Flea: Helen Burns

Disclaimer: Sunt convinsă că Flea se agită, sare şi se zbenguie atâta, pentru că e unul din oamenii ăia rari care au mai mult suflet decât încape în corp.

Nu ştiu cât de mult mi-ar fi plăcut de „Helen Burns”, dacă n-aş fi ştiut că e a lui Flea. Înainte să săriţi la concluzii neintenţionate, mă explic. Dacă albumul ar fi fost al unui anonim, ar fi fost tot un material fain, dar nu m-ar fi surprins aşa cum a făcut-o Flea. Până la urmă, un anonim poate să cânte ce vrea el, câtă vreme ce scoate Flea o să fie mereu comparat cu ce face de-aproape 30 de ani în Red Hot Chili Peppers. Helen Burns n-are nimic de-a face cu Red Hot Chili Peppers, cu excepţia aceluiaşi simpatic, nebun, niciodată potolit Flea. Are, însă, câte ceva în comun cu primele discuri scoase de colegul Frusciante acum mulţi ani: o muzică personală, obscură spre ermetică, foarte escapist-artistică şi care pare scrisă „sub influenţă”.

Deşi ţine doar 26 de minute, să îl asculţi cap-coadă ar putea să ţi se pare solicitant. Trecerile abrupte, sunetele abrazive şi libertatea totală, aproape nesimţită cu care a fost zămislit fac discul mai greu de digerat, dar, în acelaşi timp, suficient de original, încât să merite mai multe şanse. Sunt şase piese, pe care Flea cântă/se joacă la bas, trompetă, pian, orgă, sintetizatoare şi câteva instrumente de percuţie. Pe „Helen Burns” i se alătură Patti Smith, care-l completează într-o chimie perfectă, în vreme ce Chad Smith şi Jack Irons îşi împrumută tobele pe „Lovelovelove” şi „333”. Creativ, însă, albumul rămâne un „one-man-show”, la fel de personal ca un jurnal scris de mână.
Titlul albumului este inspirat de personajul cu acelaşi nume din romanul „Jane Eyre”. După cum povesteşte chiar Flea, Helen Burns este o obsesie mereu activă în mintea sa, probabil, însă, ceva mai sănătoasă decât imaginea lui Anne Frank în mintea lui Jeff Mangum. Flea o spune cel mai bine: “The beauty of Helen Burns is a quality I look for in all human beings. Burns is always someone who is present with me and whose highest ideals resonate in the deepest experiences of my life”.

Helen Burns devine, astfel, un simbol, pentru un disc care probabil n-ar fi văzut “lumina” internetului sau vinilului, dacă Flea n-ar fi văzut în el o cale de a strânge fonduri pentru Conservatorul Silverlake. O şcoală de muzică nonprofit, înfiinţată în 2001, în California, de către Flea şi Keith Barry, Conservatorul Silverlake este un proiect care facilitează accesul la educaţia muzicală pentru copiii şi adolescenţii fără posibilităţi materiale. În iulie, Flea a lansat „Helen Burns” pe site-ul şcolii de muzică, adoptând o politică stil Radiohead: „plăteşte cât vrei” (între 0 şi 500 de dolari). Toţi banii strânşi din vânzarea albumului vor ajunge la copiii şi adolescenţii, care învaţă muzică la Silverlake. Pe-o parte dintre ei îi puteţi auzi şi pe EP-ul lui Flea, pe piesa „Lovelovelove”, unde intervenţia corului dirijat de S.J Hasman contrastează aproape catartic cu structurile reci din prima parte a piesei.
La finalul albumului, poţi să te plângi că nu se leagă sau să te bucuri din acelaşi motiv. Poţi să îl abandonezi pentru ceva mai digerabil sau poţi să accepţi provocarea şi să completezi liniile punctate. Nu e un material neterminat, dar e un material liber şi asta poate fi uneori imposibil de tolerat.

