe vremea asta, copilul speriat care plecase din România cu lacrimi în ochi se obişnuise, în sfârşit, să locuiască într-o ţară în care, sincer, o dureau mâinile de câtă neamţă “vorbea”.
Într-un noiembrie iremediabil pierdut, dădeam de băut unor prieteni împrumutaţi şi amici surogat şi mi se spunea pentru prima dată La mulţi ani! altfel decât româneşte, cu strângeri de mână în loc de îmbrăţişări şi era ciudat. Ciudat, dar nu rău. Era începutul unor prietenii frumoase, de fapt.Au trecut, aproape fără să-mi dau seama, 365 de zile. În care totul s-a schimbat. De mai multe ori. Unele schimbări au fost atât de mari, încât nu mă mai recunoşteam pe mine în persoana care devenisem. Altele au fost mărunte, înghiţite de un timp mai degrabă nerăbdător. Pe toate vreau de mult să le notez undeva, ca sa le îngheţ. Cam asta încerc să fac acum. Pur matematic. Un bilanţ al trăirilor, aventurilor, oamenilor şi emoţiilor care au făcut din anul ăsta unul dintre cei mai frumoşi ani.Într-o ordine total random, anul acesta a fost anul in care:

- am locuit câteva luni într-o altă ţară, mai exact, în Nemţia, ţara berii, ninsorii şi a omuleţilor reci pe dinafară şi  calzi pe dinăuntru;
-mi-am făcut prieteni din Spania, Germania, Portugalia, Mexic şi Argentina, deci am vorbit muuuultă spaniolă
-m-am angajat pentru prima dată. pe bani şi pe o perioadă nedeterminată. a bit scary, right? si da, cineva chiar ma plateste sa fac stiri :D
-m-am plimbat prin Spania şi Viena
-m-am îndrăgostit de Berlin mai tare decât de orice fiinţă de pe lume
-m-au publicat oamenii drăguţi de la The One, dar şi prietenii de la Liternet.ro
-am zburat pentru prima dată cu avionul, rezultă visul copilăriei bifat;)
-am lucrat într-o cafenea şi a fost al naibii de frumos!
- m-am auzit la radio, vorbindu-le în engleză nemţilor despre muzică
-mi s-au dat pe mână reportofoane şi microfoane
-am fost regizor de emisie la o emisiune cu Andi Vasluianu ca invitat
-am participat la un debate în cadru organizat
-m-am apucat să îmi dau cu părerea despre muzică şi filme şi s-au găsit câţiva oameni simpatici să mă citească -pe această cale, le foarte mulţumesc
-a fost anul primei mahmureli, primului accident de maşină, dar şi al primei licenţe
- m-am îndrăgostit, vorba cântecului, de someone you shouldn’t have fallen in love with
-am vâslit şi am dormit într-un cort…tot pentru prima dată
-am învăţat primele mele cuvinte în bască – s-ar putea să le fi şi uitat
-am cântat fals, am dansat cu două picioare stângi, am râs cu gura până la urechi, am pupat, am strâns în braţe, am plâns fără să îmi pese de rimelul care curgea, m-am bătut cu zăpadă şi cu avioane de hârtie, m-am jucat de-a v-aţi ascunselea cu mine însumi, m-am pierdut şi m-am găsit de câteva ori.

A fost un an bun.

-