Începutul unei prietenii frumoase cu Moebius

Iubesc începuturile. Primăvara, lunea, zilele de întâi, mai ales 1 ianuarie, primele săptămâni la un loc nou de muncă, proiectele în incubator,  oamenii abia cunoscuți și care s-ar putea dovedi oricum, promisiunea unei pagini albe care așteaptă să fie umplută. Și, dacă tot îmi place să spun că locuiesc în muzică, ce-aș putea iubi mai mult decât începuturile unei trupe? Adică perioada aia de grație, de dinainte să devină prea cunoscuți sau prea certăreți sau prea calculați sau prea indiferenți. De dinainte ca fanii să se raporteze la nu știu ce album ca fiind “Albumul”. Perioada de grație când totul este despre muzică și nimic nu se face cu jumătăți de măsură. Când comunicarea cu publicul este precum o discuție la bere cu un amic și bucuria de a ține un concert este mai mare decât bănuții primiți în urma lui. Dar se întâmplă rar, prea rar, să vezi o trupă crescând sub ochii tăi (sau pe la urechile tale).

La primul concert Moebius,  cel din Panic de-acum un an, am ajuns pe jumătate accidental, pe jumătate pentru că aveam nevoie de o pauză de la muncă. Mă chemase Andrei, proaspăt intrat în trupă ca toboșar, dar a doua zi plecam din oraș, iar în timpul ăsta ar fi trebuit să îmi fac bagajele. M-am dus, totuși, și-a fost cea mai bună decizie. Nu a fost perfect. Nici pe departe. Băieții au avut stângăciile lor, se vedea că încă se descoperă, că încă își caută ritmul, dar noi toți aveam răbdare cu ei. Erau între prieteni și prieteni de-ai prietenilor. Nu a fost perfect, dar se vedea încă de-atunci că au ceva al lor: un ceva natural și proaspăt, dar hipnotic, adictiv. O promisiune. De care s-au ținut de fiecare dată. A fost din ce în ce mai bine. Cu fiecare concert, cu fiecare piesă nouă, cu minunăția de clip la Kailash, cu participarea la Guerillive – emisiune la care m-am uitat de la birou (nu, nu din cauza asta,  acela este fostul job :-) ).

La un an după concertul din Panic, băieții s-au sărbătorit la Palatul Spayer de pe Batiștei. Li s-au alăturat, pe scenă, vocali și instrumentiști din mai multe trupe prietene, care au condimentat puțin piese pe care ajunsesem să le știu pe de rost. Au avut câteva momente perfecte (și sper că a înregistrat cineva Kings of Jinx-ul de aseară), dar ce m-a bucurat cel mai mult a fost că și-au păstrat din imperfecțiuni. Ștefan cred că e cel mai atipic frontman ever și capătă nota 10 pentru replica de dinainte de bis: “nici noi nu ne-am lăsat așteptați, dar nici voi n-ați insistat prea tare”. Dincolo de cât de fain le sună muzica, detalii din astea îi fac ușor de iubit. E un fel de “ăștia suntem noi, dacă îți place, bine, dacă nu, asta e”, dar care nu are nicio urmă de agresivitate. O abordare relaxată, dar, în definitiv, foarte serioasă, care mă face să cred că urmează multe alte lucruri bune pentru Moebius. Într-una din zilele astea vor umple un stadion și-o să fiu unul din fanii ăia enervanți care vor spune: “eu îi știam dinainte să devină cunoscuți”. Până atunci, la mulți ani, băieți! Ați fost foarte tari.

Flea: Helen Burns

Disclaimer: Sunt convinsă că Flea se agită, sare şi se zbenguie atâta, pentru că e unul din oamenii ăia rari care au mai mult suflet decât încape în corp.

Nu ştiu cât de mult mi-ar fi plăcut de „Helen Burns”, dacă n-aş fi ştiut că e a lui Flea. Înainte să săriţi la concluzii neintenţionate, mă explic. Dacă albumul ar fi fost al unui anonim, ar fi fost tot un material fain, dar nu m-ar fi surprins aşa cum a făcut-o Flea. Până la urmă, un anonim poate să cânte ce vrea el, câtă vreme ce scoate Flea o să fie mereu comparat cu ce face de-aproape 30 de ani în Red Hot Chili Peppers. Helen Burns n-are nimic de-a face cu Red Hot Chili Peppers, cu excepţia aceluiaşi simpatic, nebun, niciodată potolit Flea. Are, însă, câte ceva în comun cu primele discuri scoase de colegul Frusciante acum mulţi ani: o muzică personală, obscură spre ermetică, foarte escapist-artistică şi care pare scrisă „sub influenţă”.

