Oaia neagră

Jurnaliștii au vocație de generaliști. Asta e scuza mea, cel puțin. În liceu am fost într-o clasă de olimpici. Unii din colegii mei au ajuns și pe la olimpiade internaționale. Am avut colegi care au mers ani la rândul pe țară la aceeași materie, devenind mai buni de la an la an. În tot timpul ăsta, eu am pendulat fără oprire. Am flirtat puțin cu cercul de info și nu era sentiment mai mișto decât ăla când compilai programul și mergea. Dar ceva nu se potrivea. Am mers la olimpiada de română, pe vremea când mă lovise dragostea de eroi idealiști ca alter-ego-ul meu din Jocul ielelor. Dar nu eram prea bună la umplut câte 12 pagini în trei ore. Eram mult mai concisă pe vremea când scriam de mână. Am fost când obsedată de o carte de filosofie, când prinsă într-o îndrăgosteală cu matematica înțeleasă în fugă de la un prof prea grăbit. Și tot așa. Cred că am fost în fiecare an la altă combinație ciudată de olimpiade, fără să mă pasioneze suficient de tare vreuna. Și cu un dezinteres bizar față de rezultatul final. 

black sheep

Fără să fi fost  vreo tocilară, am terminat fiecare an de liceu cu o medie cu care acum mi-ar fi rușine să mă afișez. Încă mai vreau să mă prefac puțin că sunt cool. Nu m-ajuta la nimic. Și nu mă încălzea cu nimic. Îmi doream mai mult decât orice să am „my thing” și nu eram foarte sigură care e. Dar aveam viziunea asta romantică despre cum fiecare om are o vocație anume și e dator să și-o descopere, altfel va fi condamnat la nefericire.

Pe la jumatea clasei a noua, dirigu’ ne-a întrebat ce vrem să facem cu viețile noastre. Și mi-aduc aminte cum s-au holbat toți la mine când le-am zis că eu vreau să fiu regizor sau jurnalist. Eram într-o clasă de mate-info, aveam colegi pragmatici. Am colegi pragmatici. Duc clasa aia cu mine oriunde m-aș duce și e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Dar asta nu înseamnă că nu m-am simțit mereu oaia neagră. Cu timpul însă, începe să îți placă să fii oaia neagră.

Tot dirigu’ a venit cu ideea că ne-ar trebui o revistă a noastră. O fițuică, îi zicea el. Și o fițuică a fost. Dar una care ne-a fotografiat pe noi așa cum eram atunci. Când patetici, când vag amuzanți, când copilăroși, când prea maturi pentru vârstele noastre. În fiecare an, când ne vedem de Crăciun, dirigu’ își amintește de revista aia. Și de textele mele. „Care ne făceau pe toți să bocim.”  Poate că e trist să spun asta, dar a fost primul om care a crezut în mine. Care a crezut în mine cu adevărat. Sau cu a cărui încredere am știut eu ce să fac.

Încă am la Ploiești textele pe care le scriam pe-atunci. Și pentru revistă, dar mai mult pentru mine. Pe unele nu le-a mai citit nimeni în afară de mine. Pe multe nu le-aș arăta nimănui acum. Erau prea lirice, prea siropoase, prea patetice. PREA naive. Dar aveau adevărul lor. Și asta le-a făcut importante.

Pentru că, încet-încet, accidental sau nu, ele au devenit my thing. Și eu am rămas oaia neagră.

aș prefera să fie fotbal

N-am, de fapt, nimic de zis. Nu știu de ce am deschis draftul ăsta și, în locul vostru, nu aș citi ce urmează. Nu mi-e foarte clar cum le-am încurcat pe toate așa de tare. Când eram mică, înnodam șireturile așa de strâns, că de multe ori trebuiau tăiate, erau irecuperabile pentru dezlegat. Așa fac și-acum, cu șireturile care ar trebui să țină strânse problemele de oameni mari. Le înnod tare, dublu nod, triplu nod, cvadruplu nod, cvintuplu nod. Un nod greu care nu mai poate fi desfăcut decât agresiv. Cu un cuțit.

