Cum am plecat la concert și m-am întors de la film

E cam ciudat să scriu abia acum despre cum a fost la Arms and Sleepers, când evenimentul a fost sâmbătă, dar o să încerc. O să încep, însă, prin a spune că am plecat la drum cu așteptări cumva nejustificat de mari. Eu m-am îndrăgostit de Arms and Sleepers cu piesele Matador și The Architekt, a căror moliciune nostalgică nu are cum să nu lase zdruncinat pe dinăuntru cu fiecare ascultare. Sunt piese care te fac să te simți de parcă ai scăpa gravitației și ai fugi pe o planetă nouă scăldată în tonuri sepia. Pe albumul Matador, imaginarul vizual creat cu nuanțe subtile, sinceritatea pieselor și caracterul lor introvertit te făcea să te simți ca acasă într-un loc curios de străin, dar totuși familiar. Cred că am căutat starea asta plecând spre Control. Stare pe care mi-o dădea exclusiv muzica, neajutată de alte artificii.

Acolo, însă, am găsit spațiul familiar, golit de cel puțin jumătate din hipsterii casei, plecați la Electric Castle, un singur tip în loc de doi (între timp, Arms and Sleepers nu mai e un duo de muzicieni, ci o colaborare între Mirza Ramic și proiecțiile video ale lui Dado Ramadani) și un experiment pe care eu una l-am trăit mai mult ca proiecție de scurtmetraje mute pe muzică, decât ca un concert cu vizualuri faine.

Am avut clipe în care m-am gândit că fac parte dintr-o generație foarte dubioasă. În loc să căutăm un concert cu instrumentiști mișto, suntem aici, în extaz, urmărind-ul pe unul cum apasă pe niște butoane în fața unui proiector. Și culmea e că, vrem sau nu să recunoaștem, ne place totuși. Sună foarte bine, iar emoția nu e mai puțin transmisă doar pentru că e transmisă sintetic, artificial. Dar nici concert live nu e. Și apoi mi-am amintit de sketch-ul făcut de Andy Samberg pe tema culturii DJ-ilor pentru Saturday Night Live. Altfel spus, eu am cam trăit experiența asta sfâșiată între: ce caut eu aici? și vai, dar ce bine sună totuși!

arms and sleepers 4

Mirza a mixat cam tot albumul nou și prea puțin din piesele mai vechi (și asta mai spre final, la bis). Când a urcat pe scenă, ne-a rugat pe toți să ne apropiem mai mult, pentru că toată lumea stătea pe margine sau în apropierea barului din spate: “It’s a big gap and I don’t like it”, a spus ușor morocănos. Apoi a intrat automat în stare, tot ca și cum ar fi apăsat pe un buton. Cum a început să cânte, cum a început să ne arate cu tot corpul balansat pe ritm că el trăiește ceea ce ne invită și pe noi să trăim. Noi, cei din public n-am putut să-l urmăm imediat. Gap-ul spațial nu mai exista, dar unul temporal își găsise loc. Ne-am sincronizat în cele din urmă, dar la puțin după, a anunțat că și-a terminat actul. Evident, toată lumea abia încălzită l-a aplaudat până când s-a întors pe scenă și au mai urmat câteva piese destul de dansante. Pe acestea, însă, au lipsit complet vizualurile, moment în care mi s-a confirmat teoria din prima parte a concertului. Show-ul ăsta e înainte de toate o expoziție de artă sau o succesiune de foarte-scurtmetraje. Și cu niște muzică pe fundal. Colaborarea cu Dado Ramadani, un artist vizual din Boston, face ca live-urile Arms and Sleepers să fie experiențe profund cinematice, iar între sunet și imagine există o compatibilitate așa perfectă încât ai senzația că au fost create de aceeași minte artistică. Este și motivul pentru care Mirza nu improvizează prea mult pe scenă, ci doar dă pieselor o tentă ceva mai agresivă, adăugând mai multe sintetizatoare, reverb și alte efecte.