Deşi ţine doar 26 de minute, să îl asculţi cap-coadă ar putea să ţi se pare solicitant. Trecerile abrupte, sunetele abrazive şi libertatea totală, aproape nesimţită cu care a fost zămislit fac discul mai greu de digerat, dar, în acelaşi timp, suficient de original, încât să merite mai multe şanse. Sunt şase piese, pe care Flea cântă/se joacă la bas, trompetă, pian, orgă, sintetizatoare şi câteva instrumente de percuţie. Pe „Helen Burns” i se alătură Patti Smith, care-l completează într-o chimie perfectă, în vreme ce Chad Smith şi Jack Irons îşi împrumută tobele pe „Lovelovelove” şi „333”. Creativ, însă, albumul rămâne un „one-man-show”, la fel de personal ca un jurnal scris de mână.
Titlul albumului este inspirat de personajul cu acelaşi nume din romanul „Jane Eyre”. După cum povesteşte chiar Flea, Helen Burns este o obsesie mereu activă în mintea sa, probabil, însă, ceva mai sănătoasă decât imaginea lui Anne Frank în mintea lui Jeff Mangum. Flea o spune cel mai bine: “The beauty of Helen Burns is a quality I look for in all human beings. Burns is always someone who is present with me and whose highest ideals resonate in the deepest experiences of my life”.

Helen Burns devine, astfel, un simbol, pentru un disc care probabil n-ar fi văzut “lumina” internetului sau vinilului, dacă Flea n-ar fi văzut în el o cale de a strânge fonduri pentru Conservatorul Silverlake. O şcoală de muzică nonprofit, înfiinţată în 2001, în California, de către Flea şi Keith Barry, Conservatorul Silverlake este un proiect care facilitează accesul la educaţia muzicală pentru copiii şi adolescenţii fără posibilităţi materiale. În iulie, Flea a lansat „Helen Burns” pe site-ul şcolii de muzică, adoptând o politică stil Radiohead: „plăteşte cât vrei” (între 0 şi 500 de dolari). Toţi banii strânşi din vânzarea albumului vor ajunge la copiii şi adolescenţii, care învaţă muzică la Silverlake. Pe-o parte dintre ei îi puteţi auzi şi pe EP-ul lui Flea, pe piesa „Lovelovelove”, unde intervenţia corului dirijat de S.J Hasman contrastează aproape catartic cu structurile reci din prima parte a piesei.
La finalul albumului, poţi să te plângi că nu se leagă sau să te bucuri din acelaşi motiv. Poţi să îl abandonezi pentru ceva mai digerabil sau poţi să accepţi provocarea şi să completezi liniile punctate. Nu e un material neterminat, dar e un material liber şi asta poate fi uneori imposibil de tolerat.

