Medicilor de pe Facebook

Nu sunt medic. Și asta mă va discredita în ochii multora dintre voi. Nu sunt medic, dar vă cunosc bine. V-am luat apărarea în multe situații. Și v-am mulțumit de fiecare dată când v-ați făcut treaba sau chiar încă ceva peste. Și scriu despre voi, aproape zilnic. Nu sunt medic, dar știu cât de frustrant e să nu îți fie apreciate eforturile. O știm cu toții, cei care muncim. Poate mai mult decât e sănătos să o facem. Nu sunteți singuri în frustrarea asta. Dar nu aveți nicio scuză. Vorbesc cu voi, medicii de pe Facebook. Și vă spun așa, pentru că mă refer la o categorie foarte specifică de medici-comentatori. O categorie care încă sper să fie doar o nișă. O excepție, și nu regula. O categorie pentru care eu nu mai am în clipa asta niciun pic de respect.

E perfect firesc să te plângi când ți-e greu. Nu te-ajută la nimic, dar e o voluptate în plânsul ăsta. Te descarcă, te relaxează, te ajută să găsești voci cu aceleași probleme, care să rezoneze cu tine. Dar nu e nimic firesc în a exploata o tragedie ca să amintești cât de important ești tu pe plan social. Cât de mari și justificate sunt frustrările tale prea puțin contează pentru mine acum. Prea puțin contează într-o noapte în care, cel mai probabil din prostia câtorva care s-au jucat la propriu cu focul, au murit 27 de tineri și au fost răniți mai mult de 140. În noaptea cu 27 de morți inutile, decent este să taci. În special dacă n-ai nimic util de spus. În noaptea în care colegii voștri resuscitează, taie, cos, peticesc, oblojesc, curăță, pansează răni care n-or să treacă prea ușor – dacă vreodată, să jubilezi la gândul că o astfel de tragedie le va aminti guvernanților cât de importanți sunt medicii te face nedemn. Nedemn mai ales față de colegii tăi care n-au timp să stea online pentru că sunt ocupați să facă damage control, cu resursele pe care le aveau. Să salveze tot ce pot, cât pot, cu ce pot.

La nici măcar 60 de minute de la apelul la 112 nu e momentul să te bați cu pumnul în piept și să urli tâmpenii de genul „a, acuma eu nevoie de medici? Nu mai suntem șpăgari?” –și totuși mulți nu s-au abținut. Nu fiți mitici. Ce legătură are discuția despre „plic” cu o urgență de proporțiile astea? E un argument căruia îi lipsește rostul și adus în mijlocul dezastrului – chiar dacă pe net, nu în sala de așteptare a spitalului – face rău. Sapă și mai bine prăpastia între „noi” și „ei”. „Noi”, medicii care salvează vieți, supraoamenii prost plătiți, mult munciți. „Ei”, restul lumii, pacienții ingrați, cei care vă înjură, cei care vă judecă, cei care sunt plătiți mai bine ca voi, deși nu lucrează la fel de mult, în condiții la fel de grele.

Prieteni de-ai mei și-au pierdut prieteni în incendiu, cât eu am tremurat așteptând un semn că sunt bine amici care urmau să meargă la concert. Cei mai mulți sunt în regulă. Cât de în regulă poți să fii după minute bune petrecute în miros de fum, spaimă, părul și carnea arse ale celor cu care împărțeai un concert. Cât scriu textul ăsta, încă așteptăm să apară T. Nu e pe listele de pacienți, nici printre morții identificați, dar nu răspunde la telefoane. Mi-e teamă pentru ea. Dar dacă oameni ca T au murit azi-noapte, n-au murit pe altarul cauzei voastre. Și mă îngrozește că unii oameni se pot gândi că morțile astea ar putea avea vreun sens. Că ele vor servi drept pledoarii pentru nevoia de a investi în sistem și în medici. Că vor fi demonstrații ale stării de necesitate. „Ce face populația țării fără medici?”, „Acum poate că societatea și decidenții ar deveni mai permeabili la ceea ce vrem să spunem” scriu medicii de pe Facebook. Ca să nu vomit, închid tab-ul.