Una peste alta, am avut parte de o experiență interesantă sâmbătă și, deși aștept cu nerăbdare următorul concert cu instrumente, eventual și voci live, cred că și-asta poate fi o formă validă de expresie. Mai ales când datul ăsta din butoane nu are nimic mecanic până la urmă, ci e, de fapt, o altă unealtă pentru a ajunge la vibrațiile la care altădată puteai aspira doar printr-un live autentic, cu instrumentele perfect acordate și încinse.

ce mod perfect de a pierde timpul!

Cronică de album: Elbow- The Take Off and Landing of Everything

Un lucru e sigur când vine vorba de The Take Off and Landing of Everything: Elbow sunt astăzi incredibil de conștienți de mediul în care creează, de context, de atuurile și slăbiciunile lor. Au luptat cu proprii monștri și au ieșit din bătălie mai puternici, recalibrându-și sound-ul și abordarea față de actul creativ. Primul album de studio în trei ani, The Take off and Landing of Everything este exact cum sperai că va fi: un disc pentru cei care încă mai cred că un album trebuie să fie un album și nu o colecție întâmplătoare de piese. Documentând călătoria, cu obstacolele, încercările și victoriile ei, materialul nou reușește să găsească un echilibru între mângâierile sonore pe care le împarte și depresiile în care riști să te cufunde.

E ciudat să realizezi că ascensiunea Elbow s-a petrecut în umbra britpop-ului, că păreau să împartă un inside-joke cu colegii de la Stone Roses și Oasis, când s-ar părea că azi cu greu îi putem încadra la categoria trupă rock. Nu mai există nicio gălăgie în ritmurile și acordurile Elbow, nici urmă de atac sau asperitate. În fluiditatea mișcării melodice și a aranjamentelor surprinzătoare colorate în nuanțe și texturi subtile, se apropie mai mult de jazz decât de rock. Ce îi face cu adevărat speciali e că reușesc să livreze piese emoționale pe care o să îți vină să le fredonezi, având dimensiunea de stadion a unei trupe precum Coldplay și, în același timp, deschid perspective interne și de internalizat ale unor sunete și texturi polimorfice, toate legate în jurul pasiunii lui Guy Garvey pentru limbajul poetic și vocii sale baritonale tandre.

Albumul a fost prefațat de lansarea Fly Boy Blue/Lunette, o piesă 2 în 1. Prima jumătate surprinde trupa întorcându-se la specificul sound-ului de debut: părți vocale încărcate de efect, trompete cu rezonanță și un riff de chitară ce sună crocant. Cea de-a doua parte, Lunette mută accentul pe lirismul lui Garvey, care încadrează reflecții asupra propriei mortalități cu un haz delicios: “I’ll still want a double of good Irish whiskey / and a bundle of smokes in my grave”.

O să realizezi cu ușurință că Fly Boy Blue este excepția care confirmă regula noului album: nicăieri altundeva pe Take Off nu vei mai regăsi aceeași energie incisivă. De fapt, ca și cum ar fi o replică la grandiozitatea ce a definit Build a Rocket Boys!, Take Off este destul de minimalist, mai ales la nivel instrumental. Prima piesă de pe album, This Blue World, o meditație asupra recentei încheieri a relației lungi a lui Garvey, reprezintă o introducere mai mult decât subtilă: percuția aproape că lipsește, chitara intervine leneș din când în când și cea mai mare parte a muncii e lăsată pe seama vocii lui Garvey, cel mai climatic moment fiind schimbarea de peisaj oferită de pian pe la minutul 5.

Ne-am obișnuit cu toții ca Garvey să își atingă maximul de potențial atunci când creează un personaj pe care îl poate locui. Asta se întâmplă, la cel mai minunat nivel cu putință, și cu piesa Charge. Povestită din perspectiva unui bărbat mai în vârstă, care observă cu amărăciune tânăra generație, Charge este încă o jumătate-de-imn, brodată cu o tentă de amenințare mulțumită unei amprente temporale confuze, vocii încordate a lui Garvey și  morocănosului refren: ‘Glory be, these fuckers are ignoring me’. Desigur că nu putem ști cât de mult din indignare îi aparține autorului și cât e pură imaginație, dar e reconfortant că putem regăsi încă niște furie ascunsă în spatele imaginii blânde ale cuiva etichetat des cel mai de treabă om din Manchester.

