Două tipuri de oameni

N-or fi două feluri de oameni pe lume, dar sigur-sigur ai două feluri de oameni în jur. Îi recunoști după cum reacționează când ți-e rău.

heart is sick
Sunt cei care, atunci când le spui că nu te simți prea bine și încerci să glumești și să minimalizezi, se prind că e mai grav decât povestești și vin la tine-acasă cu pachețel cu suc de portocale, miere, ceaiuri și narcise, riscând puțin să plece cu un virus mai bogați. Și cei pe care îi rogi să îți pună mâna pe frunte să vadă dacă ai febră și se uită ciudat la tine.

Sunt cei care ți-au făcut frecție cu spirt în cămin când aveai febră și care aproape te-au legat cu forța de patul supraetajat, când pe tine te chema datoria la un eveniment pe care îl organizai, dar la care era mult mai sigur să nu mergi. Și cei cărora le spui că ai răcit și nu știu cum să se îndepărteze mai repede ca să nu se lipească vreun microb de ei.

Sunt cei care ți-au ținut părul când ți-a venit să vomiți în public și cei care s-ar preface imediat că nu te cunosc, dacă ți s-ar întâmpla asta de față cu ei.

Sunt cei care te sună să te întrebe ce mai faci, să îți spună o glumă să îți ridice moralul sau să îți recomande leacuri băbești care „au mers” pentru ei. Sau să te cicăle să te cauți, pentru că își amintesc mai bine ca tine când ți-a fost rău ultima dată. Și apoi sunt cei care te ignoră cu grație, care n-au timp pentru „prostiile tale”, pentru că sunt ocupați cu viața.

Sunt cei care spală vasele pe care ai fost tu prea slăbit ca să le speli. Și cei care intră în competiție: nu știu cât de tare te doare pe tine, dar pe mine sigur mă doare mai tare.

Problema e că, după ce ne revenim din leșin, gripă, indigestie sau mahmureală, are loc un mic scurtcircuit la nivelul memoriei și îi amestecăm din nou. Și ne pierdem prea mult timp cu cei din categoria greșită.

(Acest text a fost scris cu ajutorul celei mai generice forme de ibuprofen, cumpărat dintr-o farmacie în care vânzătoarea a rămas cu gura căscată când o clientă a întrebat-o dacă îi poate măsura glicemia. „Asta se face la cabinetul medical, nu în farmacie.” Deși nu pare, are legătură cu restul textului. Iar alegerea termenilor nu este pur întâmplătoare.)

gerul și furia

La casă la Mega Image o mascotă Nesquick întreabă copiii dacă au gustat cereale bune de la colega lor. Câteva minute mai târziu, sunt la intersecția dintre Mircea vodă și Unirii, aștept la trecere. O voce din stânga mă întreabă timid dacă am niște bani să-i dau să își ia ceva de mâncare. Spun “n-am” mecanic, din automatism, și abia apoi întorc capul. Puștiul, pe jumătate de înalt față de mine, își face loc printre mașinile oprite la semafor încercând să înduioșeze șoferii. Strig după el: al cui ești tu? Se oprește pe trotuarul celălalt. Îl cheamă Alberto, are zece ani, chipul rotund și un zâmbet pe jumătate de bebeluș, pe jumătate șmecheresc.

E cel mai mare din șapte frați, cel mai mic are trei luni. Are o mamă care cerșește acum în altă zonă și un bunic care a rămas acasă cu frații mai mici. A fost la școală o lună, prima din clasa întâi, i-a plăcut, dar apoi nu l-au mai lăsat să se ducă. Nu știe exact de ce, probabil pentru că nu aveau cele necesare. Acum cerșește. Pentru mâncare, pentru lapte pentru ăla micu, pentru că “îl mai ajutăm pe tata, îi mai ducem țigări.” Taică-su e “în penitenciar. a fost un scandal și l-au închis, pentru tentativă de omor.” De ce știe copilul ăsta să articuleze tentativă de omor? La vârsta lui, pe verișoară-mea, acum un pic mai mare, o duceau încă la școală buni sau taică-su. Li se părea periculos să o lase singură. Și nu știa ea prea bine ce-i aia tentativă de omor, dar știa să ceară un telefon cu touchscreen cu diagonala mai mare.