Dar vă scriu. Vă scriu doar pentru că sper să înțelegeți. Că există un timp pentru revoltă și unul pentru decență. Nu le confundați. Că solidaritatea la care chemați pacienții trebuie să o arătați la rândul vostru într-un astfel de moment. Măcar mimați-o, dacă nu vă vine firesc. E un hău nemăsurabil între medici și pacienți. Îl adânciți de fiecare dată când ne scoateți ochii cu ce faceți pentru noi. Dacă v-a făcut atât de cinici meseria asta, că nu vedeți viețile pierdute și oamenii în suferință, ci mai întâi o ocazie de a îngroșa mesajul vostru pentru autorități și societate, lăsați-i să vorbească pe cei care s-au dus aseară la spital să își facă meseria. Va fi suficient.

Dați-vă fiicele la kickboxing, învățați-le să facă plângere la poliție, dar mai ales: încetați să le mai spuneți că e vina lor. Nu e.

Într-a șasea, mă întorceam pe jos de la școală cu o colegă care locuia foarte aproape de mine. Vorbeam tare și râdeam și mai tare încercând să ne ținem echilibrul peste fâșia de gheață care separa nămeții de zăpadă. Avusesem sportul și rămăsesem cu adidașii în picioare, astfel că străduța tăcută se transformase într-un fel de patinoar pentru mine. Pe M. un bărbat a întrebat-o cât e ceasul. Am auzit doar, nu m-am întors inițial să văd, eram concentrată pe zăpadă. Ea m-a tras de mână cu cel mai speriat chip pe care i l-am cunoscut. M-am uitat spre el. TipuÎ, înalt, scheletic și cu ochi goi, era cu pantalonii în vine și penisul la vedere pregătit…pentru dracu’ știe ce, că n-am stat să vedem. Într-o fracțiune de secundă am luat-o la fugă spre casa ei și nu ne-am oprit până n-am ajuns în fundul curții, lângă cotețul câinelui, care a început să latre nervos văzându-ne mutrele roșii, transfigurate. Cum de nu am alunecat pe gheață habar nu am. Auzind zgomote, bunica ei a venit să vadă ce-am pățit și a avut apoi proasta inspirație să ne spună că tocmai auzise că un tip care fusese condamnat pentru viol ieșise de curând din penitenciar. Habar n-am nici azi dacă el era, probabil că nu. Poate era doar un exhibiționist care „se simțea bine” masturbându-se în public, observând străine. Poate era doar un drogat care nu mai știa ce face. Dar la momentul acela nu gândeam așa.

După ce mi-a revenit respirația la normal, mi-a fost rușine că am fugit. Naivă poate, îmi doream să fi reacționat altfel, să îi fi dat un șut fix în zona sensibilă și fără protecție, să fi fost eu aia care să-l sperie pe el, să kick his ass dacă era nevoie. Alor mei nu le-am zis nimic atunci, am schimbat puțin traseul de mers la școală, de parcă tipul nu putea să se afle decât pe străduța aia pe care ne întâlnisem noi cu el, iar la două străduțe distanță nu puteau fi nici el, nici alții ca el. La o vreme după, i-am povestit prietenului meu cel mai bun faza și a râs de mine: ce mare lucru? Chiar așa, ce mare lucru? m-am întrebat, nu se întâmplase, de fapt, nimic. Dar, din când în când, dau de tipul ăla în uneori mari, dar de obicei mici coșmaruri cotidiene. Cel mai recent e microscopic chiar: l-am întâlnit reîncarnat într-un bărbat care a început să le vorbească sânilor mei în loc să îmi răspundă mie întrebărilor din interviul pe care îl făceam. Atunci chiar că nu s-a întâmplat absolut nimic. Dar, povestind unei prietene, mai mult în glumă decât în serios, senzația nefericită experimentată, s-a gândit imediat la decolteul pe care l-aș fi avut. N-aveam, bluza era neagră, opacă, până în gât și lărguță. Și dac-ar fi fost albă, transparentă, decoltată sau strâmtă, era firesc oare? Firesc poate (?), civilizat mă îndoiesc. Dar e banal exemplul, nu? Cât de des vi s-a întâmplat în ultimul an? Dar în ultima lună?