Cloud Nothings: Cloud Nothings

“I get old so fast” cântă la un moment dat Dylan Baldi pe Cloud Nothings. E firesc să simtă aşa intens trecerea de la adolescenţă la maturitate: a fost foarte prolific într-o perioadă foarte scurtă de timp, reuşind să înghesuie mai multe EP-uri şi echivalentul unui disc întreg în piese în numai doi ani. De fapt, e aproape incredibil că LP-ul „Cloud Nothings” este albumul lui de debut. Piesele de pe disc sunt ceva mai şlefuite decât acelea de dinainte, dar nu cu mult. Spre deosebire de câteva trupe lo-fi care şi-au dat examenul de absolvire, trecând la o zonă a muzicii prea aranjate, încât soundul le devenea de nerecunoscut, Baldi curăţă sound-ul Cloud Nothings numai într-atât încât muzica să se transmită ceva mai clar. Dar, chiar şi când albumele sale produse, mixate şi editate de profesionişti, muzica lui Baldi păstrează ceva lo-fi şi old-school care rezistă stoic şlefuirii. Ca şi Male Bonding, Cloud Nothings excelează la acel noisy rock care acoperă melodii amăgitor de inocente. Baldi e la vârsta la care i se iartă versuri aşa de simple precum „I don’t understand love/ And I don’t understand at all”, în vreme ce contribuţii punk precum „Not important” îl menţin în categoria outsider-ilor, chiar dacă nu mai este la liceu.
Deşi experimentele pe jumătate coapte care au completat EP-urile lui Baldi lipsesc de pe albumul de debut, repezeli ca „Heartbeat” sau „Rock” arată că încă e loc pentru izbucniri. Deşi albumul e mult mai focusat decât creaţiile anterioare lui, Baldi merge, în continuare, în mai multe direcţii: de la power pop pur pe „All the Time” sau garage punk pe „You’re not that good at anything” până la un optimist şi dulce „Should have”. În acelaşi timp, piese ca „On the Radio” sau „Nothing’s wrong” sunt integrate unui punk pop agitate, fără machismul care a contaminat stilul în anii 90 şi 2000. Totuşi, ceva îl separă pe Baldi de mulţimea noise pop, poate empatia de pe „Been Through” sau sentimentul dezintegrării de pe „Forget you all the time”, într-un cuvânt umanitatea din ce în ce mai matură de care dovadă artistul.

Foreign Body – Mirroring

Colaborările muzicale sunt nişte chestii foarte ciudate: pot să nască şi miracole şi monştri cu aceeaşi uşurinţă. Mai ales că, de multe ori, funcţionează pe principiul „De ce nu?”. În scena underground, însă, colabărările au în spate ceva mai mult decât un raţionament de tipul „s-o facem şi pe asta”: lărgesc reţelele artistice, construiesc relaţii, vitale ca hemoglobina în cercurile DIY şi le permit muzicienilor să îşi crească spectrul şi să iasă din zona lor de comfort. Şi-aşa ajungem la o lecţie de colaborare dată de o asociere care mai întâi ridică sprâncene, pentru ca apoi să le relaxeze la loc.

„Foreign Body” este copilul căsătoriei de scurtă durată dintre Liz Harris, mai degrabă cunoscută ca Grouper şi Jesy Fortino, mai repede ştiută ca Tiny Vipers. Geografic, are sens. Harris e din Portland, Fortino din Seattle şi asta se aude în timbrul vocal al fiecăreia dintre ele. Ceaţa melancolică a lui Grouper se întinde şi se umezeşte precum oraşul ei atât de permeabil, în vreme ce aranjamentele acustice ale lui Tiny Vipers fac aluzie la acelaşi fel de peisaj.

E interesant cum ia startul albumul copil. Disproporţia la nivel de contribuţii personale dintre prima şi a doua piesă de pe disc, adică „Fell Sound” şi „Silent from above” este mai mult decât evidentă. Sună ca şi cum cei doi se tatonează, dispută teritorii ale implicării în album şi vor să vadă unde va duce colaborarea. „Fell Sound” e mai mult Grouper decât Mirroring, instrumental ambiental, plutitor aproape care oferă un suport potrivit pentru vocalele ei înnorate. În schimb, „Silent from above” o prezintă pe Fortino în mediul ei natural, ca artistă alt-folk, mai puţin tăioasă decât Cat Power şi mai puţin excentrică decât Joanna Newson, dar cu aşa de multă greutate în voce, încât te face să te întrebi cum de poate fi o durere aşa de mare absorbite, darămite articulată muzical.

Pe disc urmează „Cliffs”, care începe cu chitări aproape zgâriate, învăluite apoi în acorduri statice, la rândul lor perforate de alte chitări…înţelegeţi ideea. Negocierea artistică capătă o formă şi cele două par să se prindă încotro o să se ducă creaţia comună. E o tranziţie simpatică spre ce va urma.

Abia pe „Drowning the Call”, proiectul Mirroring capătă o definiţie şi un sens. Orga şi chitara înoată împreună şi sound-ul e întreg şi articulat. E o piesă serenă, eterică şj simplă, în acelaşi timp. „Mine”, una din cele mai bune piese de pe album” se construieşte cu simţul urgenţei şi al imediatului, iar în vocale recunoşti o durere profundă. Sunt nouă minute de bâzâit muzical şi chitări întârziate, pe care părţile vocale par mai puternice şi mai încrezătoare ca niciodată şi care cad apoi aproape eroic în tonuri mai degrabă obscure. Asta pavează drumul pentru „Mirror our sleeping”, un sumbru rămas-bun spus întregii aventuri. Un fel de noapte-bună.