Am încercat psihoterapia, doar că versiunea mea de psihoterapie nu implică mersul la medic, ci vărsatul gândurilor sucite în urechea unui prieten prea politicos să mă oprească sau să-mi ceară bani. Oricum, n-a funcționat decât ca descărcare. Sfaturi nu știu să urmez și oricum pe cele mai multe mi le puteam da și singură. Iar descărcarea a fost și ea parțială. Mă pricep să aleg din frământări fix fleacurile, mărunțișurile care pot fi povestite fără jenă, monștrii rămân în dulap, unde le stă bine monștrilor. Stau acolo și probează rochiile colorate de vară.

Nu mi-am înțeles niciodată cu adevărat vârsta. Am fost mereu în contratimp. Toată copilăria m-am visat adult, m-am văzut adult, m-am purtat adult. Apoi vârsta m-a ajuns din urmă și într-o clipită m-a depășit. Și m-am speriat puțin. 26 de ani. Mult? Puțin? Sunt prea certată cu timpul ca să mai măsor. Dar nu mă conving sloganurile cu Ai toată viața înainte! Am de recuperat. Am alergat aproape doi ani într-o cursă care nu era a mea, dar cu victorii facile. M-am întors pe pista bună, sau așa îmi place să cred. Numai că de data asta nu mai sunt sprinturi, e un maraton și e dureros în cea mai mare parte a timpului. Și, deși sunt hotărâtă să mă antrenez bine și să nu abandonez la jumătatea distanței, câteodată tare mi-aș dori să fie un meci de fotbal. Să fim 11 și să avem poante în vestiar, porecle, un antrenor bun și-al dracu’ în același timp. Să plecăm de fiecare dată de la 0-0 și să ne ridicăm unul pe-altul de pe gazon în caz că ratăm un penalty. Așa sunt eu, înțeleg mai bine fotbalul decât sporturile individuale.

suarez gerrard

Arte, meserii și jurnalism

Portretul Cosminei Stratan din Revista Arte & Meserii e materialul cu care mă mândresc cel mai tare. Nu doar pentru că este o poveste la care am lucrat cu drag, ajutată de oameni faini, ci și pentru că este strâns de tot legată de istoria mea întortocheată de iubire cu jurnalismul. Întâlnirea mea cu Cosmina a venit chiar într-un moment în care aveam nevoie să reînnodam legătura, pentru că simțeam că îl trădasem. (Făceam de ceva timp altceva, ca day job.) Apoi, pentru documentarea materialului am vorbit cu Vlad Petreanu, care -fix când trebuia, dar fără să știe că era nevoie- m-a încurajat să mă bat pentru cea mai frumoasă meserie din lume. Și venind de la Vlad Petreanu, nu ai cum să nu asculți îndemnul Iar acum, la mai mult de un an după apariția textului, sunt aproape sigură că a fost, dacă nu singurul, principalul motiv pentru care am fost angajată la Viața Medicală. Nu am povestit toate astea din vreun acces de nostalgie, ci pentru că vroiam să vă spun, încă o dată, cât de mult a însemnat experiența Arte și Meserii pentru mine, dincolo chiar de întâlnirile cu artiștii despre care am scris. Duminică povestea continuă, cu Marius Manole în Redacția Arte & Meserii. Nu stiu ce va ieși de-acolo, dar din acest nu știu pot ieși lucruri minunate.

They’re journalists!

Dacă incredibil, senzațional, uluitor, tragedie nu ar fi cuvinte care și-au pierdut semnificația din cauza supraexploatării lor în titluri de tabloid, și-ar putea găsi locul cu lejeritate într-o descriere a fotografiilor documentare ce fac obiectul selecției World Press Photo, expoziție deschisă azi în Piața Universității.

