About little brown haired girls…

Frankie Rose e, prin definiţie, ocupată. Şi neastâmpărată. Cam aşa, a ajuns să pună bazele unei întregi reţele de trupe prin Brooklyn şi California. La tobe în Crystal Stilts şi The Dum Dum Girls, la bas în Vivian Girls, Frankie Rose pare fascinată de sunetele dezordonate şi de muzica americană de odinioară. Din această dragoste nemărginită s-a născut şi proiectul Frankie Rose and the Outs, creaţia sa cea mai intoxicată chimic şi experimentul său cel mai neliniştit de până astăzi.

La început, albumul sună a ceva ce ar fi înregistrat Breeders, poate prin 1970. Pe Hollow Life, armoniile sună exact ca un cover în reverb al surorilor Deal, cu linii vocale şerpuite melancolic. Clopoţele de sanie accentuază atmosfera retro, pe care influenţele grunge se suprapun stilului de trupă de fete.
Sigur că muzica de azi se împrumută des la cea din trecut, dar nimeni nu trage cu ochiul la înaintaşi mai bine ca Frankie Rose, care citează momente şi trupe cu furia unui creator de colaje, care taie, înainte să lipească. Rezultatul nu e un album care să îşi poarte influenţele cu mândrie, ci un album care îşi poartă influenţele ca pe bijuterii preţioase asortate unei rochii de cocktail.
Primele acorduri de chitară de pe Candy îţi vor aminti imediat de Stooges, pe când armoniile de pe refren zboară, în mod bizar, către The Zombies. E schizofrenic, dezorientant şi greu de identificat pe o hartă estetică. Dacă vrei să asculţi ceva de care să te poţi ataşa uşor, un album din care să fredonezi pasaje, de care să te îndrăgosteşti în timp ce cântecele alunecă firesc dintr-unul într-altul, acest album nu este pentru tine şi mai ai de căutat prin rafturile magazinelor de muzică. Dacă vrei un album care să se joace cu istoria muzicii americane, care îşi dinamitează influenţele şi le lipeşte la loc într-un colaj psihedelic de bucăţi pop, ai nevoie de cele 1000 de momente fantastice de pe Frankie Rose and the Outs. Meritul lui Frankie e că are curajul de a crea un astfel de album, care ia mizeria şi strălucirea şi face cu el un amestec delicios. În timp ce balada de chitară surf a lui Memo urcă într-un crescendo aproape scandat, Frankie ia sunetele “moarte” de la Velvet Underground, le aduce în prezent şi le face să sune şi mai stinse: cântă şi mai încet, trage şi mai mult de momente şi pare să se străduiască şi mai puţin.


Must Be Nice şi Don’t Tread sunt cele mai încărcate piese de pe album, cu refrenuri corale ample şi cu riff-uri lor rockabilly, care te poartă cu gândul spre The Cramps. Sunt cântece care ar fi putut servi drept coloană sonoră pentru filmele de exploatare de odinioară.
În ciuda atmosferei retro a albumului, reuşeşte Frankie Rose să reflecte tot ce e actual în muzică? E clar că vrea totul acum şi se pare că are totul la îndemână. Deci, se plimbă aiurea printre stiluri într-un fel cinic sau cu pasiune sinceră? Avem de-a face cu un spirit neliniştit sau cu o serie pur intelectuală de afaceri muzicale? Oricum ar fi, Frankie Rose and The Outs îşi permite să facă aşa cum doreşte. Dacă Lady Gaga se prezintă ca un accident de maşină glorios graţie spectaculoaselor sale costume, Frankie şi-a câştigat, la rândul ei, dreptul de-a trece cu repeziciune prin trupe şi stiluri. Pentru că, pe măsură ce mestecă muzică şi o scuipă apoi, reuşeşte să dea naştere unei dezordini superbe.