Tot în gimnaziu, mi-amintesc că o profă de religie ne-a zis că „dacă femeia umblă decoltată, sau cu fustă scurtă, sau singură noaptea pe străzi, este la fel de responsabilă pentru viol ca bărbatul. Păcatul e și al ei, că îl face pe bărbat să gândească gânduri necurate.” Îmi amintesc foarte bine sila de-atunci și azi e la fel de intensă. Pentru că azi, în ciuda faptului că îmi promisesem să nu o fac, am citit reportajul cu fata din Văleni violată de șapte consăteni (aș fi scris bărbați, dar nu pot). Te face să îți dorești ca rasa umană să fie o specie pe cale de dispariție, poate ne vor înlocui unii mai buni. Violul în sine îți inspiră groază și neputință, dar și mai multă groază și neputință îmi induce faptul că pe aceeași planetă și în aceeași țară cu mine, prietenele, colegele, mama și bunica mea, trăiesc oameni care văd violul ca „sex surpriză” sau „greșeală a tinereții”, oameni care fac grupuri de susținere a violatorilor și spun că fata o merita pentru că „s-a suit în mașină cu șapte bărbați” (nu e adevărat, dar și dacă ar fi fost, ce dacă? ăsta e semnalul universal pentru: „vreau sex” sau ce?). E ca și cum ar viola-o cu toții iar și iar, umilind-o și terorizând-o fără oprire. Cât de nesănătoasă trebuie să fii, mai ales ca femeie, să susții reforma „pedepsei egale cu durata plăcerii”? Cum dracu’ să fii tu ca mamă mândră că ai crescut un asemenea specimen?

Blamarea victimei în cazurile de abuz sexual nu e nimic nou, sunt țări în care e legalizată/oficială. Dar, în satul din Vaslui și nu numai, martirizarea violatorilor parcă duce lucrurile la un cu totul alt nivel. Unul din care nu știu cum o să ne întoarcem.

Aș începe cu mame (și tați, evident, dar hai măcar mamele) care să își educe băieții spunându-le iar și iar că, indiferent ce poartă, sau cât de tare râde, cât de beată sau vulnerabilă e în clipa aia, dacă o fată zice NU, n-ai nicio scuză să te faci că auzi DA, iar ăla nu e „sex surpriză”, ci „viol”.

Cu cât mai mulți părinți care să își educe fetele fără mituri de tipul „doar fetele indecent îmbrăcate sunt violate” sau „femeia trebuie să aculte de bărbat, ăsta e rolul ei”.

Cu părinți care să-și dea fiicele la kickboxing, dar să le învețe și să facă o plângere la poliție dacă au de reclamat o oricât de mică agresiune asupra sănătății lor fizice și psihice și asupra drepturilor lor. Și să meargă cu ele până în pânzele albe până le câștigă dreptatea.

Cu părinți luptători care să crească fiice luptătoare. Și cu părinți pe care nu i-a părăsit umanitatea, ca să nu crească monștri.

Și pe părinții ăștia trebuie să ni-i educăm. De ieri.