Alberto locuiește cu ai lui într-o casă părăsită. Au căldură doar noaptea, cu o sobă veche. După ce n-a mai mers la școală, a învățat să scrie și să citească din zbor. “Văr-miu e clasa a 3-a și nu știe așa bine ca mine. Mă roagă pe mine să-l nvăț. Și eu îi arăt. Uite, acolo scrie Catena.” E ger și umezeală și eu tremur cu plasa în brațe. Rememorez ce-am cumpărat. Nicio ciocolată, nicio portocală, nimic bun de pus în ghete. Îi las niște bani momentan. Mă întreabă: “doamna, dar e adevărat că aseară a fost Moș Nicolae?” “A fost.” “Mama cred că n-a știut, că altfel venea și la noi.” Nu știu dacă e o replică nevinovată sau nevoia l-a învățat să apese niște butoane ca să impresioneze străini. Oricum ar fi, e un copil care merită mai mult.

Cineva l-a îmbrăcat bine înainte să plece de-acasă. Are o vestă groasă de fâș trasă peste mai multe straturi de haine și pe cap poartă o căciulă serioasă. Pare un copil al munților. “Nu ți-e frig? De ce nu mergi acasă?” “Nu mi-e frig. Dar mă doare rău măseaua.” Nu știu ce pot să fac mai mult pentru el în clipa asta, dar știu că nu e suficient să-i dau niște bănuți și să merg mai departe. Se oferă să-mi arate unde stau ei, nu știu de ce, dar mi-e frică să merg în clipa aia. Nu vreau să se trezească maică-sa sau bunică-su cu mine pe cap, așa din senin. nu știu nimic despre ei și nici ei despre mine. Are vreunul din ei vreun telefon? Are. Mama. Alberto se chinuie să-și amintească numărul. Ca să poată face asta, are nevoie să mă vadă notând în telefon cifrele. Îi vine greu, dar două câte două scoate din memorie cifrele unui număr pe care el nu l-a format niciodată. Nu îi pot promite nimic altceva decât că o să-l mai caut. Alberto nu mi-a mulțumit când i-am dat banii, ci la sfârșit. L-am luat ca pe “un mulțumesc că ai întrebat”.

După ce ne despărțim, o sun pe maică-sa și cu cleștele scot câteva informații de la ea. Ei vin din Teleorman și nu au actele făcute pe București, de-asta nu a putut să-i dea pe copii la școală. Asta e explicația ei. Mai mult nu știe. Iar eu nu am în clipa asta nicio soluție, nici măcar nu știu dacă e corect ce spune sau nu s-a interesat suficient. Îmi îngheață mâna pe mobil, îi promit că revin după ce aflu ce se poate face. Sunt prea furioasă pe situație și nu vreau să mă răstesc la ea. Are un copil de 10 ani pe care îl lasă să se plimbe în ger, printre mașini și să ceară bani străinilor. Un copil care vorbește curat și te privește cu încredere. Doar școala ar putea face diferența. Doar școala ar putea ajuta: să nu ajungă și el într-un penitenciar, să nu facă și el copii pe care să-i trimită la cerșit.

Merg prin frig nervoasă pe taică-su, pe maică-sa, pe sistem, pe ministrul Educației și pe Ponta, care cred că toți copiii învață de pe tablete.

Abia când ajung la Piața Alba Iulia și mă depășește un convoi de mașini Coca-Cola luminate obositor, îmi dau lacrimile.

P.S: Dacă știe cineva cum ar trebui procedat – și mă refer aici la soluții care să evite separarea copiiilor de mama sau bunicul lor- îl rog să-mi dea un semn.

Golul

Singura poză pe care o am din prima zi de şcoală e din curtea lor. Stau lângă ghivecele lor de flori, astfel încât să mi se vadă ghiozdanul violet. De fapt, în curtea lor mi-am petrecut o jumătate de copilărie.

Mă lăsau să fur struguri din mica lor vie, chiar şi când nu erau copţi.

Mă primeau ca pe musafiri, cu dulceaţă de căpşune şi apă rece.

Mi-au prezentat-o pe nepoţica lor pe vremea când avea doar două luni. O comparau mereu cu mine, cu nepoata pe care o împrumutau uneori de la bunica.

La ei m-am jucat şi am dormit, când ai mei şi-au petrecut noaptea la inspectorat, pentru ca mama să bată cu pumnul în masă pentru un loc de profesor. Aşa se făceau repartizările la începutul anilor 90.

Când abia începusem şcoala, mi-au dat o carte de muzică din vremuri comuniste. Era plină de partituri pe care nu reuşeam să le descifrez şi de versuri cuminţi, dar a clădit ceva în mine.

Au fost primii oameni de la care am înţeles ce înseamnă să fii elegant, nu doar să te îmbraci elegant. Strada era plină de “tanti” şi de “nenea”, dar ei erau “domnul şi doamna Ionescu”.

