fiecare pe tocurile ei

Femei care sunt în stare să poarte tocuri și la picnic. Femei care folosesc mai mult de patru produse pentru păr. Femei cu strasuri pe unghii. Femei cu unghii triunghiulare sau mult prea lungi. Femei în trening în afara orelor de sport. Femei cu un cult al blondului platinat. Femei care nu știu să spună mulțumesc. Femei care își dau genele peste cap ca să obțină chestii. Femei care merg machiate pe plajă. Femei care citesc numai articole care încep cu cifre sau cum să. Femei amare. Femei care se ceartă în public. Femei care trăiesc cu teama constantă de a fi înșelate. Femei care intră în cameră abia la două minute după ce le-ai simțit parfumul. Femei care le dau altor femei sfaturi despre cum să își crească copiii sau să își țină curat în casă. Femei care bârfesc. Femei născute să fie soacre. Femei care împart contul de facebook sau adresa de mail cu iubitul sau soțul. Femei care își schimbă relationship status-ul la fiecare ceartă și împăcare. Femei care trăiesc prin el, se măsoară prin el, se explică prin el. Femei care mint. Femei fără mister.

Îmi dau și eu publish. Mai des

Sunt fericită că am dat din nou drumul blogului. Nu înseamnă că nu mă sperie un pic  faptul că habar nu am de unde o să scot timp și energie pentru proiectul ăsta. Sunt fericită că există locul ăsta virtual, că pot să scriu aici orice tâmpenie îmi trece în cap, că unii citesc, iar alții nu, că feedback-ul primit nu mă obligă la nimic, că sunt  redactor, editor și moderator, centrez, dau cu capul și arbitrez.

Doar pentru că pot nu înseamnă și că o să  scriu tâmpenii. Voi încerca să limitez la maximum spam-ul. De fapt, mi s-a părut dintotdeauna mai greu să mă apuc de scris decât să mă opresc din a înșira gânduri aiurea. Cea mai grea mi se pare lupta cu autocenzura.  Nu îmi dau mie însumi BT așa de des cum ați crede. Și poate nici așa de des cum ar trebui. Ucid ciornele. Cu pasiunea unui critic snob, pretențios și frustrat.  Câteodată e alegerea corectă. Dar alteori e numai teamă: teama de a mă expune prea mult, teama de reacții adverse, teama de alegerea greșită a momentului și, cel mai des, teama de a nu aduce nimic nou sau diferit.

Curios e că scrisul reușește de cele mai multe ori să reflecte mecanismele și principiile după care funcționăm și în viață. La mine cel puțin, așa e. Și, dacă în scris, autocenzura ajută parțial, pentru că te ajută să fii selectiv și scrupulos cu propria muncă, în viață e uneori mai bine să fii Yes Man. Nu atât cu ceilalți, cât cu tine însuți. Să nu îți refuzi. Instinctele, experimentele, poftele, ideile, visele, impulsurile. Sigur că nu am putea trăi fără să ne mai zicem din când în când nu: nu mai mânca înghețata aia, nu mai bea al patrulea pahar de vin, nu mai bârfi, dar când spunem nu celor mai autentice bucăți din noi înșine, sigur greșim.

Așa că am decis că o să dau publish acestui text, chiar dacă nu e nici pe departe așa de bun cum l-aș vrea. Pentru că e sincer. Și am decis că o să dau publish de-acum celor mai ascunse trăiri și mai trăznite impulsuri, cu riscul să greșesc grav, să mă fac de râs, să fiu mai puțin plăcută. Pentru că așa e sincer. Față de mine.

I’ve got a factory of faith

Vreau să cred şi până azi mi-a ieşit că suntem ceea ce alegem să fim. Că NE CONSTRUIM. Alegere după alegere. Aşa cum un actor îşi construieşte rolul.Inspiraţi de ce vedem în jurul nostru, de muzica pe care-o ascultăm, de conversaţiile la care luăm parte, de călătoriile pe care le facem. Trăgând cu ochiul la alţii, la felul în care îşi asumă fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare întoarcere în sine. Furând, împrumutând, inventând, dar niciodată fără o bază realistă.

Vreau să cred că ne putem construi. Că ne putem ridica singuri deasupra a ceea ce ne-a fost dat, că ne putem redesena singuri propriul habitat dacă nu ne place acela în care am nimerit.