Cloud Nothings: Cloud Nothings

“I get old so fast” cântă la un moment dat Dylan Baldi pe Cloud Nothings. E firesc să simtă aşa intens trecerea de la adolescenţă la maturitate: a fost foarte prolific într-o perioadă foarte scurtă de timp, reuşind să înghesuie mai multe EP-uri şi echivalentul unui disc întreg în piese în numai doi ani. De fapt, e aproape incredibil că LP-ul „Cloud Nothings” este albumul lui de debut. Piesele de pe disc sunt ceva mai şlefuite decât acelea de dinainte, dar nu cu mult. Spre deosebire de câteva trupe lo-fi care şi-au dat examenul de absolvire, trecând la o zonă a muzicii prea aranjate, încât soundul le devenea de nerecunoscut, Baldi curăţă sound-ul Cloud Nothings numai într-atât încât muzica să se transmită ceva mai clar. Dar, chiar şi când albumele sale produse, mixate şi editate de profesionişti, muzica lui Baldi păstrează ceva lo-fi şi old-school care rezistă stoic şlefuirii. Ca şi Male Bonding, Cloud Nothings excelează la acel noisy rock care acoperă melodii amăgitor de inocente. Baldi e la vârsta la care i se iartă versuri aşa de simple precum „I don’t understand love/ And I don’t understand at all”, în vreme ce contribuţii punk precum „Not important” îl menţin în categoria outsider-ilor, chiar dacă nu mai este la liceu.
Deşi experimentele pe jumătate coapte care au completat EP-urile lui Baldi lipsesc de pe albumul de debut, repezeli ca „Heartbeat” sau „Rock” arată că încă e loc pentru izbucniri. Deşi albumul e mult mai focusat decât creaţiile anterioare lui, Baldi merge, în continuare, în mai multe direcţii: de la power pop pur pe „All the Time” sau garage punk pe „You’re not that good at anything” până la un optimist şi dulce „Should have”. În acelaşi timp, piese ca „On the Radio” sau „Nothing’s wrong” sunt integrate unui punk pop agitate, fără machismul care a contaminat stilul în anii 90 şi 2000. Totuşi, ceva îl separă pe Baldi de mulţimea noise pop, poate empatia de pe „Been Through” sau sentimentul dezintegrării de pe „Forget you all the time”, într-un cuvânt umanitatea din ce în ce mai matură de care dovadă artistul.

E pe bune? E pe bune.

Au porecle isteţe precum Tobbacco sau Father Hummingbird, se îmbracă bizar, uneori poartă măşti şi pun la cale muzică de pe altă lume într-un sat izolat din zona Pittsburgh. I-ai putea suspecta că se chinuie prea mult să lase impresia unor outsideri pop cu gusturi excentrice. Poate că o fi aşa, dar, din fericire, povestea din spatele muzicii nu prea contează în cazul lor. Nu când asculţi “Dandelion Gum”, un disc care te invită să uiţi cine l-a făcut: vocalele sunt distorsionate într-atât că nu mai distingi timbrul personal original, iar cea mai mare parte-a timpului n-ai să înţelegi niciunul din cuvintele rostite. Nu transpar sensurile cuvintelor, dar transpare sensul muzicii şi e suficient.

Pariul făcut de BMSR cu Dandelion Gum e destul de riscant: se bazează pe un singur filtru vocal de la un capăt la celălalt al albumului, ceea ce ar putea deveni redundant sau monoton. Interesant că tocmai această vulnerabilitate, uniformitatea vocii procesate devine unul din punctele forte ale albumului. Partea vocală e jucăuşă, dar nu e caraghioasă, sună mai degrabă claustrofobic şi bolnăvicios. Vocea nu te duce cu gândul la roboţei veseli cântând piese pozitive şi luminoase, ci, mai repede, la oameni pierduţi, atât de prinşi în propriile existenţe încât întregul lor organism a suferit mutaţii, devenind aproape inuman.

Clapele sună vintage cu texturi care amintesc de Moog, iar chitările sunt subţiri şi acoperite de praf analog. Cea mai mare parte a discului sună a ceva înregistrat acasă cu mijloace rudimentare, dar tocmai din resursele modeste le ies cele mai reuşite combinaţii celor de la BMSR. Piese ca “Jump into my mouth and breathe the stardust” şi “Melt me” trimit la sensibilitatea melodică, folkish, a Beck şi Boards of Canada, dar estetica celor de la BMSR rămâne una profund spaţială, extraterestră. Cu alte cuvinte, mi-i imaginez mai degrabă organizând un show cu lasere la un planetariu decât cântând pe stradă.

Nu ştiu dacă băieţii ăştia chiar stau izolaţi la capătul lumii ca să îşi coacă albumele. Nici dacă toboşarului chiar i se spune Iffernaut. Nici nu mai contează dacă povestea e autentică sau nu. Cu “Dandelion Gum”, BMSR au demonstrat că uneori să faci un singur lucru foarte bine e mai mult decât suficient.