Ea avea rujuri verzi, dar pe buze se vedeau roşii. Nici acum nu înţeleg cum făcea asta. El avea ţigări, bomboane mentolate şi mereu o pălărie pe cap când ieşea din casă.

Ea îmi spune “Andruţa” şi-acum, deşi am 23 de ani. O văd rar, prea rar, dar nu-mi aduc aminte nicio conversaţie cu ea în care “doamna’inescu” (aşa-i spuneam când eram la grădiniţă) să nu strecoare cuvinte frumoase pentru mine. Nu cred c-a fost vreodată altfel decât bună cu mine. Nu ştiu cum a fost cu alţii, eu aşa o ştiu.

Pe el l-am îngropat duminică. L-am văzut singur şi neputincios într-un coşciug deschis. Fără pălărie pe cap. Pălăria era lângă el, nu la locul ei. Nici el nu era la locul lui acolo.

Pe ea am îmbrăţişat-o duminică. Femeia aceea care nu se văita niciodată, care nu se plângea, care nu şi-a spălat niciodată rufele în public, care zâmbea şi când îi era rău, nu mai era acolo. Îi luase locul o femeie speriată. Una care a rămas fără omul cu care-a împărţit şase decenii. O femeie care nu înţelege ce ar trebui să facă acum fără el. Şi mi-a fost frică şi mie pentru ea.

Personaje anonime III: Relaxare

Nu te puteai supăra pe el şi dacă reuşeai totuşi să te superi, te supărai apoi pe tine, imediat ce îţi dădeai seama că ai fost nedreaptă. Nu îţi plătea niciodată cu aceeaşi monedă. Dacă greşeai, te lăsa să greşeşti şi apoi te ajuta să repari gafa, când îi permiteai. Dacă se enerva vreodată, era ca şi cum ai fi văzut un bebeluş furios. Anormal şi sfâşietor.

Avea câteva principii sănătoase. Unul dintre ele era să nu îşi facă niciodată planuri pe termen lung. Uneori nu ştia nici cum urma să îşi petreacă seara, unde, cu cine, darămite ce va face cu viaţa lui în 5, 10, 15 ani. Prefera necunoscutul lipsei de spontaneitate. Şi mai ştia, din instinct aproape, că socotelile din târg nu se potrivesc cu cele de acasă, aşa că el prefera să facă direct socotelile în târg. Ca să nu piardă timpul. Avea în schimb sute de idei de afaceri, sute de proiecte pe care le cocea bine, pe care le inventa şi pe care le dezvelea uneori celor dragi, proiecte care l-ar fi putut face responsabil şi pe care le lăsa să moară, fără să le dedice energie reală, fără să investească în forma lor concretă. Îi plăceau posibilităţile, jocul cu ideile, calculul rentabilităţii câteodată, să îşi ţină mintea trează, să ţeasă strategii ample şi solide, dar era un punct în care se oprea. Când era vorba de trecut de la idee la mişcare, îşi pierdea interesul. Şi trecea la altă idee, la alt proiect, se întorcea la cuptorul cu invenţii şi mai băga ceva la copt. Povestea despre ele şi uneori promitea chiar că le va transforma în carne şi oase, cum reuşise Gepetto cu Pinnochio. Dar noi ştiam bine de tot că nu ăsta era planul. Pentru că el nu avea niciun plan. Pentru că lui îi plăceau momentele, nu perioadele. Îi plăceau glumele şi paharele cu prietenii, dar nu stătea să regrete că vreunul dintre ei ieşise din viaţa lui. Îi plăceau întâmplările în particularul lor, detaliile care îi făceau pe unici, deşi erau atât de comuni, îi plăcea să pună întrebări despre orice, chiar dacă răspunsurile nu îi foloseau la nimic.

Nu privea cu teamă spre viitorul lui, chiar dacă era plin de incertitudini. Avea încredere că se va descurca indiferent ce va arunca viaţa către el. Şi avea dreptate să aibă încredere. Pentru că găsea soluţii uşor atunci când le căuta. De obicei nu căuta, însă. Aştepta ca lucrurile să vină şi reacţiona atunci. Nu le întâlnea la jumătatea drumului, dar nici nu se ferea de ele când îl prindeau din urmă. Credea că toate au vremea, locul şi rostul lor şi nu are sens să te baţi ca să schimbi toate astea.