My Sad Captains, o odă melancolică dedicată prieteniilor pierdute și schimbărilor care vin o dată cu vârstă, construiește în jurul unui motiv folosit ca bază, în jurul căruia accentele jazzy și ritmul insistent poartă vocea bogată, plină de regret care recunoaște  ‘another sunrise with my sad captains/with who I choose to lose my mind….what a perfect waste of time’. Este un cântec triumfător de trist, prin care trece firul roșu al întregii cariere Elbow.

A existat o vreme când Elbow era una dintr-o mulțime de trupe britanice care intrau în lumina reflectoarelor timid, ca niște molii rătăcite, numai ca să dispară imediat ce lumina scădea puțin în intensitate. A existat o vreme când erau considerați genul de trupă greu de încadrat, tocmai pentru că nu păreau să vină cu nimic cu adevărat provocator. A existat o vreme când erau bineucuvântați numai cu laude palide și blestemați cu o timiditate comercială, din pricina căreia niciunul din single-urile lor nu a intrat în niciun top 10 în UK. Și a existat apoi o altă vreme când Elbow devenise trupa de la Chris Martin de la Coldplay a recunoscut că împrumutase ce avea nevoie pentru încercările trupei sale de a domina lumea. Nu și acum, însă. Nu a mai fost cazul..de aproape 10 ani. Cu Leaders of Free World din 2005, Seldom Seen Kid din 2008 și Build a Rocket Boys din 2011, trupa din orășelul englez numit Ramsbottom a ajuns la polul anoninimității: au câștigat Premiul Mercury în 2008 (pentru Seldom Seen Kid), un Brit Award (Pentru Cel mai bun Grup Britanic) în 2009, ajungând, până la urmă, să mulțumească în egală măsură și criticii și mulțimile cu genul de spectacole live care combină fără efort valuri de emoție și refrene incitante. Azi, își permit și, în egală măsură, simt nevoia să scoată un album care, după cum spune Garvey, trebuie să le arate fanilor că Elbow “încă pune muzica mai întâi și abia apoi succesul”.

 

 

Bibio -The Green (EP)


să vopsim apa verde împreună și să zburăm deasupra ei

Unul dintre cele mai coezive și unitare materiale ale lui Stephen Wilkinson, EP-ul The Green este, de fapt, un colaj din mai multe track-uri d-ale lui Bibio nelansate oficial, pe care artistul le-a revizitat și împrospătat, ca să completeze și să evidențieze piesa de rezistența: discul exploatează în profunzime atmosfera creată de piesa preferată a lui Bibio de pe genialul Silver Wilkinson (lansat în mai 2013) – “Dye the Water Green”.

Dacă ar exista o definiție ușor de înțeles și învățat a muzicii lui Bibio, probabil că aceasta ar fi Dye the Water Green: folktronica difuză, aeriană, vaporoasă, definită subtil de mix plutitor de instrumentație electronică și acustică și vocale obsedante.

Tot un exemplu chintesențial al viziunii Bibio este Dinghy – pe care colaborează cu Richard Roberts (Letherette) – vibe-ul lo-fi, de casetă VHS ușor avariată, e mai personal decât ai fi tentat inițial să crezi.

Pe Down to the Sound, însă, cristalinul chitărilor și al keyboard-ului e amenințat de o furtună de sunet. La fel de curajoasă e și A Thousand Syllables, cu al său folk-rock ambiental, care te va face puțin nostalgic după Ambivalence Avenue.

Ca și cu restul albumelor Bibio, se recomandă prudența în ascultarea materialului. Ajutați gravitația și ancorați-vă bine de pământ sau ceva stabil. Altfel, s-ar putea să treacă mult până veți găsi ceva suficient de material ca să vă readucă din plutire.