Aha Shake Heartbreak (Back when Kings of Leon were daring)

Înainte de “Sex on fire” şi “Use Somebody”, Kings of Leon nu produceau bucăţi numai bune de cântat la concursuri gen “American Idol” sau “X Factor”. Poate nu vă amintiţi sau n-aţi prins-o, dar a fost o vreme când aveau ceva al lor, care îi făcea destul de greu de digerat, dar, în acelaşi timp, interesant de urmărit. Pe “Aha Shake Heartbreak”, de pildă, cei patru băieţi din Nashville propun o întoarcere la muzica de garaj, printr-un amestec fin de rock’n’roll, country şi psychedelia pe care curg versuri spirituale şi nu prea. Sună prietenos, sincer şi pământesc. Ne aflăm în punctul în care piese ca “Day Old Blues” sau “Taper Jean Girl” n-au nimic pretenţios de arătat lumii, ci fac mai degrabă parte dintr-un efort reverenţios faţă de cei care au scris istoria rock-ului din Sud.

Pe al doilea disc, KOL nu se distanţează abrupt de debut, dar aduc îmbunătăţiri semnificative. Compun mai aventuros, iar paleta lor de inspiraţie e mult mai amplă. Ceva asprime a la Joy Division în chitările de pe “Slow Night, So long”, încercarea curajoasă de pe “Razz” de a mărita două stiluri complet diferite: post-punk funk şi revival-ul rock-ului Creedence Clearwater, un tribut inspirat şi energizat adus The Strokes pe “Velvet Snow”…toate te fac să întrebi ce au ascultat băieţii ăştia între “Youth şi Young Manhood”, care părea mult mai restrâns, şi “Aha Shake Heartbreak”, pe care se întind, încrezători, în afara teritoriilor familiare. Şi tocmai siguranţa asta de sine face să dispară confuzia unui stil încă incomplet şlefuit. Între timp, vocalistul Caleb se mută undeva în zona incomprehensibilului. Acolo se vaită, acolo insultă, acolo tărăgănează şi denaturează fiecare cuvânt până rămâne cvasi-indescifrabil. Ba mai mult, pe “Day Old Blues”, acolo construieşte un refren-yodel.

Că versurile de pe acest disc sună, pe alocuri (vezi “Pistol of fire”), exact aşa cum te-ai aştepta să scrie o trupă necizelată care s-a trezit peste noapte fericită cu faima şi capcanele aferente- ăsta e un păcat pe care cei patru Followills şi-l asumă cum pot mai bine. Important e că muzica de pe “Aha Shake Heartbreak” este, prin contrast, semnul unei sofisticări aparte ce neagă imaginea lor necioplită şi trece înaintea contemporanilor lor. Încearcă să asculţi dincolo de versuri, ignoră-le chiar şi o să dai de-un album de-a dreptul fascinant.

De cine ne place azi

My crush for today is Raleigh Moncrief, un producător din Sacramento care a lucrat mai mult în zona indie în ultimii ani, dar, în acelaşi timp, s-a ocupat în umbră de proiecte personale, cum ar fi puiul său de album “Watered Lawn”, pe care l-a scos în octombrie 2011 la Anticon. N-a rupt gura târgului cu el. De fapt, cred că l-ai putea trece cu uşurinţă pe lista cu “the best albums you’ll never hear”. Totuşi, e un început mai mult decât curajos pentru un artist care nu se fereşte de combinaţii aproape oximoronice. În părţile vocale recunoşti ceva din Dirty Projectors (cu care a lucrat la Bitte Orca), mai ales când aruncă nişte falsetto-uri R&B fluide peste nişte fragmente întortocheate şi aranjamente art-pop. Practic, “Watered Lawn” e construit la intersecţia improbabilă dintre două lumi: a bass-ului californian cu toate disproporţiile lui şi a rap-ului underground, abstract promovat de Anticon.

Cineva spunea într-un comentariu pe youtube: “nu l-am înţeles prima oară. A doua oară deja devenise frustrant. A treia oară am devenit un fan”. Ştiu că nu pot să am pretenţia să ascultaţi de 3 ori tot albumul, dar pot să vă promit că, şi dacă nu o să vă placă din prima, cel puţin vă va intriga. Şi asta e din ce în ce mai greu de găsit.

