A fost odată…

Câteodată cred că dacă mi-ar scrie cineva povestea, i-ar ieşi un roman al desincronizării. Întorcându-mă în timp, dau peste zeci de momente în care am ajuns prea târziu sau am plecat prea devreme. Cred că de vină e de fapt curiozitatea mea excesivă. Aş vrea să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas, dacă aş fi plecat la timp sau dacă aş fi fost acolo de la început. M-au bântuit mereu scenariile plauzibile şi dezirabile cu o forţă mai mare decât cea cu care mă atrag realităţile palpabile şi concrete. Fac sute de exerciţii de imaginaţie: cum ar fi arătat acum viaţa mea dacă m-aş fi născut mai devreme şi aş fi prins vremea jurnaliştilor care chiar schimbau ceva? care mobilizau mulţimi şi iscau revoluţii? cum ar fi stat lucrurile dacă terminam facultatea câţiva ani mai devreme şi mă apucam de presă chiar când se construiau primele televiziuni, nu acum când se dărâmă şi închid redacţii? ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi plecat din Germania cu o lună mai devreme? sau dacă aş mai fi aşteptat până să îmi dau demisia de la vechiul loc de muncă? dar dacă aş fi fost voluntar în Prime încă din anul I? dacă terminam ambele facultăţi în acelaşi timp şi nu mai era nevoie să locuiesc simultan în două oraşe cum am făcut anul trecut? şi aş putea continua până mâine…

nu ştiu dacă să dau vina pe sincronizarea mea proastă cu destinul sau, din contră, ar trebui să mă bucur că toate “potrivirile” astea m-au adus astăzi aici. şi doar aşa i-am putut cunoaşte pe toţi oamenii care m-au marcat şi de la care am învăţat cele mai importante lecţii. vreau să cred că asta e cea mai bună dintre lumile posibile, dar asta nu mă opreşte să visez la toate vremurile paralele, care s-au desfăşurat în alt ritm decât cel actual. într-una din aceste lumi, sunt jurnalistul perfect, din acea specie deja dispărută, care căuta adevărul cu orice preţ şi nu avea teamă de nimic; într-alta sunt mai săracă cu o iubire şi mai bogată cu un job; într-alta, pierd nişte prieteni şi câştig alţii, iar într-o a patra, să zicem, nu am lucrat niciodată la Wyl TV, nu sunt la fel de călită ca azi, nu mă simt pregătită pentru orice, dar, ca premiu de consolare, viaţa mea pare mai cursivă, mai lipită, mai puţin segmentată. Iau toate scenariile, le cântăresc, le întorc pe toate părţile, adun şi scad, compar. Contemplu posibilităţi, cum ar spune un scriitor italian pe care îl ador. Nu sunt nostalgică după niciuna dintre ele. Multe mi-ar fi mai comode, mai uşoare, dar nu la fel de naturale şi fireşti cum este viaţa mea reală.

Într-unele din scenarii, mi-am făcut deja visele realitate, dar mie întotdeauna mi-a plăcut lupta chiar mai mult decât victoria. Şi-atunci revin la bătăliile de acum, mărunte pentru ceilalţi, epice pentru mine. Nu ştiu dacă vor duce la împlinirea vreunuia dintre scenariile paralele fericite. Nici nu mai contează. Zilele astea încerc să trăiesc în prezent, fără să deplâng ce-a trecut şi fără să mă consolez cu ce va veni. Singura certitudine rămâne clipa asta, în care scriu aceste rânduri, la restul nu mai am acces sau nu am încă acces. Clipa asta, în schimb, are adevărul ei palpabil şi încerc să mă agăţ de el ca de un colac de salvare. Altfel, risc să mă prindă vârtejul acelor posibilităţi şi să mă învârtă prea puternic.

A good year. Ciornă.

Cam asta ar fi concluzia la care ajung acum, uitându-mă înapoi. Acum un an, pe vremea asta, copilul speriat care plecase din România cu lacrimi în ochi se obişnuise, în sfârşit, să locuiască într-o ţară în care, sincer, o dureau mâinile de câtă neamţă “vorbea”.
Într-un noiembrie iremediabil pierdut, dădeam de băut unor prieteni împrumutaţi şi amici surogat şi mi se spunea pentru prima dată La mulţi ani! altfel decât româneşte, cu strângeri de mână în loc de îmbrăţişări şi era ciudat. Ciudat, dar nu rău. Era începutul unor prietenii frumoase, de fapt.Au trecut, aproape fără să-mi dau seama, 365 de zile. În care totul s-a schimbat. De mai multe ori. Unele schimbări au fost atât de mari, încât nu mă mai recunoşteam pe mine în persoana care devenisem. Altele au fost mărunte, înghiţite de un timp mai degrabă nerăbdător. Pe toate vreau de mult să le notez undeva, ca sa le îngheţ. Cam asta încerc să fac acum. Pur matematic. Un bilanţ al trăirilor, aventurilor, oamenilor şi emoţiilor care au făcut din anul ăsta unul dintre cei mai frumoşi ani.Într-o ordine total random, anul acesta a fost anul in care:

- am locuit câteva luni într-o altă ţară, mai exact, în Nemţia, ţara berii, ninsorii şi a omuleţilor reci pe dinafară şi  calzi pe dinăuntru;
-mi-am făcut prieteni din Spania, Germania, Portugalia, Mexic şi Argentina, deci am vorbit muuuultă spaniolă
-m-am angajat pentru prima dată. pe bani şi pe o perioadă nedeterminată. a bit scary, right? si da, cineva chiar ma plateste sa fac stiri :D
-m-am plimbat prin Spania şi Viena
-m-am îndrăgostit de Berlin mai tare decât de orice fiinţă de pe lume
-m-au publicat oamenii drăguţi de la The One, dar şi prietenii de la Liternet.ro
-am zburat pentru prima dată cu avionul, rezultă visul copilăriei bifat;)
-am lucrat într-o cafenea şi a fost al naibii de frumos!
- m-am auzit la radio, vorbindu-le în engleză nemţilor despre muzică
-mi s-au dat pe mână reportofoane şi microfoane
-am fost regizor de emisie la o emisiune cu Andi Vasluianu ca invitat
-am participat la un debate în cadru organizat
-m-am apucat să îmi dau cu părerea despre muzică şi filme şi s-au găsit câţiva oameni simpatici să mă citească -pe această cale, le foarte mulţumesc
-a fost anul primei mahmureli, primului accident de maşină, dar şi al primei licenţe
- m-am îndrăgostit, vorba cântecului, de someone you shouldn’t have fallen in love with
-am vâslit şi am dormit într-un cort…tot pentru prima dată
-am învăţat primele mele cuvinte în bască – s-ar putea să le fi şi uitat
-am cântat fals, am dansat cu două picioare stângi, am râs cu gura până la urechi, am pupat, am strâns în braţe, am plâns fără să îmi pese de rimelul care curgea, m-am bătut cu zăpadă şi cu avioane de hârtie, m-am jucat de-a v-aţi ascunselea cu mine însumi, m-am pierdut şi m-am găsit de câteva ori.

A fost un an bun.

-