Vreau să cred că putem respira poloniu şi îl putem transforma în oxigen. Că suntem mai mult decât cauză-efect. Că uneori putem forţa efectul fără să existe cauza. Cî, asemeni unui actor, putem lua ce ne convine din propriile experienţe şi ne putem detaşa de restul atunci când urcăm pe scenă. Că nu trage nimeni sforile în afară de noi şi, chiar dac-ar fi aşa, am fi suficient de puternici să le tăiem. Vreau să cred că nimic nu e predeterminat decât dacă noi credem că e. Altfel, poate fi transformat. Poate DEVENI.

Noi suntem cei care completează spaţiile goale. E şi un exerciţiu de stil, până la urmă. Ne testăm amprentele. Sî vedem dacă sunt unice şi dacă se imprimă suficient de profund. Suntem ceea ce alegem să fim. În fiecare zi. Oricât de simplu ar fi să dăm vina pe alţii sau pe forţe exterioare. Dacî amprenta pe care o lăsăm se şterge prea uşor, nu e nimeni de învinovăţit decât noi.

In Heaven cu The Walkmen

Eu una cred şi-acum că am avut noroc că i-am “cunoscut” fix când scoteau “Lisbon”, probabil cel mai bun material al lor de până atunci. Asta nu înseamnă că nu mi-au plăcut, apoi, şi mult mai întunecatele încercări de mai dinainte. Erau scoase cu patetismul romantic al celui mai autentic rock’n’roll de nişte puşti care se autoproclamau “fără speranţă”. Lisbon a fost, însă, o gură de aer proaspăt, un semn al maturităţii lor artistice, dovada că puştii mei s-au făcut mari şi că mai au încă multe de spus în muzică. La vreo 12 ani de la închegarea trupei, “Heaven” e mai mult decât orice altceva walkmen-esc. Le poartă amprenta de la un capăt la altul, acel aparte greu de explicat în cuvinte: frumosul bântuit de disperarea naivo-sublimă care i-a făcut probabil să se apuce de muzică. Dar Heaven este şi, cum bine spuneau cândva cei de la Talking Heads, “locul unde niciodată nu se întâmplă nimic”. Un loc din care e greu să creezi, dar imposibil să nu încerci. Lor le şi iese.

Le iese, în primul rând, pentru că nu mizează pe volumul expresiei, ci tocmai pe momentele mai tăcute, mai potolite. Pentru că par să aibă senzori speciali pentru proporţii. Pentru că fiecare îşi ştie acum locul în trupă şi intervenţia niciunuia nu e stridentă. Pe Heaven fiecare membru al trupei îşi asumă statutul de adult şi, cum e un disc matur, este vorba nu atât despre a găsi ceea ce vrei, cât despre a recunoaşte valoarea a ceea ce ai obţinut sau ai înţeles deja. Aşa că e un album care, printre altele, descalifică romantismul fals, liniştita “Southern Heart” fiind o declaraţie de dragoste simplă şi semi-ironică. Tot albumul e, în fond, un tribut adus relaţiilor autentice, fie că e vorba de copiii artiştilor (“Song for Leigh”) sau despre cei mai buni prieteni.

“We can’t be beat” deschide albumul şi te umple de furnicături pe şira spinării, în vreme ce “Heaven” sună ca REM pe la începuturi. Pe sublimul “No one ever sleeps” lui Hamilton i se alătură colegul de turneu, Robin Pecknold de la Fleet Foxes, iar “Line by line”, poate cel mai bun cântec de pe album, se bazează exclusiv pe un guitar-picking impresionist, câteva corzi aruncate pe final şi vocalele lui Hamilton, foarte încrezător în ciuda atitudinii patetice, semi-plângăcioase.

Jorge Luis Borges spunea cândva “Nenorocirile, înfrangerea, umilinta, nereusita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi ca atunci cand esti fericit poti sa produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine.”. Nu e apologia artiştilor torturaţi, ci o remarcă despre natura fericirii. Fericirea nu te invită la explorare, pentru că ea nu trebuie explicată. Te simţi bine şi-atât. Nu trebuie să fie intelectualizată sau rezolvată. De fapt, în forma ei cea mai onestă, pur şi simplu este, există. Asta nu i-a oprit însă pe oameni să caute un mod de a lega fericirea de artă. În muzică, e greu să fii fericit fără să fii plin de clişee, subţire sau siropos. Şi totuşi, The Walkmen reuşesc să facă un album al fericirii din “Heaven”. Nemaiştiind împotriva a ce să se revolte, nemaiavând ce să împingă, şi-au împins propriul sound către locuri mai calde, mai însorite, dovedind că sunt capabili să ne surprindă, chiar şi atunci când ne amintesc, de fapt, ce îi face atât de buni. Poate fericirea nu trebuie transformată, sublimată prin artă, dar când este articulată aşa de bine cum este în albumul celor de la The Walkmen, parcă merită s-o şi asculţi.