Maneli Jamal: a vorbi la chitară în propriul dialect

De Maneli Jamal am dat din întâmplare acum câteva zile. Din link în link. N-am nicio poveste wow despre cum l-am auzit cântând întâia oară. Ştiu doar că a fost de ajuns un cântec să mă facă să vreau să îi ştiu povestea. Şi povestea lui nu e deloc una banală. Un persan născut în Rusia şi crescut în Germania, Maneli s-a mutat în SUA în anii adolescenţei. A imigrat cu familia mai întâi în Minnesota, iar apoi s-au mutat din nou în Texas. Câţiva ani numai, până când, deportată de Biroul de Imigrări, familia lui Maneli cere şi primeşte refugiu în Canada. La acest punct, fiecare părăseşte ţara cu fix ce puteau căra în spate, aşa că Maneli ia cu el la Toronto doar o chitară acustică pe care nu prea a mai lăsat-o din mâni de-atunci. Din experienţa asta de nomad de nevoie, se naşte o personalitate puternică, interesată de potenţialul ofertant al diferitelor culturi şi stiluri muzicale. După ce a locuit în 4 ţări şi a schimbat 17 până să împlinească 18 ani, Maneli se hotărâşte să ia toate aceste experienţe şi să le cristalizeze în muzică. Şi exact asta reuşeşte să facă: vorbeşte la chitară în tot atâtea limbi străine câte a trebuit să înveţe. Ia acorduri persane, puţin folk, puţin flamenco şi propria sa tehnică percusivă şi creează ceva complet nou, care sună neaşteptat de bine.

Când îl priveşti cântând, e uşor să îţi dai seama ce relaţie s-a creat în timp între el şi chitara sa acustică. Nu poţi să le vezi ca două corpuri distincte, căci s-au topit şi au devenit un singur organism. Care vorbeşte şi se mişcă după propriile reguli. Ai în faţă un om care şi-a dedicat ani buni din viaţă explorării chitării acustice, dar la mijloc e un pic mai mult decât simpla virtuozitate. De la Maneli primeşti o muzică pe jumătate din est, pe jumătate din vest, pe de-a întregul organică şi autentică. Piesele lui nu curg atât de fluid cum te-ai aştepta, ci mai degrabă anumite imperfecţiuni, anumite zone mai aspre dau o frumuseţe cvasi-sălbatică muzicii lui. Nu o să găseşti nici structurile tradiţionale ale pieselor pop, nici schemele rigide ale stilului clasic. În schimb, o să dai de o tehnică profund personală, în acelaşi timp percutantă, ritmică şi melodică. Ca să îşi creeze acest stil al lui, Jamal a furat câte ceva din Punk, Rock, Screamo, Metal, Flamenco, Classical, Blues, Experimental, Two hand tap, Percussive, Fingerstyle şi tot ce mai găsea şi îi făcea cu ochiul. Tocmai de-asta, când îl auzi cântând, n-ai nicio îndoială că asculţi un artist care iubeşte muzica în toate formele şi culorile sale.

Well, I’ve been dreaming

Am mai vrut să scriu despre el, dar am fugit de fiecare dată. M-am ferit, pentru că ştiam că va ieşi mult mai personal decât ar trebui să fie un text despre muzica unui artist. Şi mult mai imatur. Despre Frusciante n-am cum să scriu la modul impersonal. Şi persoana a treia pare nelalocul ei. Am conversaţii imaginare cu el de fiecare dată când îl ascult. El nu ştie încă, dar e sufletul meu geamăn. L-am recunoscut de mult. L-am iubit de pe vremea când era mic şi prost, iar eu mult mai mică şi mai proastă. L-am iubit când multiplica energie, dar şi când o lăsa să se dizolve în eter. L-am iubit când vorbea aiurea şi fabrica nonsensuri, dar şi când tot ce scria avea cele mai pline sensuri pentru mine.

E singurul artist pe care n-am putut niciodată să îl leg de un loc, de o perioadă, de o persoană din viaţa mea. Pe Frusciante nu l-am ascultat niciodată cu altcineva. Nici măcar nu l-am recomandat cuiva, exceptând două-trei postări pe Facebook, prin care m-am comunicat mai mult pe mine decât pe el şi pe muzica lui.

