Pentru că pot: de la extazul controlului la agonia neputinţei

Recunosc. M-am dus să văd “Pentru că pot” pentru actori, nu pentru subiect. Tema mi s-a părut din capul locului fumată, epuizată. Discuţia despre rolul tehnologiei în vieţile noastre şi cum pot fi ele date peste cap cu ajutorul computerelor rămâne actuală şi relevantă, dar cred că e destul de greu să construieşti ceva nou în zona asta. Cel puţin pe plan artistic. Şi tocmai asta e problema cu piesa lui Arthur Kopit: îşi ratează intenţiile (sau intenţiile iniţiale au fost marketate greşit). Nu pleci de la teatru nici copleşit de gravitatea raportului dintre tehnologie şi intimitate, nici speriat de atotputernicul Internet, nici uimit. Ba s-ar putea să pleci uşor amuzat de unele reprezentări infantile ale pericolului care se vrea omniscient.

Cu “Pentru că pot”, trebuie să ai, în primul rând, răbdare. Dacă nu îi pui un diagnostic după primele 15 minute, ai toate şansele să pleci cu o stare bună de la teatru. Pentru că atât regizorul, cât şi actorii fac dintr-un text destul de depăşit un spectacol care stă, în cele din urmă, în picioare. Spuneam că trebuie să ai răbdare, pentru că piesa începe greoi. La început nimic nu se lipeşte: agenţii federali rupţi dintr-un thriller psihologic de slabă calitate, costumul de punker-gotic-hipiot al lui Smarandache, decorul minimal şi totuşi răspândit relativ haotic, luminile deloc subtil manevrate şi monologurile cvasi-exagerate ale hackerului care dă instrucţiuni de spart coduri în timp ce cântă la chitară. Ambiguitatea pluteşte în aer, posibilităţile par nelimitate şi lămuririle se lasă aşteptate. Treptat, însă, personajele cresc sub ochii tăi, îşi recapătă autenticitatea şi brusc atmosfera nu mai pare atât de rece. Începi să te întrebi dacă nu cumva “Pentru că pot” are mai mult de-a face cu nevoia de control decât cu tehnologia şi se topesc treptat nişte inconsecvenţe. Pe Costa nu îl duce pe culmile extazului faptul că se pricepe la computere, ci faptul că a învăţat să îşi controleze şi destinul său şi pe al altora manevrând şi jucându-se cu sistemele de operare. Drama lui Elliot se joacă şi ea între doi poli ai controlului şi e fascinant să îl vezi pe Mihăilescu cum coboară din turnul îngâmfării şi siguranţei de sine până în prăpastia neputinţei. Mihăilescu e genial mai ales în a doua jumătate, când chiar te face să simţi cum îi fuge pământul de sub picioare şi pune la îndoială tot ce credea sigur. Căderea e cu atât mai brutală cu cât din poveştile lui Costa aflăm (dacă îl credem) că avem de-a face cu Joseph Elliot, directorul unei edituri, un om care şi-a găsit a doua soţie când prima era pe moarte şi a dispus, raţional, la rece, cum şi când să facă loc noii relaţii în viaţa sa. Practic, Elliot era obişnuit ca jocurile să se poate după regulile sale. Acasă, la birou, la cursul său de scriere creativă. Şi până la un punct, crede că se poate baza. Pe banii săi, pe căsnicia sa, pe discernământul său şi pe intimitatea sa. Când îşi dă seama că s-a înşelat, se instalează paranoia şi nimic nu mai e sigur.