Eu sunt Bayern

Eu sunt, adică trebuie să recunosc că m-am recunoscut. Eu sunt Bayern. Sunt aia care construieşte tot meciul, dar e învinsă chiar în ultimele secunde de unii care se nimeresc, fără efort, la locul şi momentul potrivit. Sunt aia care dă tot, care munceşte, care se pregăteşte, care încearcă. Aceeaşi care ratează penalty-uri şi de care nu se lipesc uşor golurile. Sunt cea care aleargă cu disperare, în vreme ce alţii se odihnesc sau stau la pândă să o prindă pe picior greşit. Sunt fraiera care nu renunţă până în ultima clipă, deşi nu îi iese aproape nimic în 90+30 de minute. Sunt fraiera care crede că va câştiga cine merită să câştige. În lumea asta, însă, e destul de clar că învingătoare iese Chelsea. Căci lumea asta e condusă de cei care ştiu să dea 3 goluri din 2 ocazii şi care te calcă pe tendoane dacă se simt atacaţi. A celor care fac fix cât trebuie ca să obţină ce vor, care ies doar pe contratac şi, în general, a celor care joacă urât. Nu sunt o Chelsea, dar, cea mai mare parte a timpului, nici nu-mi pare rău. La fel ca Bayern, am învăţat să trec peste. Nici nu mai contează că am pierdut şi campionatul şi cupa. Vine alt meci, alt campionat, altă cupă. O să încerc din nou.

look back, go forward

Din când în când, e bine să revii de unde-ai plecat. Să te întorci acolo unde a început totul. Să prinzi rădăcina cu toate degetele tale, ca să te asiguri că e încă acolo, că e încă puternică. Să cobori pe tulpină, ca să te asiguri că eşti pe creanga care trebuie, că nu trebuia să te caţeri pe alt ram. Să îţi înţelegi copacul. Să înţelegi cum a crescut, cum s-a dezvoltat, ce-ascunde fiecare scorbură, ce scrie pe fiecare pagină a scoarţei sale. Şi e bine să încerci să faci asta, mai ales la finalul fiecărei furtuni, care încearcă să îl doboare. Să nu te laşi păcălit de curcubeul iluzoriu care îi urmează. Citeşte copacul, vezi dacă e pregătit să facă faţă şi altor furtuni, dar şi pentru zile mai senine. Întotdeauna trebuie să pleci de la rădăcină. Rădăcina care nu se mai vede, dar suportă toată greutatea. Din când în când, e bine să fii o furnică plecată în inspecţie, plecată să examineze fiecare celulă.

Vineri m-am întors acolo unde mi-am început povestea. Sau una din poveşti. Mi-am adus aminte. Mi-am adus aminte de persoana în care am încredere cu ochii închişi, persoana care m-ar fi prins de fiecare dată când m-aş fi aruncat în gol. Mi-am amintit şi de omul cu poveştile, din experienţa căruia mi-am construit-o, zi de zi, pe-a mea, de la care am furat meserie şi am furat intuiţie şi, amintindu-mi de el, mi-am amintit că umorul ne poate salva. Indiferent în ce căcat se-ntâmplă să călcăm. M-am întors acasă. Sau, mai bine zis, în locul pe care nu mi-am imaginat niciodată că îl voi numi acasă. Culmea e că, pe vremuri, nu i-am spus niciodată aşa. Simţeam că merit mai mult, ceea ce, retrospectiv, era doar o dovadă de snobism. Acum cred că, dacă mi-aş fi asumat până la capăt circumstanţele, povestea ar fi putut să fie alta. Poate aş fi învăţat mai mult, poate aş fi lăsat mai mult în urmă, poate aş fi mai puternică azi. Numai că toate aceste “aş fi” n-au nicio valoare. Decât dacă faci lucrurile diferit data viitoare, adică dacă înveţi să îţi asumi responsabilitatea, mediul, circumstanţele, situaţia şi să părăseşti fantomele…O dată şi pentru totdeauna.