38

Nu cred că am s-o mai văd vreodată în carne și oase pe fata asta, dar îi port cuvintele cu mine de câteva luni. N-o cheamă așa, dar o să îi spunem Elena. O cunoscusem chiar în acea dimineață. Unii oameni formează o legătură pentru că le place aceeași trupă rock. Noi, pentru că amândouă urâm grupurile gălăgioase, în care mulți vorbesc, dar puțini spun ceva. Seara ne-am plimbat și am pozat bătrânul orășel, nu mă așteptam decât la o discuție politicoasă despre politica și presa din țările noastre, despre miracolul amenințat de turiști ca noi, eventual despre vreme. Dar Elena avea o poveste pe care trebuia să și-o dea jos de pe pleoape.
Elena are 37 de ani și viața, crede ea, se termină la 38. Elena are un copil de făcut și nu e în grafic. Elena e singură. Elena are un iubit. Un iubit cu deadlineuri. Deadlineuri de ucis monogamia. „O să fim împreună până în octombrie. Nu pot să fiu cu o singură femeie.” Iubitul pleacă, regretă, se întoarce. După care fixează un nou termen de expirare a relației.
Elena are un contract nesemnat de respectat: „Nu te atașa.” Dar e prea târziu. „Când am fost bolnavă, a mers cu mine la doctor, la spital. A fost foarte grijuliu. Dacă nu ținea la mine, nu făcea asta, nu?” Iubitul e acasă. Nu s-a trezit să o ducă la aeroport. „Nu l-aș fi deranjat cu așa ceva.” A sunat-o abia a doua zi să vadă unde îi e geaca de piele
Elena are o mamă care dă sfaturi pragmatice: „Stai cu el până găsești și tu pe altcineva, timpul trece.” Elena are o relație deschisă cu care n-are ce să facă.
„Nu e un bărbat frumos.” zice. Și caută poze să îmi arate cât de urât e, dar nu găsește în camera foto decât una în care Iubitul e cu spatele. „Chiar nu e un bărbat frumos. Dacă l-ai vedea, ai crede că sunt nebună.” Nu îi zic Elenei că un psiholog n-ar ști cu care din noi două să înceapă. Nu îi zic nici că balta e plină de bărbați urâți cu ego-ul prea mare ca să închidă fermoarul gecii. Devin în schimb eu psihologul cu geacă de piele. O psiholoagă feministă mimând înțelepciune. „Snap out of it.” îmi vine să îi strig din toți rărunchii. Dar rămân calmă ca un life coach plătit să spună bullshit-uri all day long și dau sfaturi raționale, atât de raționale că mi se par cretine. Dar cred că Elena le știe deja și nu prea vrea să le audă. Ba cred că i le-ar putea recita și ea unei prietene dacă ar trece prin ceva asemănător.
Și tac. Și mă gândesc că uneori oamenii n-au deloc nevoie de sfaturile noastre cretine. Sau de sfaturile pragmatice altora. Nici măcar n-au nevoie să le spunem cât de urât e Iubitul sau că asta chiar e irelevant. Poate că e suficient să îi ascultăm. Și să le înțelegem dependența de nefericire.
N-am mai vorbit cu Elena despre asta, deși am mai vorbit. E la ea acasă acum, iar subiecte sunt destule în țara ei, mai ales dacă ai noroc cu meseria asta. Îmi place să mi-o închipui detașată. Îmi place să mi-o închipui curajoasă. Și mi-e teamă s-o întreb, că s-ar putea să nu fie nici una, nici alta.
S-ar putea ca viața să se termine la 38 de ani. Nu cred. Dar s-ar putea ca teama că viața se termină la 38 de ani să facă irelevant dacă e așa sau nu.

calcule de decembrie

Ideea de a trage linie la final de an ca să socotești decizii bune și rele e periculoasă, mai ales dacă ai un pahar de vin la îndemână. Oricum decembrie te face să colorezi subiectiv suișurile și coborâșurile, în funcție de starea magică sau cinică în care te-a prins Crăciunul. Luna asta se pricepe ca nici o alta să pună presiune pe oameni. Am zis că o să încerc totuși, pentru că, deși știu sigur că nu a fost nici cel mai bun, nici cel mai rău an, știu că 2014 a fost un an decisiv pentru mine.

În primăvară, am făcut o alegere grea, m-am trezit cu mai multe vânătăi și cucuie decât înainte. M-am revoltat de multe ori din cauza lor, dar le accept pentru că știu că de data asta vin din bătăliile mele, nu ale altora. Uneori, ca să te alegi pe tine, trebuie să lași în urmă rădăcini, oameni, un loc pe care l-ai făcut al tău, construind cuminte. Și să te avânți într-un spațiu necunoscut, poate chiar ostil, în care pleci din nou la zero.