Cu Costa facem cunoştinţă mai mult din monologurile pe care le aruncă indiscret, jucăuş, sfidător şi complice publicului. Samarandache e delicios/înspăimântător de comic. Aerul rebel, discursul aproape diabolic şi apariţiile sale spectaculoase care întrerup evoluţia normală a celorlalte personaje susţin mesajul lui Kopit despre natura intruzivă a tehnologiei, dar într-un chip insuficient de original. Abia când începem să îi înţelegem motivaţiile, abia când Costa se transformă dintr-un soi de spiriduş extraterestru într-un tânăr în carne şi oase, cu probleme grave, care, la rândul lui, confundă realitatea cu propria sa imaginaţie, piesa capătă cu adevărat substanţă. Cineva spunea că rolul hacker-ului e scris sau jucat exagerat. Nu e chiar aşa. Ultimele monologuri explică destul de bine proporţiile şi dozarea aparte a actorului. Costa a fabricat virtual o realitate în care i-a aruncat pe soţii Elliot fără voia lor. E mândru de asta, ne-o arată şi nouă. Ce nu pare să conştientizeze, însă, este că a căzut în propria capcană, luând drept realitate propriile iluzii.

N-aş vrea să o uit pe Elvira Deatcu, care pare născută să dea viaţă unor astfel de roluri. Nici ei nu îi pot reproşa nimic, aşa cum nu le pot imputa nimic nici lui Smarandache sau Mihăilescu. Fie şi numai pentru interpretările lor, piesa tot ar merita văzută. Cred că părţile ratate ale lui “Pentru că pot” au fost ratate de dinainte ca ei să se apuce de montarea piesei alături de Mâzgăreanu. “Dacă examinezi piesa, sunt foarte puține elemente care par foarte sigure.Am vrut ca publicul să creadă, să se îndoiască, să nu mai știe ce să creadă, dar să înțeleagă că se întâmplă ceva foarte grav.”, afirma Arthur Kopit cu ocazia spectacolului lectură din 2010. Din acest punct de vedere, regizorul şi cei trei protagonişti respectă intenţiile dramaturgului, astfel că poţi reconstrui sensurile piesei în mai multe feluri. E o experienţă teatrală care mai degrabă incită gândirea şi nu emoţia. Cred că, la final, piesa rămâne întrucâtva rece, dar nicidecum goală.

Cine mă enervează azi

Că tot spune Ilinca şi e şi adevărat că scriu numai chestii deprimante, am decis să trec la altă stare. Cea nervoasă, mai exact. Prin urmare, în episodul de astăzi: cine mă enervează pe mine?

-Cei care se uită la meciurile naţionalei şi apoi îi înjură de mamă, tată şi soră pe toţi jucătorii. Nu de alta, dar, în locul lor, sigur ar fi jucat mai bine.

-Oamenii care n-au ieşit în viaţa lor din ţară, dar au păreri bine înfipte în stereotipuri culturale despre fiecare neam de pe planeta asta.

-Oamenii care cred că Mircea Badea e cel mai mare cretin din ţara asta, dar și mai tare oamenii care cred că Mircea Badea e Dumnezeul analizei politice.

-Şmecherii care te ard cu ţigara în club. Pe mână, pe spate, în păr sau…în ochi (asta ultima aproape că mi s-a întâmplat. Am fost la 2 mm de a mi se întâmpla:D).

– Oamenii care îi mint grosolan pe alţii de faţă cu tine. O dată pentru că mă fac şi pe mine parte din fabula lor şi încă o dată pentru că, de obicei, au pretenţia să am încredere în ei în continuare. Really?

-Taximetriştii care se fac că nu au mărunt să îţi dea restul.

– Oamenii trecuţi de 16 ani care spun LOL în conversaţiile cu prietenii şi nu numai. LOL este pentru messenger şi pentru o anumită vârstă, zău!

– Oamenii care bârfesc în spaţii publice şi nu uită să se şi victimizeze între timp. Ceva îmi spune că, de cele mai multe ori, victima – dacă există – nu e de faţă.

– Disperaţii care nu te lasă să cobori din autobuz pentru că sunt prea ocupaţi să urce ca să prindă loc pe scaun.

-Gagicile cu blugi sclipicioşi care mănâncă de la McDonalds, în timp ce citesc un Click. De obicei, în tren, pe canapeaua din faţa mea.