In the Aeroplane over the Sea de Neutral Milk Hotel

Sunt albume pe care le asculţi şi, o dată cu ele, auzi ceva mai mult de un exerciţiu inutil, gratuit de stil. Asculţi o confesiune. În faţa ta, cineva îşi spune povestea, chiar dacă nu o articulează în formele pe care le au, de obicei, poveştile, chiar dacă nu îi atribuie semnificaţiile pe care le lipim, de obicei, de poveşti. Cineva mărturiseşte, pur şi simplu, ceva despre sine, fără să îşi ia măsuri de siguranţă, fără să se ascundă în spatele unor emoţii cuminţi, lipsite de controverse. Sunt albumele pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie, vorba clişeului, pentru că ţi-ar aminti de o comuniune….şi nu ai mai fi singur.

În lumea indie, albumul In the Aeroplane over the Sea al celor de la Neutral Milk Hotel nu a fost primit cu aceeaşi căldură cvasi-unanimă ca alte artefacte rock ale anilor 90 precum Loveless, Ok, Computer sau Slanted and Enchanted. Poate pentru că, spre deosebire de ele, Aeroplane nu este deloc cool, ci „popularitatea” lui atârnă de un fir de aţă: măsura în care te prinde vulnerabilitatea necenzurată a lui Jeff Mangum. Imediat după lansarea din 1998, acesta a vorbit despre principala sursă de inspiraţie a albumului: Jurnalul lui Anne Frank. Într-un interviu acordat revistei Puncture, Mangum spunea că a citit pentru prima dată această carte abia după lansarea discului On Avery Island şi a fost absolut copleşit de durere şi tristeţe, o declaraţie destul de atipică pentru un tip dintr-o trupă rock din ţara în care această lectură face, de obicei, subiectul unor teme la engleză pentru elevii de gimnaziu. Tocmai această sinceritate dezarmantă a lui Mangum, transferată nemijlocit în muzica sa, a devenit, paradoxal, sursa unei forţe incredibile.
In the Aeroplane over the Sea e, în primul rând, un album profund personal, dar nu e o biografie, ci o colecţie de imagini, asocieri şi fragmente de poveşti, cu vraja unui caleidoscop. Creaţia are logica sucită a unui vis încă de la prima piesă, King of Carrot Flowers: part 1, probabil cea mai uşor-de-plăcut-la-prima-ascultare melodie de pe album, ce introduce subtil ascultătorul în universul discului. Primele patru cuvinte sunt extrem de importante: „When you were young…”. Ca orice artist inteligent care jonglează cu resursele memoriei, Mangum ştie că suprarealismul e limbajul copilăriei.
În visul lui Jeff Mangum, corpul e un personaj principal: trauma, bucuria, ruşinea sunt percepute, în primul rând, ca senzaţii fizice. De exemplu, amintirea unui moment intim stânjenitor este construită astfel: “now how I remember you/ how I would push my fingers through your mouth / to make those muscles move.” Obsedat de texturile corpului şi de sinele fizic definit ca antenă emoţională, In the Aeroplane over the Sea te face să îl asculţi cu mai mult decât urechile.
În plimbarea prin subconştientul lui Mangum, vei da de un pop psihedelic deschis, pufos şi obraznic, cu influenţe din mişcarea lo-fi, din colajele musique-concrete, din muzica lui Klezmer şi chiar şi din imaginarul criptic şi vaietele răguşite ale lui Kurt Cobain de pe Unplugged Confessions. La un pas, o să sune a sărbătoare intensă a vieţii, la următorul pas a vaietul sumbru al unui marş funerar. Capriciile şi tragedia sunt evocate cu acelaşi aplomb pe un album care locuieşte încă, după 12 ani de la apariţie, în propriul spaţiu atemporal.
Bântuit de vise stânjenitoare, de spectrul morţii şi de fantoma lui Anne Frank, Mangum a construit un monolog interior ce poate fi citit ca marele roman american. Şi, precum un Salinger lo-fi, Mangum a refuzat să îşi urmeze capodopera cu alt material discografic, retrăgându-se într-o hibernare artistică permanentă.

Strange Weather, Isn’t It? de !!!