2014 a fost anul în care am înțeles în sfârșit că nu există timp liber. Pentru că tot timpul ești liber să alegi cu ce îți ocupi timpul. Și dacă alegi conștient să îl umpli muncind pentru un proiect în care crezi, nu te mai poți plânge apoi că nu dormi destul sau că prietenii te dau dispărută. Ar fi bine să verifici însă din când în când că alegerea e conștientă și că tu chiar crezi în proiectul pentru care pierzi nopți sau weekenduri. Altfel, se cheamă îngropat în muncă.

În vară m-am lăsat posedată de un articol. Printre altele, am făcut-o pe bunică-mea reporter sub acoperire, timp de-o zi. Altfel nu ar fi ieșit. A meritat, crede și ea. Rezultatul a fost ăsta: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18751822-escrocherii-medicale-saltele-magnetice.htm.

La capitolul călătorii am avut noroc, din vreo șase țări am furat povești de rememorat la bătrânețe. Am stat o noapte închisă într-un aeroport, am devenit expertă la făcut bagaje compacte și ușoare și la scris în tren. Am mers pe-o cămilă, am dormit în deșert și am realizat că, deși nu vorbesc o iotă, înțeleg franceza vorbită de marocani. Am fost în Veneția singură, fără niciun plan, dar cu o hartă în mână, care mai mult m-a încurcat. Am avut oricum senzația că sunt acasă, că nu am cum să mă pierd și nu mi se poate întâmpla nimic rău acolo. M-am plimbat puțin prin Atena, acasă la zei, povești și începuturi, unde nu există oameni urâți.

L-am văzut pe Aaron în concert. Și pe Matt. Și a fost perfect.

Am scris. Și-am scris. Mult. Nu întotdeauna și bine. Cu pasiune, cu teamă, cu furie, cu drag, cu nesiguranță. Am vorbit despre scris. Și-am citit despre scris. Și-am scris despre scris. Poate puțin prea mult. Poate prea puțin. Avem o relație complicată eu și scrisul. Un love&hate din care mă hrănesc, dar care mă și sperie. Mai am mult, foarte mult de învățat, dar o să ajung cândva acolo. Cred încă.

M-am luptat puțin prea des cu morile de vânt. Nu cred că m-am revoltat vreodată atât de mult cât am făcut-o anul ăsta. Nu întotdeauna cu rost. Sănătos ar fi să învăț să-mi aleg bătăliile, dar nu mă păcălesc: nu se va întâmpla prea curând.

Ar mai fi multe de zis, dar, în ciuda impresiei pe care o las vorbind așa de mult, prefer să țin unele lucruri pentru mine. Și-apoi deja e greu de calculat. Probabil abia peste vreo zece ani o să pot spune pe bune dacă am ieșit pe plus sau nu anul ăsta.

 

NU

Nu, nu e ok să îți lovești copilul. Nu e acceptabil să lovești niciun copil, cu atât mai puțin al tău, cel pe care se presupune că ar trebui să îl protejezi în fața oricărui rău pe care îl poți prezice și evita. Cel pe care ar trebui să îl înveți care e diferența dintre bine și rău și cum să facă alegerile corecte. Nimic nu poate scuza gestul de a da într-o ființă care nu se poate apăra.

Nu mă interesează că ai avut o zi grea la muncă. Nu mă interesează că ești frustrat, că nu îți ajung banii de chirie, că te-ai spetit câteva ore în plus la serviciu tocmai ca să îi plătești lui grădinița privată sau ca să îi cumperi o tabletă nouă care să îl țină ocupat. Nu mă interesează că te simți singur, copleșit sau blocat. Nu mă interesează că, de fapt, nu ai vrea să dai în copilul tău, ci într-un șeful care nu te place, în vecinul de bloc care ți-a inundat apartamentul, în șoferul care te-a amenințat în trafic, în colegul de liceu care o duce mai bine decât tine sau în propria ta neputință. Nu mă interesează că societatea, prietenii, familia, ceilalți nu au știut să îți recunoască problemele și să îți vină în ajutor. NU MĂ INTERESEAZĂ.