Flea: Helen Burns

Disclaimer: Sunt convinsă că Flea se agită, sare şi se zbenguie atâta, pentru că e unul din oamenii ăia rari care au mai mult suflet decât încape în corp.

Nu ştiu cât de mult mi-ar fi plăcut de „Helen Burns”, dacă n-aş fi ştiut că e a lui Flea. Înainte să săriţi la concluzii neintenţionate, mă explic. Dacă albumul ar fi fost al unui anonim, ar fi fost tot un material fain, dar nu m-ar fi surprins aşa cum a făcut-o Flea. Până la urmă, un anonim poate să cânte ce vrea el, câtă vreme ce scoate Flea o să fie mereu comparat cu ce face de-aproape 30 de ani în Red Hot Chili Peppers. Helen Burns n-are nimic de-a face cu Red Hot Chili Peppers, cu excepţia aceluiaşi simpatic, nebun, niciodată potolit Flea. Are, însă, câte ceva în comun cu primele discuri scoase de colegul Frusciante acum mulţi ani: o muzică personală, obscură spre ermetică, foarte escapist-artistică şi care pare scrisă „sub influenţă”.

Deşi ţine doar 26 de minute, să îl asculţi cap-coadă ar putea să ţi se pare solicitant. Trecerile abrupte, sunetele abrazive şi libertatea totală, aproape nesimţită cu care a fost zămislit fac discul mai greu de digerat, dar, în acelaşi timp, suficient de original, încât să merite mai multe şanse. Sunt şase piese, pe care Flea cântă/se joacă la bas, trompetă, pian, orgă, sintetizatoare şi câteva instrumente de percuţie. Pe „Helen Burns” i se alătură Patti Smith, care-l completează într-o chimie perfectă, în vreme ce Chad Smith şi Jack Irons îşi împrumută tobele pe „Lovelovelove” şi „333”. Creativ, însă, albumul rămâne un „one-man-show”, la fel de personal ca un jurnal scris de mână.
Titlul albumului este inspirat de personajul cu acelaşi nume din romanul „Jane Eyre”. După cum povesteşte chiar Flea, Helen Burns este o obsesie mereu activă în mintea sa, probabil, însă, ceva mai sănătoasă decât imaginea lui Anne Frank în mintea lui Jeff Mangum. Flea o spune cel mai bine: “The beauty of Helen Burns is a quality I look for in all human beings. Burns is always someone who is present with me and whose highest ideals resonate in the deepest experiences of my life”.

Helen Burns devine, astfel, un simbol, pentru un disc care probabil n-ar fi văzut “lumina” internetului sau vinilului, dacă Flea n-ar fi văzut în el o cale de a strânge fonduri pentru Conservatorul Silverlake. O şcoală de muzică nonprofit, înfiinţată în 2001, în California, de către Flea şi Keith Barry, Conservatorul Silverlake este un proiect care facilitează accesul la educaţia muzicală pentru copiii şi adolescenţii fără posibilităţi materiale. În iulie, Flea a lansat „Helen Burns” pe site-ul şcolii de muzică, adoptând o politică stil Radiohead: „plăteşte cât vrei” (între 0 şi 500 de dolari). Toţi banii strânşi din vânzarea albumului vor ajunge la copiii şi adolescenţii, care învaţă muzică la Silverlake. Pe-o parte dintre ei îi puteţi auzi şi pe EP-ul lui Flea, pe piesa „Lovelovelove”, unde intervenţia corului dirijat de S.J Hasman contrastează aproape catartic cu structurile reci din prima parte a piesei.
La finalul albumului, poţi să te plângi că nu se leagă sau să te bucuri din acelaşi motiv. Poţi să îl abandonezi pentru ceva mai digerabil sau poţi să accepţi provocarea şi să completezi liniile punctate. Nu e un material neterminat, dar e un material liber şi asta poate fi uneori imposibil de tolerat.