Îi iubesc din tot sufletul pe fotojurnaliștii care documentează subiecte serioase, în special pe cei din zonele de conflict, și nu mi-e rușine s-o spun (din nou). Munca lor e mai mult decât necesară, este vitală. Oferă, de multe ori, cea mai sinceră oglindă a unor realități pe care alegem să le ignorăm sau pe care nici nu le bănuim. Mi se pare nedrept că sunt, cel puțin oficial, colegi de breaslă cu generații întregi de experți în copy-paste din comunicatele de presă sau cu inventatorii de știri-bârfă, știri-șoc și știri-vezi aici. Dar sper că toți acești paraziți vor avea măcar o dată pe an prezența de spirit să meargă să vadă munca celorlalți și, poate cine știe, vor înțelege cât de importante sunt, de fapt, echilibrul, simțul măsurii și al responsabilității atunci când pretinzi că ești mesagerul unor adevăruri, că informezi, că îi ajuți pe oameni să își formeze opinii fundamentate. They are journalists,  cum spunea personajul lui Jeff Daniels într-unul din cele mai bune dialoguri din The Newsroom.

Nouă ne e bine. Ne e chiar ușor. Cu gândurile astea am părăsit expoziția, după ce începusem ziua revoltată de acuzațiile de fascism și antiromânism (da, e contradicție în termeni, dar premierul are voie) trântite din senin de Ponta în direcția Patapievici&Mihăieș. Ce conflict absurd! Faptul că putem să ne revoltăm când se întâmplă mizerii din astea e un lucru bun. Faptul că, timp de trei săptămâni, fotografiile astea vor fi expuse în Piața Universității și le vei putea viziona gratuit, e un lucru și mai bun. Suntem norocoși. Nu stă nimeni cu mitraliere la capul copiiilor noștri, niciun taifun nu ne-a măturat orașele, niciun cartel de droguri nu atârnă cadavre de poduri ca să mențină frica generală și, de cele mai multe ori, nu ne identificăm morții după hainele pe care le poartă. (Iar dacă așa ar sta lucrurile, tare mi-e că nu le-ar documenta nimeni, pentru că jurnaliștii ar zbura primii spre țări mai calde, dar aș vrea să mă înșel.) Tragem din când în când cu ochiul la tragediile lor, spunem, catharctic, un “săracii de ei” și revenim la ale noastre. Adică, știți voi, la conflictele noastre goale dintre politicieni la fel de distanțați de țara pe care promit “să o apere” sau “să o ridice”. Conflicte goale, între oameni mici. Numai etichetele sunt mari: fascism, comunism, antiromânism, dictatură…de câte ori le-ați auzit lansate aiurea în discursul public? Poate n-ar fi rău dacă ne-am măsura cu toții mai des cuvintele. Politicieni, jurnaliști…și orice pretind cei de la Antena 3 că ar fi.

În fine, nu aici vroiam să ajung.
Mai jos e fotografia anului. Îi aparține lui John Stanmayer și ilustrează mai mulți emigranți din Somalia și Etiopia, pe o plajă din Djibouti, ultima escală în drumul spre o viață mai bună în lumea occidentală. Singurele surse de lumină în fotografie sunt luna și telefoanele mobile ale emigranților, cu care aceștia încearcă să prindă semnal din țara vecină, pentru a contacta rudele rămase în țările de proveniență. Este fotografia unui exil colectiv autoimpus și a unui rămas-bun.
John-Stanmeyer-World-Press-Photo-winner-2014-600x399

Which Way is the Frontline from Here? – Era doar Tim…și asta e foarte greu de găsit.

Deși fac foarte rar asta, am citit o cronică de pe Imdb înainte să văd filmul. Spunea că nu e un documentar, ci un omagiu adus subiectului. După cum era formulată observația, suna ca un reproș, dar, văzând filmul, mi-am dat seama că, la fel de bine, ar putea fi un compliment. Tocmai faptul că arată ca un portret intim, construit ca o declarație de dragoste,  face filmul dedicat lui Tim Hetherington absolut memorabil. Filmul este semnat de Sebastin Junger, un prieten și coleg al lui Hetherington, care pare să îl fi realizat tocmai în cheia estetică specifică celui omagiat: în care accentul se mută de pe fapt, obiectivitate, privire de ansamblu și dinamică politică pe idei, subiectivitate, privire focalizată, de tip portret sau detaliu, conexiuni umane.