Puțin îmi pasă că ai un copil care “nu te ascultă”, că a spart o vază, că a luat o notă mai mică de 10, că se plictisește la cursurile de karate sau balet la care îl obligi să meargă, că nu e cel mai talentat copil din clasă, că are mâini lipicioase și lasă urme pe clanță, că nu știe să aibă grijă singur de el. Că te-a făcut de rușine în fața prietenilor de familie. Că e neîndemânatic sau hiperactiv sau imperfect în orice alt chip cu putință. NU E VINA LUI CĂ L-AI LOVIT.

Sunt irelevante metodele pe care le alegi pentru a aplica dureroasele tale corecții. Între o arsură cu țigara și roșeala lăsată de o curea, ambele pe pielea fragedă a unui copilaș, sunt diferențe care contează doar la medicina legală. Sau pentru psihiatrul care vrea să recunoască moduri de operare și tipare comportamentale. Pentru copilul peste care au căzut violent frustrările tale, este irelevant. Urmele astea fizice vor trece, vânătăile i se vor vindeca, în cele mai multe cazuri o să rămână fără cicatrici care să se vadă la piscină. Vor rămâne, în schimb, alte urme, mai adânci. Cicatrici-memento.

Copilul tău te va ierta, poate. O să crească mare, o să își găsească un rost. O să plece cât mai departe de tine sau va rămâne în apropierea ta, căutând în continuare în tine confirmarea că ceea ce face este bine. O să confunde, când va crește, și alte relații abuzive cu relații sincere și hrănitoare. O să îți caute circumstanțe atenuante, o să spună că nu ai fost chiar așa de dur, că metodele tale nu au fost cele mai violente, că, iată, l-ai crescut, te-ai asigurat să nu îi lipsească nimic material, nimic vital supraviețuirii. O să învețe să te ierte, dar nu va uita cu adevărat niciodată. Nu ai cum să uiți. Va purta cicatricile-memento cu el toată viața. Oriunde se va duce, palmele, pumnii, nuiaua cu care a fost “educat” în copilărie vor veni cu el. Nu va fi mereu conștient că sunt acolo. O să privească în ochi oameni dragi și o să simtă că îi e bine. Că spaima a trecut. Dar, din când în când, o să aibă reacții pe care nu și le va putea controla sau explica. Îți va copia din comportamente și replici și se va urî pentru asta. Sau va căuta compania unor persoane toxice, care îl facă să se simtă mic și neajutorat din nou. Sau poate se va vindeca, până la urmă, complet. Te va depăși. Te va lăsa în urmă. O să te sune din când în când, o să vă vedeți de Crăciun și Paște, o să fie civilizat și rece. O să aibă proprii copii și își va promite zi de zi că nu va repete greșelile tale. Poate că el te va ierta, dar tu o să te ierți vreodată?

O fi la modă să dezbați totul, dar mai sunt, încă -eu, cel puțin așa sper – unele lucruri pe lume care nu se află și nu ar trebui să se afle într-o zonă gri. Nu e nimic de dezbătut aici. Nu e acceptabil să lovești un copil. Oricât de tare, din orice fel de motiv. În nicio cultură, în niciun context. Raționalizările îi pot convinge doar pe cei care nu au trecut prin asta în copilărie. Sau care fac același lucru cu proprii copii. Cauzele latente, explicațiile de fond sunt bune….de identificat în psihoterapie, dar nu pot scuza, de fapt, nimic. Un criminal, care a fost violat de o rudă în copilărie, e în continuare un criminal. O fi fascinant să îi studiezi psihicul, poate face subiectul unei cărți bune, dar nici societatea, nici jobul lui stresant, nici lipsa de afecțiune din copilărie nu îi pot justifica acțiunile. Suntem alegerile pe care le facem. Iar a-ți trata copilul ca pe un sac de box e o alegere oribilă. Condamnabilă și care trebuie condamnată.

