calcule de decembrie

Ideea de a trage linie la final de an ca să socotești decizii bune și rele e periculoasă, mai ales dacă ai un pahar de vin la îndemână. Oricum decembrie te face să colorezi subiectiv suișurile și coborâșurile, în funcție de starea magică sau cinică în care te-a prins Crăciunul. Luna asta se pricepe ca nici o alta să pună presiune pe oameni. Am zis că o să încerc totuși, pentru că, deși știu sigur că nu a fost nici cel mai bun, nici cel mai rău an, știu că 2014 a fost un an decisiv pentru mine.

În primăvară, am făcut o alegere grea, m-am trezit cu mai multe vânătăi și cucuie decât înainte. M-am revoltat de multe ori din cauza lor, dar le accept pentru că știu că de data asta vin din bătăliile mele, nu ale altora. Uneori, ca să te alegi pe tine, trebuie să lași în urmă rădăcini, oameni, un loc pe care l-ai făcut al tău, construind cuminte. Și să te avânți într-un spațiu necunoscut, poate chiar ostil, în care pleci din nou la zero.

2014 a fost anul în care am înțeles în sfârșit că nu există timp liber. Pentru că tot timpul ești liber să alegi cu ce îți ocupi timpul. Și dacă alegi conștient să îl umpli muncind pentru un proiect în care crezi, nu te mai poți plânge apoi că nu dormi destul sau că prietenii te dau dispărută. Ar fi bine să verifici însă din când în când că alegerea e conștientă și că tu chiar crezi în proiectul pentru care pierzi nopți sau weekenduri. Altfel, se cheamă îngropat în muncă.

În vară m-am lăsat posedată de un articol. Printre altele, am făcut-o pe bunică-mea reporter sub acoperire, timp de-o zi. Altfel nu ar fi ieșit. A meritat, crede și ea. Rezultatul a fost ăsta: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18751822-escrocherii-medicale-saltele-magnetice.htm.

La capitolul călătorii am avut noroc, din vreo șase țări am furat povești de rememorat la bătrânețe. Am stat o noapte închisă într-un aeroport, am devenit expertă la făcut bagaje compacte și ușoare și la scris în tren. Am mers pe-o cămilă, am dormit în deșert și am realizat că, deși nu vorbesc o iotă, înțeleg franceza vorbită de marocani. Am fost în Veneția singură, fără niciun plan, dar cu o hartă în mână, care mai mult m-a încurcat. Am avut oricum senzația că sunt acasă, că nu am cum să mă pierd și nu mi se poate întâmpla nimic rău acolo. M-am plimbat puțin prin Atena, acasă la zei, povești și începuturi, unde nu există oameni urâți.

L-am văzut pe Aaron în concert. Și pe Matt. Și a fost perfect.

Am scris. Și-am scris. Mult. Nu întotdeauna și bine. Cu pasiune, cu teamă, cu furie, cu drag, cu nesiguranță. Am vorbit despre scris. Și-am citit despre scris. Și-am scris despre scris. Poate puțin prea mult. Poate prea puțin. Avem o relație complicată eu și scrisul. Un love&hate din care mă hrănesc, dar care mă și sperie. Mai am mult, foarte mult de învățat, dar o să ajung cândva acolo. Cred încă.

M-am luptat puțin prea des cu morile de vânt. Nu cred că m-am revoltat vreodată atât de mult cât am făcut-o anul ăsta. Nu întotdeauna cu rost. Sănătos ar fi să învăț să-mi aleg bătăliile, dar nu mă păcălesc: nu se va întâmpla prea curând.

Ar mai fi multe de zis, dar, în ciuda impresiei pe care o las vorbind așa de mult, prefer să țin unele lucruri pentru mine. Și-apoi deja e greu de calculat. Probabil abia peste vreo zece ani o să pot spune pe bune dacă am ieșit pe plus sau nu anul ăsta.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>