Tim Hetherington a fost un fotojurnalist de război, a cărui muncă a reușit să treacă de dimensiunile standard ale fotografiei din zonele de conflict, revelând dimensiunile profund umane ale experienței. De-a lungul carierei a vorbit în fotografii despre o Liberia însângerată, despre Afghanistan așa cum l-au trăit niște tineri soldați americani și despre războiul civil din Libia, în timpul căruia și-a pierdut viața în 2011. Ce l-a diferențiat la nivel profesional, aducându-i inclusiv o nominalizare la Oscar pentru Restrepo (2010), au fost încăpățânarea cu care și-a asumat condiția de participant la evenimente și nu simplu observator, încercarea de vedea dincolo de violența imaginilor, căutând speranță, concentrarea privirii asupra umanității din spatele aparentei dezumanizări provocate de război. Deși și-a petrecut majoritatea carierei direct în epicentrul conflictelor documentate, Tim nu căuta aventura, ci adevărul, iar asta îl face unul dintre cei mai importanți jurnaliști ai generației sale.

Când documentează războiul din Afghanistan, locuind cu o tabără izolată de soldați americani și împărțind cu ei întreaga experiență a luptei pentru supraviețuire, Hetherington surprinde un aspect mai puțin documentat al războiului: acesta le oferă oamenilor contextul în care se pot iubi cu adevărat necondiționat. În grupul de soldați americani întâlnește bărbați tineri, abia ieșiți din adolescență, care ar fi dispuși să ucidă și să se lase uciși unul pentru celălalt. Îi surprinde în diferite ipostaze în ceea ce numește la un moment dat Edenul bărbaților, iar, la un moment dat, are inspirația divină de a îi fotografia -într-o dimineață ce nu anunța nimic relevant jurnalistic. povestește colegul lui- dormind în paturile lor de cazarmă. Seria de fotografii cu tineri soldați dormind îți taie respirația, scoțând la iveală vulnerabilitatea personajelor, copilăria de pe chipul lor, calmul expresiei,  toate aspecte care contrastează șocant cu imaginea stereotip a soldatului dur, violent, pornit să distrugă.

Trăiește fiecare conflict din mijlocul confruntării, umăr lângă umăr față de soldați sau rebeli, înarmat de fiecare dată cu aparatul foto. Nu lasă niciodată celor din jur senzația că i-ar fi teamă, că s-ar pierde cu firea, ci are, dimpotrivă, un curaj prieten bun cu inconștiența. În timpul documentării conflictului din Liberia, intervine în ceea ce părea să se termine în mod cert cu o execuție publică și salvează viața unui paramedic, punându-se pe el însuși în bătaia focului. Deși i-ar fi fost mai comod, nici în acel moment nu se poate mulțumi cu rolul de observator neutru. Prietenii își amintesc că astfel de gesturi îi veneau natural: Tim nu își delimita rolurile de fotograf, cineast, jurnalist, filantrop sau participant. Era doar Tim….și asta e foarte greu de găsit. 

 

 

nimic nu există înainte de a fi povestit. punct.

Notez mereu pe hârtie lucrurile pe care mi le doresc. Wish list, bucket list, to see list, to do list. Liste cu ce îmi doresc să primesc, să fac, să încerc. Te ajută să te menții concentrat, pentru că, și am aflat asta fără să vreau, e foarte ușor să te lași furat de peisaj și să alergi după recompense care, de fapt, nu îți spun mare lucru. În loc să rămâi concentrat pe goana ta. Nu, nu zic că nu trebuie să fim flexibili sau că o parte din visele și speranțele noastre nu se schimbă, firesc, o dată cu trecerea timpului. De unele, însă, e bine să ții cu dinții, să nu uiți să te bați pentru ele, să nu lași așteptarea să îți știrbească determinarea.