Pe cel mai recent album al trupei !!!,  Nic Offer şi ai lui nu îşi permit să ia nici măcar o pauză ca să respire, fiind angajaţi într-o goană aproape disperată. Încotro aleargă? Poate după cârligele cu care îşi agaţă ascultătorul, dar, mai ales, către acel acasă unde se simt cel mai bine, către disco-punk-ul pe care l-au popularizat la începutul anilor 2000, alături de LCD Soundsystem şi  The Rapture. Întoarcerea la origini, o alegere cuminte şi prudentă, nu este, din fericire, consecinţa unei crize de imaginaţie, ci o direcţie asumată cu maturitate de o trupă care ştie unde se află şi unde vrea să ajungă.
Pe Strange Weather, Isn’t It?, nu e loc pentru nici pentru beat-uri de glam rock, nici pentru balade ca pe Myth Takes, albumul pare cap-coadă conceput cu DJ-i în minte. Gândit pentru a fi dansat pe un ring plin, este un album pentru boxe, care nu îşi atinge adevăratul potenţial când este ascultat la căşti. Totuşi, !!! nu sunt nici pe departe în căutarea unor soluţii facile şi nici nu aplică, pur şi simplu, reţetele despre care ştiu deja că nu dau greş, ci mută accentul de pe melodia convenţională pe tonul şi textura pieselor, creând un tip subtil de muzică pop, mai puţin evidentă şi uşoară. Ca să ajungă la tine, atunci când reuşesc să o facă, piesele lucrează pe căi insidioase, furişându-se în capul tău prin linii de bas inteligent construite şi prin părţile vocale îngropate în mix, dar, în acelaşi timp, insistente ale lui Nic Offer.
 Senzaţia glacială indusă de cele trei puncte de exclamaţie învelite în gheaţă de pe coperta albumului defineşte sound-ul întregului album, compus din ritmuri răcoroase. Sintetizatoarele tremură şi vibrează peste bătăi de tobă uscate şi trosnite, iar vocea lui Nic Offer, tot mai rafinată de la Myth Takes încoace, se simte mai întunecată în registrul jos pe care îl preferă când nu aruncă acele „cârlige” simple de care vorbeam mai devreme. Neaşteptat, câteva raze de întuneric invadează compoziţia – o mişcare periculoasă pentru o trupă a cărei fundaţie este dată de un sound energic şi luminos, prin care face cu ochiul ascultătorului. Când această intruziune nu este supralicitată, devenind prea obscură, vibraţia nocturnă este binevenită şi integrată natural în economia unor piese ca AM/FM sau vesela Steady as the Sidewalk Cracks. În schimb, când distracţia este complet eliminată din ecuaţie, ca pe Jump Back sau Hollow, nu rămâne mare lucru în afara unor plăcute, dar inutile groove-uri de bas. Totuşi, majoritatea albumului se trăieşte ca o coloană sonoră pentru o petrecere la piscină sau o noapte în club şi, judecat în proprii termeni, are merite incontestabile, cel mai bine puse în evidenţă de euforicul Wannagain, Wannagain, cu influenţe Nine Inch Nails, şi de hipnoticul The Most Certain Sure.
Fără îndoială, Strange Weather Isn’t It e cel mai exuberant, accesibil şi compact album semnat de !!! până acum,  o colecţie de piese dansante, de care poţi să te bucuri intens, cât timp răsună din boxe. Ce-i drept, după ce se termină, s-ar putea să uiţi şi că a existat, dar e discutabil în ce măsură este vorba de o problemă rezultată dintr-o eroare de calcul sau de consecinţa unei alegeri estetice voluntare a !!!.

Liars: They were wrong, so we drowned

Celor de la Liars nu li s-a părut suficient să fie cea mai provocatoare dintre trupele angajate în eforturi de redimensionare a dance-punk-ului la începutul anilor 2000. Punk-funk-ul disonant şi declamările politice amare de pe albumul de debut “They Threw Us All in a Trench and Stuck a Monument on Us” erau încă prea accesibile publicului pentru a satisface ambiţiile membrilor trupei, astfel că albumul concept “They Were Wrong, so We Drowned” redefinea radical direcţia Liars în 2004.