-Angajata CFR (mereu alta şi totuşi aceeași), care îmi spune că nu o să prind trenul pentru că îi cer biletul cu fix 5 minute înainte. Guess what? Ştiu să alerg după tren şi îl prind. Întotdeauna.

-Cei care le spun altora cum să îşi facă treaba. Pentru că ei le ştiu pe toate, desigur.

-Bloggerii şi nu numai care scriu mai mult decât citesc.

-Reporterii mai preocupaţi de cum le stă părul decât de ce are de spus omul din faţa lor şi cât de adevărat sau relevant e ce spune.

-Oamenii pe care într-o discuţie de 30 de minute îi faci să îşi schimbe radical părerea. Puţină consecvenţă nu strică. Admir mai repede un nebun care moare apărând un ideal nedezirabil şi chiar antisocial, decât pe cei care urmează valul fără să se întrebe unde îi duce.

-Secretarele mereu mai ocupate decât ai putea fi tu vreodată.

-Funcţionarii publici care ţin lumea pe umerii lor. Nu îi deranjaţi!

-Oamenii care la întrebarea “De ce?” răspund “Aşa se face”, “Aşa se cade”, “Aşa se cuvine”.

-Cei care poartă tricouri fără să înţeleagă ce scrie pe ele.

-Cei care vorbesc despre echitatea socială cu fiecare ocazie, dar au dat pe teneşii lor mai mult decât salariul pe două luni al unui angajat la Salubritate.

Ciocnire

4 februarie, personalul Bucureşti-Ploieşti de la 14.00, pe care îl prind la limită. Jumătate dintre colegii mei de drum refuză să îşi dea gecile jos. Ei nu pare să îi fie frig, deşi tremură. I-am întâlnit privirea, încercând să evit să mă holbez la cuplul de pe canapeaua de vis-a-vis. Stă pe celălat rând de scaune. Cu faţa spre mine, dar privind în gol. Pare să îşi aminteasca de ceva, apoi scoate din geantă o pungă de seminţe, din care începe să mănânce cu gesturile anxioase ale unui fumător care tocmai a ieşit dintr-un spaţiu unde tutunul este interzis. Tremură în continuare. Aproape imperceptibil, dar scurtul tremur, ochii goi, hainele negre şi basmaua de bunică dusă la biserică îmi dau o presimţire sumbră. Încerc să mă uit în altă parte, dau cu ochii de acelaşi cuplu în acelaşi moment cvasi-intim. Pe geam, zăpadă. Şi apoi tot zăpadă. Îi sună telefonul. În agitaţia din vagonul aglomerat, câteva fraze şoptite sau scâncite ajung la mine. “Am ştiut că nu e în regulă ceva, că m-au sunat de pe numărul lui colegii de apartament.”, “N-a avut nicio şansă”, “Chiar nu ştiu ce să mai fac. Cu ce-am greşit? Sau a greşit el cu ceva, de a păţit asta?”, “În cinci minute a murit. A avut aer la plămâni, a făcut stop cardiorespirator şi salvarea n-a mai avut cum să…ce să facă..”. Acum se îneacă în sughiţuri de plâns şi disperarea ei îmi cutremură tot corpul. Vreau să cred că nu e vorba de fiul ei…dar nimic din tot ce spune nu lasă de înţeles că ar fi vorba de altcineva. Tot repetă fraza asta: “Chiar nu ştiu ce să fac.” Nu vine răspunsul de nicăieri. Îmi curg câteva lacrimi, pe care le ascund repede sub o batistă de hârtie. Şi mi-e ruşine. Mi-e ruşine pentru toate dăţile când am folosit aceeaşi frază, fără să fie adevărată.