Personaje anonime II: Independenţă

Ea îl iubea pentru că el nu dădea socoteală nimănui. Pentru că nu avea nevoie de nimeni. Pentru că se ferise de cătuşe, gratii şi lanţuri. Pentru că nu îi lăsa pe alţii să îi dicteze normalitatea. Pentru că nu îi lăsa pe alţii să hotarască daca nu cumva lui i-ar fi mai bine altfel decât aşa cum îşi orânduise viaţa.

Îi iubea mersul relaxat. Chiar şi când făcea paşi mari şi iuţi, părea că e, de fapt, la plimbare. Se plimba printre propriile-i aventuri şi invenţii, fără să treacă în ecuaţie şi scenariile prăpăstioase, fără să lase panica să îşi arate colţii, fără să lase timpul să îl fugărească. Se grăbea uneori, dar se grăbea încet. Niciodată graba nu îi fura din bucurie.

Trăia pe banii lui cam de când împlinise 19 ani, dar nu avusese niciodată un job ca tot omul. Cu program, cu salariu fix, cu ierarhii de muncă. Se ferise întotdeauna de şefi şi de ordinele lor. Se conducea singur. Asta căuta la serviciu şi asta căuta la legăturile lui cu oamenii. Erau legături strânse, dar niciodată sufocante. Fiecare îşi păstra direcţia lui: fiecare prietenie venea cu respectul individualităţii celuilalt, iar fiecare iubire venea cu libertatea ei aparte, aceea care îi creşte pe oameni şi îi face compleţi.

Nu îi plăcea să îşi vadă prietenii trişti. Nu pentru că s-ar fi molipsit de tristeţea lor, ci pentru că, mai degrabă, se hrănea ştiindu-i bine şi cu zâmbete largi pe chip. Făcea multe glume proaste şi nelalocul lor. Îşi testa sarcasmul pe necunoscuţi. Sau mai bine zis, îi testa pe ei şi, dacă treceau testul, nu mai erau necunoscuţi. Îi deveneau, cu fiecare ironie gustoasă, (un pic mai) prieteni. Cu aceia care se supărau pe umorul lui, nu se ostenea prea mult. Nu prea avea nevoie de public.

Personaje anonime I: Incongruenţă

Era genul de fată care nu a avut niciodată nevoie de lămâia din Cuba Libre. Romul şi cola îi erau de-ajuns. Îi era, însă, greaţă…de coregrafii, măşti şi replici învăţate pe de rost. Era mereu în război cu sine şi cu lumea. Şi pentru ea şi pentru ceilalţi avea câte o oglindă care le arăta şi ce nu vroiau să vadă. Incongruenţe, inconsistenţe, inconsecvenţe. Oamenii nu o plăceau prea mult. Era incomodă. Incapabilă de discuţii mărunte despre vreme, tunsori, saltele comode şi cumpărături. Insuficient de tolerantă faţă de ceea ce nu se potrivea cu idealurile din mintea ei. Mereu cu un pat al lui Procust la îndemână, cu care măsura şi tăia în carne vie ce nu încăpea sau nu se lipea cu povestea curată pe care vroia să o vadă în realitate.

Îi plăceau oamenii care râdeau mult şi se bucurau gălăgios, dar nu şi cei care zâmbeau tot timpul, mereu binevoitori. Cel mai mult îi iubea pe oamenii care se enervau şi arătau asta, fără să le pese. Cei cărora nu le era teamă să ţipe, să plângă, să spargă lucruri, să iasă din ei pentru câteva momente şi să se lupte exploziv cu proprii monştri. Îi iubea pe cei care nu simţeau permanent nevoia să fie în acord cu lumea. Cei cărora nu le era teamă să se certe cu ceilalţi, ca să se împace cu sine. La rândul ei, era capabilă de explozii mari, care o ajutau să treacă peste luni întregi de cer senin şi gol.

Îşi vopsise părul în toate culorile pământului şi frunzelor. Ca şi cum îşi aplica o parte din personalitate prin tubul de vopsea, căuta mereu o culoare care să spună ceva. Culoarea anonimatului, culoarea misterului, culoarea spontaneităţii, culoarea curajului, culoarea dezordinii, culoarea disoluţiei, culoarea energiei. Le încercase pe toate şi o luase de la început. Ceva îi spunea că de problema acestei compatibilităţi depind şi alte potriveli ale vieţii ei.

De obicei, îşi ţinea povestea pentru ea. Împărţea foarte rar fragmenţele din ea cu prieteni sau străini. Abandona câte o bucată de poveste, atunci când simţea că i-ar putea folosi cuiva. Din acel moment, frântura de poveste nu mai era a ei, era a lumii. Era şi un gest egoist de purificare, dar uneori îl regreta. Uneori ar fi preferat să nu spună nimănui nimic.