mai știi când?

Noi îi spuneam Pishi. De la Pisi. De la față de pisicuță. Așa o vedea o altă colegă de clasă și așa o poreclise. Nu avea nicio legătură cu ea, unde mai pui că avea un nume superb: Aluisa, dar porecla a prins, noi toți găseam că e mai comod să o strigăm așa. De fapt, cred că reticența inițială a fiecăruia a fost învinsă de încăpățânarea celor câteva voci care găseau apelativul mai prietenos decât era. Early adopters, să le spunem. Până și profii știau că îi spunem așa, iar unii, încercând să se pună la mintea noastră sau să ne arate ce cool sunt, chiar au folosit de câteva ori apelativul. Alu nu s-a supărat niciodată. Nu ne-a reproșat asta, deși nu cred că îi plăcea la nebunie. Cu timpul, găsisem o prescurtare mai puțin iritantă sau clișeica: Pi. Pentru o clasă de obsedați, dar mai mult traumatizați de matematică, era un nume de alint potrivit pentru “șefa clasei”.

De Pi eram îndrăgostiți cu toții: colegi, colege, profi și profe, mai mult ca sigur și unii din părinți. Fata care purta mereu părul strâns într-o coadă perfect finisată -din care nu ieșea niciun fir, pentru că șuvițele rebele erau prinse cu clame colorate de fetițe-, fata care avea cel mai curat zâmbet din lumea asta și o determinare pe care i-o puteai citi cu ușurință în priviri mi-a amintit tot liceul de gimnastele românce pe care le urmăream în competiții. Era mereu cu un pas înaintea noastră, dar niciodată nu s-a simțit așa sau nu a părut conștientă de asta. Dimpotrivă, firesc și inconștient, întindea mereu mâna dupa noi și ne trăgea după ea, forțându-ne să privim înainte și, mai mult, lăsându-ne, de multe ori, să credem că avem mai multe răspunsuri decât ea. Nu aveam. Dar ea vedea mereu în tine ce-aveai tu mai bun de oferit și te obliga să faci același lucru.

Alu plângea des. La fiecare nedreptate la care era martoră. La fiecare moment cu potențial emoționant. Când se simțea înțeleasă greșit. Asta a fost, de fapt, teama pe care știu că a mărturisit-o în prima zi din clasa a noua, când dirigu’ ne-a rugat să ne confesăm fobiile în fața celorlați. Nu-mi amintesc ce-am spus eu, cred că am căutat în momentul respectiv ceva care să nu mă angajeze prea mult, dar mi-amintesc foarte clar ce și cum a spus ea, pentru că în clipa aceea m-am gândit: “doamne, ce curaj are fata asta. Asta îmi trece și mie prin cap acum, dar nu aș îndrăzni să o spun.” Am admirat mereu la ea naturalețea și forța cu care reușea să își aștearnă pe tavă emoțiile în fața lumii, curajul de a se lăsa să fie vulnerabilă. Am învățat enorm de la ea.

De la momentul acela din clasa a noua au trecut deja peste zece ani. Chiar și cele mai strânse prietenii din liceu capătă alte forme, începând cu primul an de facultate. Sau cel puțin așa am înțeles eu schimbările astea. Ne-am văzut din ce în ce mai rar, dar de fiecare dată am recunoscut-o pe colega cu care împărțeam, de multe ori, drumul spre casă și, întodeauna, crezul că “numai oamenii fără imaginație se plictisesc”. Acum vreo două luni, m-a sunat să mă invite la nunta ei. Un moment pe care îl așteptam, îl intuiam, dar care nu aveam cum să fie altfel decât special, pentru că știu foarte bine ce înseamnă pentru ea pasul ăsta. Telefonul acela a fost pretext pentru mai multe nostalgii și “mai știi când”-uri. Mi-a amintit, la un moment dat, de cum îmi spusese printr-a douășpea că i-ar fi plăcut să fim surori. Și mi-a explicat puțin mai bine la ce se referea exact pe-atunci. Șapte ani mai târziu, vorba aceea venită din senin într-un drum spre casă a căpătat semnificația și încărcătura pe care ar fi trebuit să o aibă de la început. A căpătat un adevăr al ei, mai rotund.

Ieri am fost la nunta ei cu Vlad. Am trăit câteva clipe de bucurie pură, nealterată, hrănită nu de bulele de șampanie, ci de fericirea de pe chipurile lor. Eu nu sunt deloc fanul nunților și nici nu mă dau în vânt după instituția căsătorii, dar Alu și Vlad pot fi excepția care să mă facă să mă răzgândesc. Fie și numai pentru o seară. Cu chipul scăldat în lumină și grația gimnastelor de care îmi amintea în liceu, Alu a fost cea mai frumoasă mireasă. Știu că e un clișeu, dar a arătat fix cum îmi închipuiam că arătau prințesele din basmele copilăriei.

În liceu, ne-am împărtășit de multe ori visele: pe unele mai gălăgios, pe altele mai șoptit. Știu că așa cum eu îmi doream, în primul rând, să merg în lume și să spun povești, ea avea, destul de des, nostalgia unei persoane alături de care să construiască o lume. A început de ieri. Oficial. De fapt, începuse probabil de când l-a cunoscut pe Vlad. Și am încredere că vor continua să construiască împreună toată viața. Tot cinismul meu s-a dus naibii când i-am văzut dansând aseară, așa că, pentru ei, și în ei, am încredere.

Casă de piatră, Alu și Vlad!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>