Cloud Nothings: Cloud Nothings

“I get old so fast” cântă la un moment dat Dylan Baldi pe Cloud Nothings. E firesc să simtă aşa intens trecerea de la adolescenţă la maturitate: a fost foarte prolific într-o perioadă foarte scurtă de timp, reuşind să înghesuie mai multe EP-uri şi echivalentul unui disc întreg în piese în numai doi ani. De fapt, e aproape incredibil că LP-ul „Cloud Nothings” este albumul lui de debut. Piesele de pe disc sunt ceva mai şlefuite decât acelea de dinainte, dar nu cu mult. Spre deosebire de câteva trupe lo-fi care şi-au dat examenul de absolvire, trecând la o zonă a muzicii prea aranjate, încât soundul le devenea de nerecunoscut, Baldi curăţă sound-ul Cloud Nothings numai într-atât încât muzica să se transmită ceva mai clar. Dar, chiar şi când albumele sale produse, mixate şi editate de profesionişti, muzica lui Baldi păstrează ceva lo-fi şi old-school care rezistă stoic şlefuirii. Ca şi Male Bonding, Cloud Nothings excelează la acel noisy rock care acoperă melodii amăgitor de inocente. Baldi e la vârsta la care i se iartă versuri aşa de simple precum „I don’t understand love/ And I don’t understand at all”, în vreme ce contribuţii punk precum „Not important” îl menţin în categoria outsider-ilor, chiar dacă nu mai este la liceu.
Deşi experimentele pe jumătate coapte care au completat EP-urile lui Baldi lipsesc de pe albumul de debut, repezeli ca „Heartbeat” sau „Rock” arată că încă e loc pentru izbucniri. Deşi albumul e mult mai focusat decât creaţiile anterioare lui, Baldi merge, în continuare, în mai multe direcţii: de la power pop pur pe „All the Time” sau garage punk pe „You’re not that good at anything” până la un optimist şi dulce „Should have”. În acelaşi timp, piese ca „On the Radio” sau „Nothing’s wrong” sunt integrate unui punk pop agitate, fără machismul care a contaminat stilul în anii 90 şi 2000. Totuşi, ceva îl separă pe Baldi de mulţimea noise pop, poate empatia de pe „Been Through” sau sentimentul dezintegrării de pe „Forget you all the time”, într-un cuvânt umanitatea din ce în ce mai matură de care dovadă artistul.

E pe bune? E pe bune.

Au porecle isteţe precum Tobbacco sau Father Hummingbird, se îmbracă bizar, uneori poartă măşti şi pun la cale muzică de pe altă lume într-un sat izolat din zona Pittsburgh. I-ai putea suspecta că se chinuie prea mult să lase impresia unor outsideri pop cu gusturi excentrice. Poate că o fi aşa, dar, din fericire, povestea din spatele muzicii nu prea contează în cazul lor. Nu când asculţi “Dandelion Gum”, un disc care te invită să uiţi cine l-a făcut: vocalele sunt distorsionate într-atât că nu mai distingi timbrul personal original, iar cea mai mare parte-a timpului n-ai să înţelegi niciunul din cuvintele rostite. Nu transpar sensurile cuvintelor, dar transpare sensul muzicii şi e suficient.

Pariul făcut de BMSR cu Dandelion Gum e destul de riscant: se bazează pe un singur filtru vocal de la un capăt la celălalt al albumului, ceea ce ar putea deveni redundant sau monoton. Interesant că tocmai această vulnerabilitate, uniformitatea vocii procesate devine unul din punctele forte ale albumului. Partea vocală e jucăuşă, dar nu e caraghioasă, sună mai degrabă claustrofobic şi bolnăvicios. Vocea nu te duce cu gândul la roboţei veseli cântând piese pozitive şi luminoase, ci, mai repede, la oameni pierduţi, atât de prinşi în propriile existenţe încât întregul lor organism a suferit mutaţii, devenind aproape inuman.