 


Şi acum, când scriu, am bizara certitudine că oricât m-aş chinui să scriu despre el, nu voi putea defini niciodată nimic. Pe Frusciante nu îl iubesc ca pe Yorke, de exemplu, cvasi-raţional, cu argumente, pentru că a făcut x şi y sau pentru că i-a inspirat pe alţii să facă z.. La Frusciante e mai greu de explicat fenomenul. Da, s-ar putea să aibă vreo legătură cu felul că he is so damn good la făcut chitara să vibreze nepământesc. Dar e mai mult de-atât. Chiar mai mult decât chitaristul îmi place compozitorul. Compozitorul care scrie simplu, organic, spontan, dintr-o bucată şi fără să complice cerebral fluxul emoţiilor. Care crează nefinisat şi vulnerabil şi care, în mod clar, scrie mai întâi pentru el.  N-am nicio îndoială.

Undeva între agonie şi extaz trăieşte Frusciante şi din locul acela din lume pe care îl ocupă incomod şi fragil ne povesteşte din când în când cum se vede lumea. Sau mai bine zis lumea lui.Dar muzica lui nu e o poveste cu sintaxă. Sau cu semne de punctuaţie.  Fiecare album al lui e o poveste care curge necontrolat, asupra căreia autorul nu se întoarce niciodată cu guma de şters ca să facă diverse corecturi.O poveste spusă de un narator care n-a repetat şi nici n-a înregistrat dinainte varianta în care i se părea că are cea mai bună dicţie.  Frusciante povesteşte pe loc, dintr-o singură dublă, iar povestea se schimbă uneori de la o ascultare la alta.
 

 

We’re new here – gil scott heron & jamie smith

Gil şi Jamie nu sunt tocmai „a match made in heaven”, fiecare experiment al lor este un pariu extrem riscant. Şi-l asumă fără jumătăţi de măsură, de dragul jocului. Şi poate tocmai din saltul ăsta fără paraşută s-a născut farmecul albumului „We’re new here”, un farmec care o să-i prindă pe tot atât de mulţi pe câţi o să îi lase rece. Pe mine m-a prins, poate pentru că mă fascinează incongruenţele.

Albumul lui Gil Scott Heron „I’m new here” (2010) a fost primul material original scos de artist în mai bine de 16 ani şi probabil cel mai bun din ultimele trei decenii. „I’m new here” a fost o întoarcere printre cei vii pentru figura iconică a blues-ului „vorbit”, după ce a rămas, la un moment dat, pe drumuri, din cauza dependenţei de droguri. În ciuda revenirii voioase, albumul se simţea palid, sumbru, prezenţa morţii putea fi intuită la fiecare pas în baritonul profetic al artistului şi în producţia scheletică, învelită în rugină a lui Richard Rusell. Din albumul acela întunecat şi dureros nu mai rămâne mare lucru, o dată ce Jamie Smith (The XX) pune mâna pe el. E probabil şi motivul pentru care cei îndrăgostiţi de original vor respinge, cel puţin la început, remixul.

La sugestia lui Richard Rusell, Smith, fan declarat al muzicii lui Heron, începe să se joace cu materialul brut, scoate albumul din context şi îl aşază într-un cadru nou. Ce rezultă de aici e o călătorie pe fast-forward printre subgenuri muzicale, pe care le agaţă şi le aruncă de la piesă la piesă.

Ar fi alunecos să ne întrebăm dacă un astfel de proiect era necesar sau chiar motivat. Încearcă să ignori impulsul. Cert e că artistul de 22 ani şterge de pe discul lui Heron tocmai acele amprente ale morţii, acele umbre ale vieţii agitate a geniului blues. Le şterge şi le înlocuieşte cu strălucire şi energie, dar şi cu o perspectivă istorică, inserând bucăţi din piese mai vechi ale lui Heron şi alipindu-le noilor piese. Ba mai mult, construieşte colaje, pe care taie şi lipeşte elemente vocale neverosimile, precum o secvenţă din hitul din 63 al lui Justine Baby Washington: „That’s how heartaches are made”, care devine intro-ul piesei „The Crutch”, înainte ca aceasta să erupă într-o explozie drum’n’bass.