Inspirat, la nivel compoziţional, de construcţiile avangardiste ale This Heat şi Merzbrow, precum şi de muzica electronică fin tăiată a celor de Matmos, albumul concept, din punct de vedere tematic, bazat pe legendele folclorice germane din jurul sărbătorii păgâne Walpurgisnacht. Conform legendei, în fiecare an în această zi, vrăjitoarele zboară către muntele Brocken, unde îndeplinesc ritualuri, eveniment ce coincide cu victoria primăverii asupra iernii. Un alt mit din jurul Walpurgisnacht spune că unul dintre principalele remedii  împotriva spiritelor malefice ale nopţii este zgomotul, aşa că, tradiţional, în fiecare an, după apus, băieţii din satele de lângă munte fac cât de mult zgomot posibil, pentru a alunga vrăjitoarele şi demonii care ies la suprafaţă, după ce au fost prinşi în pământ în lunile de iarnă. Exact în jurul acestui nucleu mitologic îşi construiesc cei de la Liars povestea, sculptând albumul din straturi de zgomot digital şi organic ce compun un sentiment sufocant al groazei.

Acest sentiment este conjugat la fiecare pas pe un album ce valorifică intens potenţialul politic al  metaforei lui, descriind lupta dintre un sat de creştini şi un grup de vrăjitoare, alternând, piesă cu piesă, perspectivele părţilor conflictului. Rezultatul este o explorare complexă a puterii periculos de seducătoare a fricii.

“They were wrong, so we drowned” debutează cu “Broken Witch”, un cântec extrem de neliniştitor structurat pe zbârnâituri ameninţătoare şi bâlbâieli de tobe integrate spre final într-un ritm aproape industrial. Pe cât de provocatoare şi greu digerabilă o să vă pară piesa, trebuie spus că este, de fapt, cea mai cuminte şi mai convenţională de pe albumul care devine, parcă în progresie geometrică, mai dens, mai întunecat şi mai bizar. De fapt,  experienţa ascultării albumului este, din multiple puncte de vedere, dezorientantă. Juxtapunerea de sunete şi procese moderne, legende străvechi şi emoţii atemporale creează o disonanţă cognitivă care provoacă ascultătorul.

Bătăile de tobă cu caracter tribal ce dau pulsul albumului pe piesa inspirată din stilul musique concrete “Read the Book that Wrote Itself” şi pe dance-punk-ul abraziv al “There’s always room on the broom” susţin atacul neobosit, dar sunetele care însoţesc percuţia sunt departe de a fi primitive. Pe “Hold hands and it will happen anyway”, cea mai melodică bucată a albumului este contrabalansată de cele mai sălbatice (dez)acorduri de chitară şi de tobe păgâne.

Până la ultima piesă de pe album “Flow my Tears, the Spider Said”, albumul nu doar sfida, ci nega vehement toate aşteptările pe care albumul de debut le configurase în legătura cu muzica Liars. Dacă prin “They Threw Us all in a Trench and Stuck a Monument on Top”, Liars semnau un fel de manifest artistic, prin care se detaşau o dată şi pentru totdeauna de tot ceea ce făceau contemporanii lor, prin “They Were Wrong, so We Drowned”, trupa ardea un număr la fel de mare de punţi, de această dată faţă de albumul şi direcţia precedentă. Pe lângă asumarea perspectivei celor morţi şi a celor învinşi în scrierea versurilor, singura conexiune organică a acestui hibrid noise rock-electro-prog cu albumul anterior este dată de piesa “This Dust Makes that Mud”, care încheia albumul de debut şi anticipa culoarea şi intensitatea a ceea ce avea să îi urmeze.