My love for Women

Recunosc că nu îi ştiu de când au ieşit în lume cu muzica lor, dar asta nu înseamnă că nu am simţit că am făcut o descoperire de proporţii prima dată când i-am ascultat, cam acum un an pe vremea asta. Cei patru artişti şi-au ales un nume pe cât de ironic, pe atât de neprietenos cu căutările pe Google. Ironia numelui merge însă dincolo de faptul că vorbim de patru bărbaţi care îşi spun „Women”. Ca şi alţii dinaintea lor dedicaţi post-punk-ului industrial ori pysch-rock-ului lo-fi, „Women” fac mai degrabă o muzică masculină (şi da, ştiu că e şi mai ironic să spun eu asta). Albumul de debut, care se cheamă tot „Women”, foloseşte abil şuieratul casetei ca suport stilistic şi element de compoziţie, ceea ce dă naştere unor straturi îndesate de melodie. Dar acolo unde Deerhunter virează în globuri amorfe de cântece şi acolo unde Times New Viking ameninţă să se descompună în orice moment, „Women” are greutatea cool a ceva creat sub presiune. Să spunem că e ca atunci când This Heat şi-a înregistrat piesele într-o fabrică de mezeluri, iar coperta uşor înspăimântătoare a discului nu face decât să accentueze această încărcătură specifică a albumului.

Când a apărut în 2008, albumul de debut a stârnit o droaie de comparaţii cu trupe ca Velvet Underground sau Animal Collective. Sigur că similarităţile sonice în sine îndreptăţesc paralele, dar, dincolo de asta, există şi o atitudine şi o abordare care fac ca Women să se afle în aceeaşi categorie cu cele două trupe. Prin anii 60, Velvet Underground făceau din muzică artă, sustrăgându-se previzibilului şi îmbrăţişând tabuuri, în timp ce adesea alăturau elemente pop şi explozii ocazionale ale zgomotului psihedelic. Animal Collective, pe de altă parte, cântă cu ritm şi structură, ambianţă şi textură, adesea intervenind cu urlete tribale, când li se pare că nu e de ajuns scheletul pop (şi în cazul lor de cele mai multe ori nu e). Chiar dacă Women nu se aliniază la stilul creativ al niciuneia dintre aceste trupe, cei patru artişti merg pe aceeaşi cale a abstracţiei: ca să se simtă în elementul lor, trebuie să iasă din zona de confort a muzicii pop. Cele 10 piese de pe albumul de debut sunt întrucâtva rock, întrucâtva pop, foarte lo-fi, uneori aspre, adesea superbe, pe alocuri „WTF” şi aproape întotdeauna sublime. Dar cu siguranţă nu sunt tipice. Nici măcar luate împreună, ele între ele nu par să stea sub aceeaşi umbrelă tematică, ceea ce face ca debutul trupei să pară chiar schizofrenic, dar cumva trupa reuşeşte să lege cele mai disparate părţi. Până şi pe cele mai disonante momente există armonie şi, chiar şi pe cele mai melodice părţi, există disonanţă.

„Women” a fost înregistrat în subsolul lui Chad VanGaalen, parţial cu ajutorul casetofoanelor. Pe „Cameras” asta se vede cel mai bine, e o piesă care poartă cu mândrie urmele mediului în care a fost captată pe disc: voci tremurătoare sunt proptite de pene care zgârie corzile. După doar 60 de secunde de „Cameras” intrăm direct în sound-ul industrial al lui „Lawncare” şi de aici încolo discul e înşelător de uşor şi bizar de energizant. Chitările de pe „Black Rice” se apropie cu viteză şi cad în mici prăpăstii, iar pe „Group Transport Hall” acustica pripită urcă şi coboară la final într-o atmosferă psihedelică. Pe aceste piese, vocea lui Patrick Flegel, acrişor-monotonă pe cea mai mare parte a discului, capătă un contur aparte, neaşteptat, mai ales când navighează admirabil refrenului lui „Black Rice”.