Azi am dezlipit de pe un perete al dormitorului hârtia colorată pe care scrisesem cu litere mari și un marker negru: Nimic nu există înainte de a fi povestit. O lipisem acum câteva luni, tocmai când începusem să simt pericolul. Fraza era un inside joke cu mine însumi și, în același timp, un reminder. A ceea ce sunt, a ceea ce am crezut mereu că vreau să devin, a ceea ce nu aș vrea niciodată să renunț să ajung. Spuneți-(m)i cum vreți, că nu știu sigur care termen mi se (mai) potrivește acum: storyteller, reporter, jurnalist, povestitor.

Am lipit hârtia aia în dormitor, ca să îmi amintească în fiecare dimineață de mine. Tocmai în momentul când am realizat că pot fi și altceva, că pot supraviețui și altfel, că pot să învăț, să cresc și să  îmi fie bine și altfel decât făcând presă.

Doar pentru că azi nu mai cred în vocații irevocabile și ireversibile, nu înseamnă că nu mai cred în povești sau că nu mă mai refugiez în ele. Cât de des pot. O fac, însă – involuntar și uneori inconștient – tot mai rar. Nu pentru că aș fi uitat, ci pentru că o parte din mine a amorțit, așteptând. M-a furat peisajul. Am tot încercat să port și alte haine, până când acele haine au început să îmi vină la fel de natural ca perechea cea mai comodă de blugi. Sunt bune și hainele astea, erau bune și hainele vechi. Nu îmi dau seama dacă sunt nostalgică sau dacă, pur și simplu, am nevoie și de  remindere mai bune și de mai mult timp cu/pentru mine. Știu doar că e mai mult decât ok că nu îmi mai vine să plâng de fiecare dată când se nimerește să văd, în drum spre casă, un reporter făcând un stand-up în fața tribunalului. Nu e la fel de ok că de trei luni și ceva nu am mai scris un text ca ăsta. Și din asta fiecare o să înțeleagă ce vrea.

 

I’m not done

Din când în când, mă laud cu ce fac la job. Nu prea des căci ce-i mult strică. Aseară am fost la 4 vernisaje şi am făcut câte o ştire la fiecare din ele. A fost una din zilele mele bune şi nu sunt multe în ultimul timp, aşa că trebuie marcate :D

Prima oprire a fost la Căminul Artei. Aici expun, începând de aseară, trei artişti. Parterul îi găzduieşte pe Marilena Cane cu al său “Relief interior” şi pe Robert Vraciu cu o expoziţie ce vibrează a energii incomode şi ritmice: “Jazz”. Pânzele lui Robert Vraciu au o muzicalitate a lor, un ritm cald şi spontan ce radiază dinspre lucrare către privitor.

Un etaj mai sus expune Constantin Daradici, un pictor care m-a impresionat prin bucuria aproape naivă cu care vede pictura, oamenii, lumea. La 64 de ani, Daradici şi-a propus să se întoarcă la cel mai pur eu al său: să fie din nou copil. Şi i-a reuşit, aşa că lucrările sale ne fac cunoştinţă cu un autor curios, spontan, plin de iubire faţă de obiectele reprezentate.

Am fugit repede către Sala Dalles, unde ne-a izbit tandreţea capotelor lui Gheorghe Ilea. Pe 56 de capote de Dacia 1300, Ilea vorbeşte de copilăria sa, de familia sa, de cotidianul perioadei comuniste, dar şi propaganda totalitară. Se exprimă cu ironie şi autoironie, cu nostalgie şi cu un umor tolerant, aproape gingaş. Subiectele debordant de variate compun simultan un autoportret implauzibil şi o savuroasă autobiografie, dar sunt şi mărturia unei epoci. Proiectul “Tronicart” face în pictură ce au reuşit să facă în film Mungiu cu “Amintiri din epoca de aur” sau Mitulescu şi al său “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”.