Dincolo de disecţia colaborării şi conţinutului, partea interesantă la „Foreign Body” e că face mai mult decât suma părţilor sale. Sigur, e simpatic să te întrebi „cine ce-a scris” şi dacă ai ascultat artiştii înainte, probabil n-o să îţi fie chiar aşa greu să îţi dai seama, dar dacă pierzi vremea făcând asta, o să ratezi fix ceea ce face acest album o adevărată operă de artă, faptul că din întâlnirea a două individualităţi s-a născut o a treia entitate singulară, care stă bine pe picioare, un copil independent de părinţii săi, un album care vrăjeşte, emoţionează şi linişteşte fără să compromită personalitatea vreunuia dintre muzicienii implicaţi. Din punct de vedere muzical, albumul este, într-adevăr, un „corp străin”, adică un organism diferit de muzica lui Grouper sau a lui Tiny Vipers şi până la urmă fix asta ar trebui să se nască din colaborarea unor artişti.

About little brown haired girls…

Frankie Rose e, prin definiţie, ocupată. Şi neastâmpărată. Cam aşa, a ajuns să pună bazele unei întregi reţele de trupe prin Brooklyn şi California. La tobe în Crystal Stilts şi The Dum Dum Girls, la bas în Vivian Girls, Frankie Rose pare fascinată de sunetele dezordonate şi de muzica americană de odinioară. Din această dragoste nemărginită s-a născut şi proiectul Frankie Rose and the Outs, creaţia sa cea mai intoxicată chimic şi experimentul său cel mai neliniştit de până astăzi.

La început, albumul sună a ceva ce ar fi înregistrat Breeders, poate prin 1970. Pe Hollow Life, armoniile sună exact ca un cover în reverb al surorilor Deal, cu linii vocale şerpuite melancolic. Clopoţele de sanie accentuază atmosfera retro, pe care influenţele grunge se suprapun stilului de trupă de fete.
Sigur că muzica de azi se împrumută des la cea din trecut, dar nimeni nu trage cu ochiul la înaintaşi mai bine ca Frankie Rose, care citează momente şi trupe cu furia unui creator de colaje, care taie, înainte să lipească. Rezultatul nu e un album care să îşi poarte influenţele cu mândrie, ci un album care îşi poartă influenţele ca pe bijuterii preţioase asortate unei rochii de cocktail.
Primele acorduri de chitară de pe Candy îţi vor aminti imediat de Stooges, pe când armoniile de pe refren zboară, în mod bizar, către The Zombies. E schizofrenic, dezorientant şi greu de identificat pe o hartă estetică. Dacă vrei să asculţi ceva de care să te poţi ataşa uşor, un album din care să fredonezi pasaje, de care să te îndrăgosteşti în timp ce cântecele alunecă firesc dintr-unul într-altul, acest album nu este pentru tine şi mai ai de căutat prin rafturile magazinelor de muzică. Dacă vrei un album care să se joace cu istoria muzicii americane, care îşi dinamitează influenţele şi le lipeşte la loc într-un colaj psihedelic de bucăţi pop, ai nevoie de cele 1000 de momente fantastice de pe Frankie Rose and the Outs. Meritul lui Frankie e că are curajul de a crea un astfel de album, care ia mizeria şi strălucirea şi face cu el un amestec delicios. În timp ce balada de chitară surf a lui Memo urcă într-un crescendo aproape scandat, Frankie ia sunetele “moarte” de la Velvet Underground, le aduce în prezent şi le face să sune şi mai stinse: cântă şi mai încet, trage şi mai mult de momente şi pare să se străduiască şi mai puţin.


Must Be Nice şi Don’t Tread sunt cele mai încărcate piese de pe album, cu refrenuri corale ample şi cu riff-uri lor rockabilly, care te poartă cu gândul spre The Cramps. Sunt cântece care ar fi putut servi drept coloană sonoră pentru filmele de exploatare de odinioară.
În ciuda atmosferei retro a albumului, reuşeşte Frankie Rose să reflecte tot ce e actual în muzică? E clar că vrea totul acum şi se pare că are totul la îndemână. Deci, se plimbă aiurea printre stiluri într-un fel cinic sau cu pasiune sinceră? Avem de-a face cu un spirit neliniştit sau cu o serie pur intelectuală de afaceri muzicale? Oricum ar fi, Frankie Rose and The Outs îşi permite să facă aşa cum doreşte. Dacă Lady Gaga se prezintă ca un accident de maşină glorios graţie spectaculoaselor sale costume, Frankie şi-a câştigat, la rândul ei, dreptul de-a trece cu repeziciune prin trupe şi stiluri. Pentru că, pe măsură ce mestecă muzică şi o scuipă apoi, reuşeşte să dea naştere unei dezordini superbe.