Contrar prejudecăţilor exprimate unii critici ai săi, albumul, aparent impenetrabil şi alienant, se deschide ascultătorului răbdător şi receptiv. Componenţii Liars găsesc nişte portiţe în gardul dintre formă şi zgomot şi creează acolo, cumva la limita dintre muzică şi restul fenomenelor sonore, ceva simultan radical, avangardist, dar şi accesibil şi plăcut. Astfel, beat-urile sunt destabilizate, încep şi se opresc în mod repetat, bucăţile melodice rare vin întotdeauna ghimpate cu distorsiuni, cuvintele sunt scandante în aceeaşi măsură în care sunt cântate, iar versurile ermetice dau senzaţia unei lipse de sens. Toate aceste disonanţe fac ca la prima ascultare, albumul să fie, simultan, un test de rezistenţă şi un spectacol.

Sigur că Liars nu au atins mainstream-ul cu un sound atât de abraziv, dar asta nu înseamnă că nu există inteligenţă în spatele cacofoniei. Fiecare beat are o extravaganţă aparte, cântecele plonjând fără reţineri în groază şi dezorientare, stările principale pe care artiştii au ales să le dramatizeze. În lipsă de repere, dat fiind caracterul avangardist al albumului, controversele în jurul calităţii acestei creaţii nu au întârziat să apară. Un lucru este, însă, cert: fiecare piesă de pe “They were Wrong, so We Drowned” identifică un nou mod de a se “certa” cu nervii ascultătorului…şi asta este o realizare în sine.

Sky at Night

Uneori cred că John Bramwell nu ştie să cânte (sau să scrie muzică) decât cu ochii închişi. Desigur că nu e adevărat, dar e senzaţia pe care mi-o dă de fiecare dată când îl ascult. Cu ochii strâns închişi, e imun la ce se întâmplă în jur, e artistul autist, care nu vede cine îl ascultă, dacă le place sau nu, dacă reuşeşte să mişte ceva în ei. Nu vede, pentru că nu asta caută el. Nu vede, pentru că nu caută în afara lui, ci înăuntru.

De pe vremea când scria minialbumul “You, me and the alarm clock” (1990) şi până în zilele noastre, la al cincilea album cu trupa sa, I Am Kloot, “Sky at Night”, Bramwell pare să fi căutat un singur lucru: să creeze muzică adevărată, o muzică prin care să se comunice, nu doar să comunice. Care să se vândă…sau nu: complet irelevant.

Ceea ce face muzica pe care o scrie Bramwell fascinantă este că nu seamănă cu nimic. I Am Kloot sună ca I Am Kloot…şi atât. Până şi cel mai recent album al lor (dichisit conştiincios de producătorul Guy Garvey, de la Elbow)  confirmă că nu sunt dispuşi să facă niciun compromis de la particularitatea acestui sound. Un sound crud, întunecat, uneori neşlefuit, uneori involuntar preţios, care capătă când accente psihedelice (ca în “Radiation”), când influenţe din jazzul anilor 50, dar care, la fiecare pas, jur că miroase a bere şi 100 de ţigarete. Pe “Sky at Night”, Bramwell şi ai lui cântă despre mizerie, despre eşecuri romantice, despre singurătate, despre moarte şi prietenii ei, despre cei de la periferie şi destinele lor lipsite de glorie, dar nu uită ca, în acelaşi timp, să privească mereu spre un cer înstelat, pe care îşi proiectează luna: “a blind eye”.

Nu ştiu dacă acest album le va aduce, în sfârşit, celor de la “I Am Kloot” audienţa largă pe care o merită de foarte mult timp. Poate că da, poate că nu. Unii oameni care se pricep mai bine decât mineprezic asta şi m-aş bucura să aibă dreptate. Ceea ce mă bucură este că, dacă s-ar întâmpla asta, ar fi nu pentru că I Am Kloot ar s-ar fi îndepărtat de la stilul propriu I Am Kloot, ci tocmai pentru că au continuat să creeze în aceste stil, menţinând şi accentuând acele elemente care îi fac, cel puţin la prima întâlnire, greu de digerat şi de plăcut.