Colajele masiv produse reflectă un Smith neînfricat, şi nu reverenţios faţă de legendarul Heron. Ba chiar sunt momente în care producţia, supraîncărcată de idei, eclipsează vocea cântăreţului.  Jamie îl transformă pe Gil Scott Heron dintr-un artist frânt într-o „divă” mereu pe punctul de a se reinventa. Îi fură un pic din identitate, dar îi dă înapoi o portiţă prin care să se apropie de muzica dance contemporană. Meritul lui Jamie e că (re)prezintă la timpul prezent muzica lui Gil Scott Heron unei culturi muzicale capricioase, articulate pe groove-uri şi face asta fără să cadă în păcatul kitsch-ului sau exceselor.

Strange Weather, Isn’t It? de !!!


Pe cel mai recent album al trupei !!!,  Nic Offer şi ai lui nu îşi permit să ia nici măcar o pauză ca să respire, fiind angajaţi într-o goană aproape disperată. Încotro aleargă? Poate după cârligele cu care îşi agaţă ascultătorul, dar, mai ales, către acel acasă unde se simt cel mai bine, către disco-punk-ul pe care l-au popularizat la începutul anilor 2000, alături de LCD Soundsystem şi  The Rapture. Întoarcerea la origini, o alegere cuminte şi prudentă, nu este, din fericire, consecinţa unei crize de imaginaţie, ci o direcţie asumată cu maturitate de o trupă care ştie unde se află şi unde vrea să ajungă.
Pe Strange Weather, Isn’t It?, nu e loc pentru nici pentru beat-uri de glam rock, nici pentru balade ca pe Myth Takes, albumul pare cap-coadă conceput cu DJ-i în minte. Gândit pentru a fi dansat pe un ring plin, este un album pentru boxe, care nu îşi atinge adevăratul potenţial când este ascultat la căşti. Totuşi, !!! nu sunt nici pe departe în căutarea unor soluţii facile şi nici nu aplică, pur şi simplu, reţetele despre care ştiu deja că nu dau greş, ci mută accentul de pe melodia convenţională pe tonul şi textura pieselor, creând un tip subtil de muzică pop, mai puţin evidentă şi uşoară. Ca să ajungă la tine, atunci când reuşesc să o facă, piesele lucrează pe căi insidioase, furişându-se în capul tău prin linii de bas inteligent construite şi prin părţile vocale îngropate în mix, dar, în acelaşi timp, insistente ale lui Nic Offer.
 Senzaţia glacială indusă de cele trei puncte de exclamaţie învelite în gheaţă de pe coperta albumului defineşte sound-ul întregului album, compus din ritmuri răcoroase. Sintetizatoarele tremură şi vibrează peste bătăi de tobă uscate şi trosnite, iar vocea lui Nic Offer, tot mai rafinată de la Myth Takes încoace, se simte mai întunecată în registrul jos pe care îl preferă când nu aruncă acele „cârlige” simple de care vorbeam mai devreme. Neaşteptat, câteva raze de întuneric invadează compoziţia – o mişcare periculoasă pentru o trupă a cărei fundaţie este dată de un sound energic şi luminos, prin care face cu ochiul ascultătorului. Când această intruziune nu este supralicitată, devenind prea obscură, vibraţia nocturnă este binevenită şi integrată natural în economia unor piese ca AM/FM sau vesela Steady as the Sidewalk Cracks. În schimb, când distracţia este complet eliminată din ecuaţie, ca pe Jump Back sau Hollow, nu rămâne mare lucru în afara unor plăcute, dar inutile groove-uri de bas. Totuşi, majoritatea albumului se trăieşte ca o coloană sonoră pentru o petrecere la piscină sau o noapte în club şi, judecat în proprii termeni, are merite incontestabile, cel mai bine puse în evidenţă de euforicul Wannagain, Wannagain, cu influenţe Nine Inch Nails, şi de hipnoticul The Most Certain Sure.
Fără îndoială, Strange Weather Isn’t It e cel mai exuberant, accesibil şi compact album semnat de !!! până acum,  o colecţie de piese dansante, de care poţi să te bucuri intens, cât timp răsună din boxe. Ce-i drept, după ce se termină, s-ar putea să uiţi şi că a existat, dar e discutabil în ce măsură este vorba de o problemă rezultată dintr-o eroare de calcul sau de consecinţa unei alegeri estetice voluntare a !!!.