Clapele sună vintage cu texturi care amintesc de Moog, iar chitările sunt subţiri şi acoperite de praf analog. Cea mai mare parte a discului sună a ceva înregistrat acasă cu mijloace rudimentare, dar tocmai din resursele modeste le ies cele mai reuşite combinaţii celor de la BMSR. Piese ca “Jump into my mouth and breathe the stardust” şi “Melt me” trimit la sensibilitatea melodică, folkish, a Beck şi Boards of Canada, dar estetica celor de la BMSR rămâne una profund spaţială, extraterestră. Cu alte cuvinte, mi-i imaginez mai degrabă organizând un show cu lasere la un planetariu decât cântând pe stradă.

Nu ştiu dacă băieţii ăştia chiar stau izolaţi la capătul lumii ca să îşi coacă albumele. Nici dacă toboşarului chiar i se spune Iffernaut. Nici nu mai contează dacă povestea e autentică sau nu. Cu “Dandelion Gum”, BMSR au demonstrat că uneori să faci un singur lucru foarte bine e mai mult decât suficient.

Well, I’ve been dreaming

Am mai vrut să scriu despre el, dar am fugit de fiecare dată. M-am ferit, pentru că ştiam că va ieşi mult mai personal decât ar trebui să fie un text despre muzica unui artist. Şi mult mai imatur. Despre Frusciante n-am cum să scriu la modul impersonal. Şi persoana a treia pare nelalocul ei. Am conversaţii imaginare cu el de fiecare dată când îl ascult. El nu ştie încă, dar e sufletul meu geamăn. L-am recunoscut de mult. L-am iubit de pe vremea când era mic şi prost, iar eu mult mai mică şi mai proastă. L-am iubit când multiplica energie, dar şi când o lăsa să se dizolve în eter. L-am iubit când vorbea aiurea şi fabrica nonsensuri, dar şi când tot ce scria avea cele mai pline sensuri pentru mine.

E singurul artist pe care n-am putut niciodată să îl leg de un loc, de o perioadă, de o persoană din viaţa mea. Pe Frusciante nu l-am ascultat niciodată cu altcineva. Nici măcar nu l-am recomandat cuiva, exceptând două-trei postări pe Facebook, prin care m-am comunicat mai mult pe mine decât pe el şi pe muzica lui.

 


Şi acum, când scriu, am bizara certitudine că oricât m-aş chinui să scriu despre el, nu voi putea defini niciodată nimic. Pe Frusciante nu îl iubesc ca pe Yorke, de exemplu, cvasi-raţional, cu argumente, pentru că a făcut x şi y sau pentru că i-a inspirat pe alţii să facă z.. La Frusciante e mai greu de explicat fenomenul. Da, s-ar putea să aibă vreo legătură cu felul că he is so damn good la făcut chitara să vibreze nepământesc. Dar e mai mult de-atât. Chiar mai mult decât chitaristul îmi place compozitorul. Compozitorul care scrie simplu, organic, spontan, dintr-o bucată şi fără să complice cerebral fluxul emoţiilor. Care crează nefinisat şi vulnerabil şi care, în mod clar, scrie mai întâi pentru el.  N-am nicio îndoială.

Undeva între agonie şi extaz trăieşte Frusciante şi din locul acela din lume pe care îl ocupă incomod şi fragil ne povesteşte din când în când cum se vede lumea. Sau mai bine zis lumea lui.Dar muzica lui nu e o poveste cu sintaxă. Sau cu semne de punctuaţie.  Fiecare album al lui e o poveste care curge necontrolat, asupra căreia autorul nu se întoarce niciodată cu guma de şters ca să facă diverse corecturi.O poveste spusă de un narator care n-a repetat şi nici n-a înregistrat dinainte varianta în care i se părea că are cea mai bună dicţie.  Frusciante povesteşte pe loc, dintr-o singură dublă, iar povestea se schimbă uneori de la o ascultare la alta.
 