Până spre finalul albumului, chitările par să fi ruginit „January 8th” este paranoia febrilă: chitările par să se izbească între boxe asemenea unor tigăi. „Flashlights” încetineşte momentan ritmul pentru ca apoi să dea într-o petrecere în stilul Sonic Youth. E un final fără tact, tineresc, ciudat pentru o trupă care petrece majoritatea albumului evitând această ameninţare. La fel de dubios este şi „Shaking Hand”: rock-ul precis, nervos, în stil Dischord se întinde pe aproape cinci minute, deci e cea mai lungă melodie de pe album. E cea mai lungă şi cea mai nuanţată bucată de pe „Women”.

E clar că există mişcări tinere şi ciudate, incomode. E şi mai clar, la sfârşitul discului, că Women s-au plictisit de ele poate chiar înainte să te plictiseşti tu. Ce rămâne după acest divorţ este tot ce are mai bun de oferit post-punk-ul: zgomot, curiozitate şi viclene artificii.

Dar, de data asta

De mică m-au fascinat începuturile. Pe vremea mea, toţi copiii visau la prima zi din clasa întâi. Ei, bine, eu mi-am păstrat multă vreme acel entuziasm naiv şi în legătură cu o groază de alte începuturi. Mă bucuram de prima zi de şcoală din fiecare trimestru cum se bucurau alţii de prima zi de vacanţă. Adoram să trec la un caiet nou şi îmi juram de fiecare dată că pe noul caiet voi scrie cel mai frumos cu putinţă şi nu o să mai am tăieturi sau ştersături.

Mai târziu mi-am dat seama că nu mă captiva noutatea într-un început cât perspectiva de a o lua din nou de la zero, de a încerca să fac lucrurile perfect de data asta. Tocmai de-aceea m-am bucurat la startul fiecărui an de şcoală, la descoperirea fiecărei pasiuni noi, la fiecare Revelion, la fiecare proiect de voluntariat nou-nouţ. Vedeam în toate promisiunea perfecţiunii. De data asta, o să fac bine tot ce-am greşit data trecută, o să îmi fac timp pentru tot ce-am amânat înainte, o să fiu mai bună cu mine şi cu ceilalţi, o să schimb tot ce nu îmi convine şi o iasă totul aşa cum îmi doresc. Nu e greu de ghicit că invariabil imperfecţiunea mă prindea din urmă. Spre sfârşitul (anului, trimestrului, caietului, proiectului), învăţam că imperfecţiunile fac parte din mine, le asumam şi mă bucuram de experienţă, dar apoi venea un alt început. Şi cum I am a sucker for tot ce înseamnă primăvară, luni, 1 ianuarie, 15 septembrie, mă amăgeam din nou că de data asta voi face totul cum trebuie.

Nu mi-a fost niciodată teamă să o iau de la început. Niciodată…adică până în toamna asta. S-au schimbat multe fără ca eu să pot interveni şi mi-am dat seama că ideea controlului absolut asupra propriului destin e doar o iluzie. Peste ceea ce facem, peste ceea ce punem noi în mişcare, peste ceea ce desenăm trece din când în când un buldozer cu arbitrar care ne dă peste nas. Nu ne putem abandona soartei, dar trebuie să fim totul pregătiţi ca, atunci când vine buldozerul, să îi opunem o rezistenţă suficient de mare. Altfel, e greu să o iei de la început…

I confess

Vorbeam acum vreo două săptămâni cu Carmen şi Andreea şi, foarte serios şi sincer, le spuneam că eu nu mai sunt acolo unde eram în anul I. Crescusem, depăşisem, evoluasem. Ei bine, am minţit, căci cel puţin un lucru a rămas neschimbat. Sunt încă fata aceea naivă care asculta URMA şi care credea că toate melodiile lor sunt despre ea şi despre trăirile ei. Da, încă mă puteţi cumpăra cu o cafea…