Am întârziat la cel de-al patrulea vernisaj, dar ne-au primit oricum cu drag cei de la Galeria Simeza. Aici puteţi admira expoziţia de grup a clasei profesorului Mircia Dumitrescu, cel care a ilustrat o mare parte din opera lui Nichita şi care i-a fost prieten apropiat poetului. Atât de apropiat, încât Nichita i-a dedicat mai bine de 30 de poezii, printre care şi un decalog foarte drag graficianului:

“Decalog pentru Mircia:
1. Să nu-ţi minţi ochii cu ochi;
2. Să nu-ţi furi realul în real;
3. Să nu te înşeli pe tine însuţi ca şi cum ai fi altul;
4. Să nu vorbeşti în numele nimănui, căci numele tău al nimănuia este;
5. Să-ţi faci chip cioplit;
6. Să-ţi faci chip din linii;
7. Să-ţi faci chip din trilul ciocârliei;
8. După ce le-ai făcut toate astea, încearcă să le-mbrăţişezi dacă poţi;
9. Îmbrăţişarea chipului cu chip sărut se numeşte;
10. Numai chipul se îmbrăţişează cu chipul, căci braţele sunt făcute pentru ararea câmpului. Amin”

A fost o zi bună. Să mai vină.
One thing I know for certain: it ain’t over. I’m not done.

Confessions of a storylover/teller

Adevărul e că, într-un fel sau altul, boala pentru jurnalism am avut-o de mică. Pe când aveam 6 ani şi visam să fiu Andreea Esca 2.0, originea virusului era vanitatea. Vroiam să prezint, să apar, să fiu omul din faţă. Mai târziu, prin gimnaziu, boala a rămas, dar rădăcina ei a virat semnificativ. Visam să fiu ziaristul justiţiar care face ordine în lume, împarte dreptate cu pixul şi reportofonul şi nu lasă pe nimeni să îi micşoreze sau atace idealurile. În timp, am înţeles că mă născusem prea târziu pentru asta sau poate că oamenii ăştia nu existaseră niciodată. Prin liceu, a devenit mult mai clar pentru mine de ce vreau să fac şi poate că am descoperit motivele în care cred şi astăzi, în ciuda pietrelor de care mă împiedic încă pe drum. Prin liceu, mi-am dat seama că jurnalistul este cel care spune o poveste şi că povestea asta poate să îi ducă pe oameni departe, poate să îi crească sau poate să îi spulbere, poate să îi hrănească şi să îi inspire, dar îi poate şi scârbi şi nivela. Şi am mai înţeles că nu e suficient ca povestea asta să fie adevărată (pentru unii nu e nici necesar, dar ăştia intră în altă categorie), povestea pe care o spui trebuie să fie relevantă, trebuie să fie importantă nu după criteriile tale, nu după criteriile unui editor sictirit şi nici măcar după criteriile masei care te cumpără sau urmăresc. Ar trebui, la modul ideal, să fie importantă prin miligramul de schimbare pe care îl aduce la nivel social şi individual. Iar dacă miligramul ăla de schimbare, uneori imperceptibil, merge în direcţia în care crezi, s-ar putea să dormi liniştit noaptea. Bine, unii dorm neîntorşi şi pentru că nu se gândesc la miligramul de schimbare de care se fac responsabili. În politică, în artă, în economie, în climatul social şi aşa mai departe. Poveştile nici unuia dintre noi nu vor schimba lumea peste noapte. Unele trec neobservate, la rubrica Diverse. Altele sunt din start ignorate pentru că sursa e pătată şi nu mai are credibilitate. Altele întăresc şi confirmă credinţe şi atitudini. Câţiva jurnalişti, însă, mai sapă din când în când după o poveste care poate nici măcar nu era îngropată aşa adânc, cât era nevăzută sau tratată superficial. Şi ce se întâmplă apoi, ce fac cu ea cei care o citesc, o ascultă sau o vizionează…asta e adevărata miză. O miză imprevizibilă, imposibil de măsurat, ingrată şi care, de cele mai multe ori, ne scapă printre degete. Cei mai mulţi dintre cei care îşi asumă pariul, fie îl pierd, fie n-apucă să se bucure că l-au câştigat. Dar asta nu înseamnă că nu merită. Sau că nu mai sunt poveşti care merită spuse. N-am abandonat încă pariul, deşi simt că îl pierd aproape în fiecare zi şi, chiar dacă ar fi să ies din joc, mă încăpăţânez să cred în poveştile care fac să crească mari oameni sau comunităţi.