Unii

Unii nu vin cu sfaturi geniale. Nici nu se cred cei mai înţelepţi sfetnici şi nu se felicită când nimeresc să te îndrume. Nu te întreabă când nu vrei să le spui. Nu te forţează să înfrunţi temeri pe care nu eşti pregătit să le înfrunţi. Şi nici n-au răspuns la toate. Te lasă să îţi cauţi singur răspunsurile. Când ai nevoie să nu facă asta, nu vorbesc peste tine. Te ascultă. Te ascultă ca şi cum ce ai tu de spus e important, dar nu teribil de grav, merită atenţie, chiar dacă nu le va tulbura apoi gândurile, merită spus, chiar dacă asta nu va rezolva nimic. Ei sunt cei care te lasă să te descarci. Şi în faţa cărora te simţi suficient de confortabil încât să te descarci. Pentru că ei nu te judecă. Sau dacă te judecă, nu ţi-o arată. Te lasă să îţi spui povestea, dar nu se hrănesc cu povestea ta, nu o mestecă înfometaţi ca să uite de-ale lor şi nici n-o scuipă mai departe altora. Doar te ascultă. Unii.

Desperate is the new inspired

When you hit rock bottom, the only way to go is up. O ironie pe care am gustat-o dintotdeauna şi în care încep să cred din ce în ce mai mult. Ce îi face pe oameni să crească şi să îşi asume riscuri, dacă nu inspiraţia? Simplu: disperarea. Sentimentul că oricum nu mai ai nimic de pierdut poate să mişte munţi. În “Fight Club”, explicaţia e scurtă şi la obiect: “People have to really suffer before they can risk doing what they love”. Pentru că dacă nu te doare, dacă stai relativ comod, dacă nu te simţi pe punctul de a te prăbuşi, ai tendinţa să raţionalizezi totul, să îţi găseşti scuze, să motivezi de ce optezi să rămâi în bula ta de confort. Dacă simţi, însă, că pică, pe rând, acoperişul, pereţii, tencuiala, nu-ţi rămâne de ales. Trebuie să faci orice ca să salvezi fundaţia. Să o salvezi sau să o torni din nou. Şi mai rezistentă. Şi atunci arhitectul din tine ia o hârtie albă şi începe să reproiecteze întreaga construcţie. Să regândească structura de rezistenţă, să redeseneze formele, să redefinească relaţiile, să adauge sau să elimine etaje. Câteodată trebuie să se dărâme tot ca să poţi construi din nou. Şi câteodată, prăbuşirea te poate inspira să ridici cele mai frumoase edificii. Asta dacă nu te dai bătut.

Nu o să îţi spun nimic

Nu o să îţi spun nimic, pentru că trebuia să ghiceşti deja. Nu e evident? Ţi-au zis-o deja toate frazele cretine şi incoerente pe care ţi le-am trântit în ultimul an. Sau tu crezi că sunt aşa de prostuţă în toate conversaţiile? Nu, ai exclusivitate. Nu, dacă nu ştii încă, e pentru că nu vrei să ştii. Aşa că n-o să îţi spun nimic.

Drowning thinking that I’m dry

Cred că am înţeles. Cel mai grav lucru care ţi se poate întâmpla nu e să mori, nici să te doară, nici măcar să rămâi singur, ci să nu te mai recunoşti.  Să ai sentimentul ăla prăpăstios că tu,  cel cu care erai pregătit să mergi până la capătul drumului, cel căruia îi ştiai toate neajunsurile şi îi iertasei toată vina, nu mai există şi i-a luat locul un necunoscut.  Un străin care nu ţi-e clar de unde-a apărut. L-au construit, poate, îndoielile, teama, un pas greşit de-al tău, o clipă de neatenţie, o absenţă, o distanţă, l-au construit ceilalţi şi întâmplarea la un loc. Apoi, fără să îţi dai seama, s-a strecurat în lumea ta de zi cu zi.  Îţi apare din când în când în oglindă în loc să îţi vezi chipul.  Îţi apare într-un gest adormit pe care ştii că nu l-ai fi făcut sau, cel puţin, nu crezi că îţi aparţine. Îţi apare în câteva coşmaruri pe care le spulberă, fidelă, alarma cu bâzâitul ei enervant dimineaţă după dimineaţă. Şi cel mai inoportun îţi apare când încerci să scrii şi nu-ţi mai găseşti cuvintele, dar la îndemână sunt cuvintele lui, ale intrusului, nişte clişee pe care nu le-ai folosit în vecii vecilor, nişte soluţii facile, nişte formule bătute în cuie…şi te fereşti să le iei pe-astea de-a gata, îţi cauţi prin beznă cuvintele, timp în care taci şi laşi foile albe, amâni răspunsuri, amâni texte. Până când nu mai poţi s-amâni. Şi furi de la el, adică de la tine cel care nu eşti tu. “Poate măcar aşa o să ne împăcăm” îţi spui, dar tot nu reuşeşti să te recunoşti.