înapoi în timp, caligrafic

Într-un fel sau altul nu ne maturizăm niciodată cu adevărat. Suntem condamnați să ne retrăim la nesfârșit copilăria. Ni se pare că evoluăm, creștem, acumulăm informații, idei, mecanisme de apărare. În realitate, oricând poate veni cineva să îți dărâme fragila construcție pe care o numești maturitate și să te readucă în pielea elevei de școală primară cu uniforma șifonată, mâinile pătate de cerneală și visele mai mari ca ea. Dacă nu ești pe fază să te aperi, să construiești un dig mai solid, vine și sapă, susținut, până când reușește să îți dinamiteze una din certitudinile mari. Și pentru un timp ești pierdută.

Azi am călătorit în timp. Eram într-o conversație adultă, incomodă, când, deodată, m-am simțit teleportată în clasa a doua, într-o seară, când tata m-a certat dur și fără să aștepte explicații pentru bastonașele mai puțin perfecte din caietul de caligrafie. Mama nu avusese cu cine să mă lase, mă luase cu ea la liceul unde preda și o elevă de-a ei se gândise să îmi facă un bine și să mă ajute cu temele, așa că a caligrafiat câteva rânduri de bastonașe. Alea îl nemulțumeau pe tata. Știam că greșisem lăsând pe altcineva să scrie în prețiosul caiet, dar vroiam să îi spun că nu eu mâzgălisem așa urât. Tata nici nu vroia, însă, să audă că aș fi avut vreo circumstanță atenuantă. Pusese deja verdictul și îmi dăduse sentința. La fel cum a făcut câteva luni mai târziu când s-a întors de la o ședință cu părinții și primise notele de la trei lucrări. Luasem “între 9 și 10″, “-10″ și “10”. Dar niciun “10+”. Iar acest “niciun 10+” era la fel de grav ca și cum m-aș fi întors acasă cu un 7. Ce-a urmat e greu de uitat, deși am foarte puține amintiri din anii aceia.

M-am mai întâlnit apoi de câteva ori cu sentimentul ăla combinat de inadecvare, rușine și revoltă contra nedreptății în diferite etape ale vieții mele, dar mereu în forme mai estompate ca în copilărie. Până azi, când ciocnirea a fost bruscă și a lăsat cucuie în frunte.

Sigur, lumea e plină de oameni care se pricep să îi facă pe alții să se simtă mai mici, situațiile astea te călesc, înveți din ele, ce nu te ucide te face mai puternic, bla bla. Iar eu știu că dacă tata nu ar fi fost cum a fost, nu aș mai fi avut azi aceeași etică a muncii dusă la extrem. Dar nu sunt așa de sigură că e neapărat un lucru bun.

Work hard, work hard, work hard -părea să fie singurul răspuns valid la întrebările copilului și, mai târziu, adolescentei fără bani, fără relații, fără nicio plasă de siguranță, pentru care un singur moment de neatenție, o singură clipă de delăsare sau de odihnă ar fi putut face diferența între salvare și condamnare. Ani la rând nu am pus sub semnul întrebării acest work hard. Dacă aș fi avut un decalog după care să mă ghidez, așa ar fi arătat: 1. Work hard. 2. Work hard…..10. Work hard. I-am descoperit limitele mai târziu, în lumea reală, acolo unde, după cum spunea un coleg de la primul job: “eu muncesc, așa că n-am timp să fac bani”. Acolo unde a arăta că faci este, de multe ori, mai profitabil decât a face. Acolo unde oamenii care nu se feresc de muncă sunt, de multe ori, luați de fraieri de cei care știu să le exploateze energiile și abilitățile. Și, ceva mai târziu, acolo unde înțelegi că acest work hard nu este doar insuficient, ci poate deveni și periculos. Că îți poate răpi puțin din echilibru, din resursele creative, din atenție și din perspectiva de ansamblu. Și că nu e totul sub controlul tău.