38

Nu cred că am s-o mai văd vreodată în carne și oase pe fata asta, dar îi port cuvintele cu mine de câteva luni. N-o cheamă așa, dar o să îi spunem Elena. O cunoscusem chiar în acea dimineață. Unii oameni formează o legătură pentru că le place aceeași trupă rock. Noi, pentru că amândouă urâm grupurile gălăgioase, în care mulți vorbesc, dar puțini spun ceva. Seara ne-am plimbat și am pozat bătrânul orășel, nu mă așteptam decât la o discuție politicoasă despre politica și presa din țările noastre, despre miracolul amenințat de turiști ca noi, eventual despre vreme. Dar Elena avea o poveste pe care trebuia să și-o dea jos de pe pleoape.
Elena are 37 de ani și viața, crede ea, se termină la 38. Elena are un copil de făcut și nu e în grafic. Elena e singură. Elena are un iubit. Un iubit cu deadlineuri. Deadlineuri de ucis monogamia. „O să fim împreună până în octombrie. Nu pot să fiu cu o singură femeie.” Iubitul pleacă, regretă, se întoarce. După care fixează un nou termen de expirare a relației.
Elena are un contract nesemnat de respectat: „Nu te atașa.” Dar e prea târziu. „Când am fost bolnavă, a mers cu mine la doctor, la spital. A fost foarte grijuliu. Dacă nu ținea la mine, nu făcea asta, nu?” Iubitul e acasă. Nu s-a trezit să o ducă la aeroport. „Nu l-aș fi deranjat cu așa ceva.” A sunat-o abia a doua zi să vadă unde îi e geaca de piele
Elena are o mamă care dă sfaturi pragmatice: „Stai cu el până găsești și tu pe altcineva, timpul trece.” Elena are o relație deschisă cu care n-are ce să facă.
„Nu e un bărbat frumos.” zice. Și caută poze să îmi arate cât de urât e, dar nu găsește în camera foto decât una în care Iubitul e cu spatele. „Chiar nu e un bărbat frumos. Dacă l-ai vedea, ai crede că sunt nebună.” Nu îi zic Elenei că un psiholog n-ar ști cu care din noi două să înceapă. Nu îi zic nici că balta e plină de bărbați urâți cu ego-ul prea mare ca să închidă fermoarul gecii. Devin în schimb eu psihologul cu geacă de piele. O psiholoagă feministă mimând înțelepciune. „Snap out of it.” îmi vine să îi strig din toți rărunchii. Dar rămân calmă ca un life coach plătit să spună bullshit-uri all day long și dau sfaturi raționale, atât de raționale că mi se par cretine. Dar cred că Elena le știe deja și nu prea vrea să le audă. Ba cred că i le-ar putea recita și ea unei prietene dacă ar trece prin ceva asemănător.
Și tac. Și mă gândesc că uneori oamenii n-au deloc nevoie de sfaturile noastre cretine. Sau de sfaturile pragmatice altora. Nici măcar n-au nevoie să le spunem cât de urât e Iubitul sau că asta chiar e irelevant. Poate că e suficient să îi ascultăm. Și să le înțelegem dependența de nefericire.
N-am mai vorbit cu Elena despre asta, deși am mai vorbit. E la ea acasă acum, iar subiecte sunt destule în țara ei, mai ales dacă ai noroc cu meseria asta. Îmi place să mi-o închipui detașată. Îmi place să mi-o închipui curajoasă. Și mi-e teamă s-o întreb, că s-ar putea să nu fie nici una, nici alta.
S-ar putea ca viața să se termine la 38 de ani. Nu cred. Dar s-ar putea ca teama că viața se termină la 38 de ani să facă irelevant dacă e așa sau nu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>