Cum e? Păi, ca o amandină amară…

E ca şi când ţi-ar fi tare poftă de o prăjitură. Să zicem o amandină, de dragul metaforei. Ai devora o amandină cu sirop şi ciocolată şi zahăr cât cuprinde, una exact atât de proaspătă şi pufoasă cât trebuie să fie o amandină. Nu vrei nimic pe lume mai mult în clipa asta decât amandina aia cu siropul ei dulce. Intri în prima cofetărie de pe drum şi o vezi. E acolo, în vitrină, parcă îţi zâmbeşte şi mai să îţi facă şi cu ochiul, aproape complice. Comanzi şi te aşezi la masă, nerăbdător să savurezi AMANDINA. Iei prima înghiţitură. Ciudat, nu e tocmai ce-ai visat. Nu-i nimic, mai încercăm o linguriţă. Nu, tot nu e gustul ăla perfect pe care ţi-l aminteai tu. Nu ştii exact de ce: au pus prea mult zahăr în blat, glazura are o tentă amăruie, iar siropul…nu mai e ce-a fost. După a treia înghiţitură, renunţi. Nu-ţi mai e poftă. Până mâine, când decizi să cauţi o altă amandină, dar se întâmplă fix acelaşi lucru. Şi poimâine la fel. Şi tot aşa, toată săptămâna. Deja te-ai săturat şi nu mai cauţi amandine. De fapt, ai mâncat atâtea amandine proaste, încât nici nu ştii dacă ai recunoaşte The Real Thing dacă s-ar holba la tine insistent din vitrina unei cofetării.

Te-ai obişnuit cu amandinele proaste, deja ai uitat ce bune erau alea făcute ca la carte. Astea ratate parcă îţi sunt deja familiare şi comode. Nu mai cauţi. Nici nu mai ştii ce anume căutai la prima amandină. Ce te-a atras la ea? De ce nu ai ales altă prăjitură din vitrină? Erau atâtea prăjituri simplu de făcut, pe care nu le ratează nimeni. Aveai toate şansele să nimereşti din prima. Dar tu visai, nu ştii de ce, la o amandină. La o amandină perfectă. Şi ai refuzat să te opreşti din căutat până ce nu dădeai de ea. Ai obosit, te-ai îngrăşat, ţi-ai pierdut cheful, dar nu ai găsit-o….

P.S: Nicio amandină nu a suferit în timpul acestei scrieri.

Nu mă învăţ minte

Îmi tot spun că o să învăţ scepticismul ca o a doua natură. Dar prima natură e mai puternică şi instinctual, I’m a believer.

Îmi tot spun: de mâine nu o să mai am încredere oarbă în oameni şi în proiectele lor, de mâine aştept să fiu convinsă lent şi temeinic.

Îmi tot spun să nu îi mai cred pe oameni buni până la proba contrarie. Dar uneori le creez chiar şi circumstanţe atenuante.

Îmi tot spun că drumul spre iad e pavat cu intenţiile bune ale celor care nu ştiu să le pună în practică şi îi încurcă şi pe alţii, rătăcind aiurea. Dar nu reuşesc să mă cred eu pe mine.

Îmi tot spun că o să cer mai întâi dovezi şi că voi cerceta, înainte de a crede. Dar am făcut sute de pariuri fără ponturi şi am sărit de mii de ori fără o coardă ţeapănă.

Îmi tot spun că o să fiu Toma Necredinciosul de-acum şi până-n vecii vecilor Amin!

Dar nu mă ascult. Dar nu am învăţat niciodată să privesc cu suspiciune străinii, nici să caut grimase în spatele zâmbetelor. Nu am învăţat să ţin oamenii la distanţă până nu le fac un background check, nici să îi cred murdari şi haini fără să am probe de nedemontat. Nu am învăţat să nu am încredere în începuturi şi nici că dezamăgirile cele mai abrupte vin când oamenii pică de pe piedestalul pe care i-ai urcat. Şi până nu am să învăţ toate astea, nu am voie să mă plâng. Punct.