 

I confess

Vorbeam acum vreo două săptămâni cu Carmen şi Andreea şi, foarte serios şi sincer, le spuneam că eu nu mai sunt acolo unde eram în anul I. Crescusem, depăşisem, evoluasem. Ei bine, am minţit, căci cel puţin un lucru a rămas neschimbat. Sunt încă fata aceea naivă care asculta URMA şi care credea că toate melodiile lor sunt despre ea şi despre trăirile ei. Da, încă mă puteţi cumpăra cu o cafea…

Spionându-l pe Vincent Gallo

Vincent Gallo e un dement. Dar un dement adorabil. Revin la el din când în când şi mă îndrăgostesc din nou iremediabil. Revin mai ales la discul “When” din 2001. “When” e un “Buffalo 66″ muzical. Când îl asculţi, ai senzaţia că tragi cu urechea la o conversaţie privată cu sine a lui Gallo. E ca şi cum te-ai furişat în dormitorul lui, fără ca el să ştie, iar el stă pe pat, cu chitara în braţe şi cântă fix ce-ar cânta dacă nu l-ar asculta nimeni, abandonându-se compătimirii de sine.

În “Buffalo 66″, o bijuterie indie cu accente autobiografice, pe care Vincent Gallo o scrie şi produce, acesta joacă rolul unui tânăr care iese din închisoare şi se întoarce în oraşul său natal. Aici, chiar din prima zi, răpeşte o fată pe care o prezintă părinţilor ca soţia sa. Pe parcursul filmului, Billy realizează că nu a mai rămas nimic pentru el în acel oraş şi că este la fel de pierdut cum era şi înainte să ajungă după gratii. Singura salvare pentru el ar putea veni din partea fetei pe care a răpit-o, dar, în cele din urmă, nu face nimic pentru a se agăţa de această şansă. Gallo e prezent peste tot în acest film: în regie, scenariu, coloană sonoră…Această implicare totală şi omniprezenţă o găsim şi pe “When”, pe care îl scrie, interpretează şi produce, imprimându-i aceeaşi vulnerabilitate emoţională ca şi filmului.

Sunt momente pe “When”, mai ales pe Honey Bunny, când ai senzaţia că Gallo face mişto de versurile tradiţionale ale cântecelor de dragoste, plimbându-se leneş printre clişee romantice. Inventivitata aici nu rezidă în versuri, ci în livrarea lor. Pe măsură ce Gallo cântă (rosteşte) Goodnight baby/ Sleep tight here with me/ We can lay in the bed, you and me/ And I won’t go away or leave you alone/ Sweetie-pie/ Baby/ Sleep tight/ Here with me,” pe piesa “Apple Girl” rămâi perplex gândindu-te dacă efectul este sau nu intenţionat.Dacă mă iau după ce-a făcut în cinematografie sau după aranjamentele de pe piesele mai ambiţioase de pe disc, răspund cu da. Gallo e indulgent cu sine, dar nu şi neglijent.

Vincent Gallo – Honey Bunny from vegas on Vimeo.

“I wrote this song for the girl Paris Hilton” începe cu un sample în buclă al unei note de corn, cu chitări şi tobe pe fundal. Încet, Gallo construieşte un cântec din alte sample-uri de instrumente: o chitară aici, o orgă acolo, pe care le îngrămădeşte peste nepotolita fundaţie de 3 secunde. E un aranjament la fel de greoi ca un cântec de U.S. Maple, dar asta nu-i fură nimic din frumuseţe. Serveşte cel puţin ca alegorie pentru o minte pe care o descoperim nervoasă şi chiar şubredă. Cum e prima piesă de pe album, funcţionează şi ca un avertisment că toate melodiile ce urmează sunt un pic în ilegalitate. Loop-ul mereu prezent şi instrumentaţia bogată îi pregăteşte pe ascultători pentru frumoasa călătorie prin psyche-ul fragil al lui Gallo în care te poartă următoarele melodii.