Mărturii ale cruzimii

Până unde poate ajunge cruzimea oamenilor? Ce este un om în stare să îi facă altuia în numelor unor valori greşit înţelese? Cum poţi coborî prin chinuri fizice o fiinţă umană la un statut subuman? Sunt întrebări la care caută un răspuns expoziţia ce şi-a făcut loc acum câteva zile într-o sală a Palatului Sutu. Colecţia de instrumente medievale de tortură îi aparţine lui Piotr Buczkowsi, un polonez care a început să îşi dezvolte acest interes straniu după o vizită făcută în Italia acum 16 ani. Obiectele a început să le adune din 1995, prima expoziţie având loc în Polonia. Colecţia prezentată la Bucureşti a fost expusă prin toată Europa şi a lăsat mii de oameni cu gura căscată.

Am fost ieri să fac un material la muzeu pentru ştirile Travel Mix. Eu recunosc că n-am stomacul tare şi mi s-a făcut rău văzând şi citind despre căile inimaginabile prin care de-a lungul istoriei un om a înţeles să îl umilească şi să îl învingă trişând pe un altul. Am avut senzaţia pe care o capeţi şi la un accident de maşină. Ţi-e groază, ţi-e milă, dar nu te poţi abţine. Trebuie să vezi tot. Creierul nu îţi mai controlează ochii. După ce am terminat de luat ilustraţia, a venit rândul interviului în italiană cu Buczkowski. Mărturisesc că m-aşteptam la un colecţionar sadic şi uşor sărit de pe fix. Poate că aşa este, ce-i drept n-am stat de vorbă decât vreo 10 minuţele. Totuşi, m-a făcut să înţeleg de ce colecţia lui e importantă şi relevantă în ziua de azi şi de ce, dincolo de rolul de divertisment horror pe care îl joacă, e şi o mărturie a cruzimii şi o meditaţie asupra umanităţii. Buczkowski speră ca oamenii care îi privesc colecţia (în care găsiţi unelte pentru executările spectaculoase ale pedepsei cu moartea, instrumente macabre folosite ca ser al “adevărului”, măşti şi costume ale umilinţei şi torturii psihice, dar şi un cântar menit să îi descopere pe cei “posedaţi de diavol”, despre care se credea că sunt mai uşori decât ar trebui să fie după conformaţia lor fizică) vor pleca acasă cu un mesaj puternic despre demnitatea fiinţei umane şi căile prin care a fost periclitată – şi este în continuare, deşi evităm să vorbim despre asta. Expoziţia documentează practic dimensiunile aberante ale fanatismului şi intoleranţei pe care omul le atinge, în delirul său lucid, când vrea să facă rău altor oameni.

Colecţia polonezului e cu atât mai relevantă, cu cât astfel de episoade se petrec în continuare în aceeaşi lume în care ne place să credem că drepturile omului nu sunt doar concepte idealiste. Aceeaşi lume în care ne place să credem că până şi pedeapsa capitală se execută în condiţii decente, acolo unde a supravieţuit modernităţii. Formele torturii s-au schimbat în timp şi sunt şi geografic destul de diferenţiate. Asta nu înseamnă însă că multe din metodele subumane nu se mai folosesc şi astăzi.

Fără notiţe, fără microfon, fără cameră şi neprelucrat. Nejurnalistic.

Aseară am fost la proteste. Da, am FOST. Adică am şi scandat, am şi cântat, am şi tremurat de frig laolaltă cu toată lumea. Mai trecusem pe-acolo de două ori săptămâna trecută, dar fără să rămân mai mult de 10-15 minute. În parte, pentru că mă grăbeam să ajung altundeva, în parte pentru că muream de ciudă. De ciudă că nu eram trimisă acolo ca jurnalist. Nu eram venită cu treabă şi aş fi dat orice să fiu în locul celor care umblau cu microfonul în mână ca să scoată ştire după ştire. În locul “jurnaliştilor terorişti” cum îi numeşte mai nou mulţimea. E ciudat pentru că la mai toate mişcările de protest la care am mai mers când lucram la televiziunea locală, o parte din mine îi invidia pe ei, cei care ieşiseră să spună tare şi răspicat ce aveau de spus şi să îi reprezinte şi pe alţii, rămaşi acasă sau chiar la serviciu.

Pe 24 seara n-a fost nici ca la grevă sau miting, nici ca săptămâna trecută. În schimb, am trecut relativ repede peste frustrarea de a nu fi reporter la eveniment şi am început, totuşi, să mă uit în jur fără pre-judecăţi, aşa cum aş fi făcut-o la o ştire despre care nu citisem nimic înainte. Am fost mai bine de o oră un simplu spectator, care şi-a găsit loc în mulţime doar ca să o poată observa mai bine. M-am uitat în ochii lor. În ochii plini de foc ai suporterilor veniţi cu furia galeriei, în ochii bătrânilor nostalgici după timpuri demult pierdute, în ochii studenţilor care încercau să articuleze ceva un discurs al nemulţumiţilor născut fără sintaxă, în ochii celor care veniseră direct de la muncă să îşi spună oful în stradă. Le-am privit chipurile celor mai discreţi şi celor mai gălăgioşi. Uneori extremele descriu cel mai bine media, normalitatea mulţimii. De la nebunul care urlă chiar şi singur sloganuri izvorâte direct de la el din piept, nefiltrate şi necenzurate nici măcar de forţa mulţimii în care e prins până la fata care încearcă să ridice mâinile în aer la comanda MC-ului, dar se opreşte undeva la mijloc, pentru că mişcarea nu îi vine natural, cu toţii au ceva în comun. Un loc, un aer, o dezmorţeală pe care o aşteptam de prea multă vreme şi care începuse să mi se pară utopică. Ei sunt cei care au ieşit din casă. Nu contează că au ieşit din disperare, din idealism, din ură, din solidaritate, din curiozitate, din speranţă, din amărăciune sau chiar din dorinţa de a-i certa pe cei rămaşi acasă. Important e că au ieşit. Am avut momente aseară când, deşi mă distrau anumite gesturi şi replici infantile sau naive, îmi venea să îi îmbrăţişez pe oamenii aceştia.

Eu n-am fost la protest în gaşcă cum a mers majoritatea. Nu m-am întâlnit cu prietenii la Universitate, dar nu m-am simţit deloc singură. Şi nici outsider. Mulţimea te adoptă, oamenii împart manifeste şi alte bucăţele de istorie, strigătele se armonizează, iar scandările te prind, dacă te laşi prins. Cât despre mine, cine mă cunoaşte ştie că nu sunt genul care să se simtă în elementul ei la mişcări sincron, cântat în cor sau scandat la unison. Nu a fost niciodată felul meu natural de a mă manifesta. Şi totuşi, în mijlocul ultraşilor care strigau “Ultras nu e infractor, nu-i nici ţap ispăşitor”, mi-am amintit cât de important este să spui cu voce tare ce ai de spus, chiar dacă împrumuţi pentru asta cuvintele altora. Aşa că s-a auzit şi vocea mea pe refrenele în care credeam, dar m-am abţinut la cele de care am simţit nevoia să mă distanţez. Mie mi-a fost jenă când o galerie întreagă striga “Jandarmeria apără hoţia.” Mi-am întors privirea la jandarmul din spatele meu şi am citit pe chipul lui ruşine. O ruşine dezarmantă şi pe care nu ştiu dacă merita să o simtă. Omul era la serviciu şi îşi făcea doar datoria. Cine suntem noi să aruncăm cu vină în el? Ce ar fi trebuit să facă? Să îşi dea demisia din principiu? Şi apoi să se hrănească tot cu acel principiu?

Când am plecat, oamenii din galerie trecuseră la un refren pe care n-o să-l auziţi la televizor: “Jurnaliştii teroriştii”. Mi-a picat greu….Mergeam spre autobuz dârdâind de frig şi auzeam în continuare clar şi răspicat ce scanda mulţimea. Pentru câteva minute, m-am simţit ca un dezertor.