Când lipeşte o înregistrare veche de vibrafoane pe “Was”, nu melodia, ci sound-ul în sine este cel care impresionează. Acea înregistrare antică plată, palidă, aproape mută constrastează puternic cu chitara plină, bogată a lui Gallo. Nici sample-ul, nici personajul din Buffalo 66, nici Vincent Gallo, probabil, nu aparţin. Se şi le simţi nelalocul lor. Şi totuşi, tocmai din nepotrivirile astea iese o frumuseţe aparte, neechilibrată, dar imposibil de negat.

Laura: A song by Vincent Gallo from JG Winn on Vimeo.

Vincent Gallo – When from Bianca Grapes on Vimeo.

Biophilia sau de ce o iubim pe Bjork

Cel de-al optulea album de studio al artistei este punctul culminant al două decenii petrecute în căutarea sound-ului spontan, emoţional, ascuns înăntrul maşinilor de zgomot electronice. Micuţă, evazivă şi mereu pe punctul de a exploda de energie, Bjork este capabilă să creeze acea unică frumuseţe emoţională pură, necomplicată, care acţionează ca un şoc electric asupra creierului uman şi care transmite semnale în întreg sistemul nervos. În acelaşi timp, însă, muzica ei poate fi şi contraintuitivă, abstractă, atonală, genul de muzică pe care o descifrezi cu greu. Ce a rămas constant de-a lungul timpului când vine vorba de această minune din Islanda este că nu poate fi fericită decât dacă aruncă o provocare sieşi şi ascultătorilor săi. Aşa se face că, după petrecerea de plajă, tribală, sălbatică de pe albumul „Volta” din 2005, se întoarce cu un material mai privat, controlat şi ghidat de teorii muzicale.

Cu o tematică ştiinţifică, Biophilia este un proiect multimedia care grupează 10 cântece cu aplicaţii iPad corespunzătoare, pentru care Bjork a colaborat cu oameni de ştiinţă, scriitori, inventatori, muzicieni şi creatori de instrumente. Albumul vine la pachet cu un website, spectacole live şi workshop-uri educaţionale, dar, să ne concentrăm asupra muzicii, pe care Bjork a bazat-o pe algoritmuri identificate în natură şi a hrănit-o cu o combinaţie de instrumente electronice şi organice. Sună, după cum admite chiar Bjork, ca o reţetă a dezastrului. Şi totuşi, pusă în scenă cu simţul tangibil al minunii pe care îl are islandeza, Biophila este surprinzător de accesibilă, hipnotică şi frumoasă, dacă îi acorzi suficient timp şi concentrare. Pe scurt, e echivalentul audio al senzaţiei pe care o ai dacă priveşti printr-un microscop cum cresc cristalele.

Prima piesă, „Moon”, e ca o melancolică meditare cu privirea spre stele, pe care vocea lui Bjork se combină neverosimil cu o harpă glacială, în timp ce primul extras de single, „Crystalline” începe suav şi cuminte, pentru ca mai apoi să izbunească într-o nebunie drum’n’bass. Versurile mereu excentrice ale lui Bjork sunt energizate de o poezie a ştiinţei, dăruindu-ne secvenţe precum: “sonic branches, murmuring drown/ crystallising galaxies spread out like my fingers”. Mereu jucăuşă, pe melodicul „Virus”, Bjork cochetează cu ideea unei iubiri fatale între o gazdă organică şi invadatorul său anorganic: “Like a mushroom on a tree trunk as the protein transmutates/ I knock on your skin and I am in… ohh ooh”. Cea mai bună piesă de pe disc rămâne, însă, „Mutual Core”, pe care Bjork se confesează: “I shuffle around the tectonic plates/ You know I gave it all trying to match our continents”.

Ok, Biophila este, în mod voluntar, un disc ciudat, aparte. De fapt, dacă asculţi cele mai stranii bucăţi în timp ce conduci, s-ar putea să ţi se pară că extratereştrii vor să te contacteze prin intermediul undelor radio. Dar dacă tragi pe dreapta şi închizi ochii, s-ar putea să simţi o conexiune minunată cu tot felul de forţe universale.