un 15 demn

Angajații fast-food-urilor din statul New York sunt foarte aproape de dublarea salariului minim etapizată în trei, respectiv șase ani (orașul, restul statului). ‪#‎Fightfor15‬ e o uriașă campanie susținută sindical prin care 180.000 de oameni încearcă să-și ia înapoi demnitatea. Cer să fie plătiți cu măcar 15 dolari pe oră. Totul a pornit în noiembrie 2012 când 200 de bucătari și casieri au protestat plecând din senin din bucătăriile pline de grăsime și drive-through-urile aglomerate. Apoi s-a transformat într-o mișcare din ce în ce mai mare și mai greu de ignorat. „There’s more workers than there are CEOs.” e ideea simplă de la care pleacă, în fond, orice mișcare în masă pentru cei mici, dar mulți. 60.000 de oameni au ieșit în stradă ca să #Fightfor15 în luna aprilie, nu veneau doar din fast-food-uri, ci din tot felul de alte slujbe la fel de indecent plătite. Să câștigi 8 dolari pe oră în New York înseamnă, până la urmă, să fii condamnat să faci zi de zi, decizie cu decizie, o aritmetică a supraviețuirii. Cam ca și cum ai fi plătit aici cu vreo 700 de lei pe lună și niște bonuri de masă.

Cât înseamnă 60.000 de oameni, de fapt? Mă gândesc că înseamnă de vreo trei ori mai mult decât medicii români. Dar sigur sunt foarte puțini, de fapt, dacă te gândești la milioanele pe care îi reprezentau. Și totuși sunt 60.000 de oameni din 200 de orașe care s-a mobilizat în aceeași zi să spună că nu mai acceptă, că nu mai vor să fie tratați ca niște sclavi, că și ei contează.

Da, au prins un context politic favorabil și, în parte, și el i-a adus mai aproape de acel 15 demn.
Da, sunt o masă mare de votanți. Influențabili ca oricare alți votanți.
Da, nu McDonalds și KFC sunt principalii finanțatori ai campaniilor politice, actorii mari sunt alții. Așa că statul nu riscă prea mult dacă dă dreptate angajaților McDonalds sau KFC.
Da, federația sindicală a băgat sume foarte mari în promovarea campaniei.
Nu, nu se rezolvă totul doar din intenții bune, curaj de a ieși în stradă.

Dar nimic, absolut nimic, nu ar fi putut ține locul solidarității în acțiune în toată treaba asta. Și cred că e o lecție aici. Una pe care sunt mai mult ca sigură că nu au învățat-o ”protestatarii noștri”. Nu a fost despre comparat anii de școală făcuți de fiecare, nu a fost despre greve de imagine, nu a fost despre arătat cu degetul la altă categorie de oameni plătiți la fel de puțin și zis: nu ei, noi merităm mai mult. A fost și este încă despre toți oamenii care primesc salarii înjositoare în ciuda faptului că fac o muncă până la urmă profitabilă pentru patronii lor.

Și a fost despre povești ca asta:  „An Albany Burger King worker recalled budgeting on paychecks as low as $30, sometimes “barely eating” as he worked to provide care for his wife’s epilepsy and study to be a medical assistant. “People always say that fast-food workers should do something with their lives, but I am doing something. When you have family to take care of, and you are a man, you will do whatever it takes to provide for your family. But I need to survive until I can get to my career goals, and I refuse to increase the population of the prison system.” It was just one of many grim calculations he had to make each day: “I don’t sleep most nights,” he added flatly.”

Dați-vă fiicele la kickboxing, învățați-le să facă plângere la poliție, dar mai ales: încetați să le mai spuneți că e vina lor. Nu e.

Într-a șasea, mă întorceam pe jos de la școală cu o colegă care locuia foarte aproape de mine. Vorbeam tare și râdeam și mai tare încercând să ne ținem echilibrul peste fâșia de gheață care separa nămeții de zăpadă. Avusesem sportul și rămăsesem cu adidașii în picioare, astfel că străduța tăcută se transformase într-un fel de patinoar pentru mine. Pe M. un bărbat a întrebat-o cât e ceasul. Am auzit doar, nu m-am întors inițial să văd, eram concentrată pe zăpadă. Ea m-a tras de mână cu cel mai speriat chip pe care i l-am cunoscut. M-am uitat spre el. TipuÎ, înalt, scheletic și cu ochi goi, era cu pantalonii în vine și penisul la vedere pregătit…pentru dracu’ știe ce, că n-am stat să vedem. Într-o fracțiune de secundă am luat-o la fugă spre casa ei și nu ne-am oprit până n-am ajuns în fundul curții, lângă cotețul câinelui, care a început să latre nervos văzându-ne mutrele roșii, transfigurate. Cum de nu am alunecat pe gheață habar nu am. Auzind zgomote, bunica ei a venit să vadă ce-am pățit și a avut apoi proasta inspirație să ne spună că tocmai auzise că un tip care fusese condamnat pentru viol ieșise de curând din penitenciar. Habar n-am nici azi dacă el era, probabil că nu. Poate era doar un exhibiționist care „se simțea bine” masturbându-se în public, observând străine. Poate era doar un drogat care nu mai știa ce face. Dar la momentul acela nu gândeam așa.

După ce mi-a revenit respirația la normal, mi-a fost rușine că am fugit. Naivă poate, îmi doream să fi reacționat altfel, să îi fi dat un șut fix în zona sensibilă și fără protecție, să fi fost eu aia care să-l sperie pe el, să kick his ass dacă era nevoie. Alor mei nu le-am zis nimic atunci, am schimbat puțin traseul de mers la școală, de parcă tipul nu putea să se afle decât pe străduța aia pe care ne întâlnisem noi cu el, iar la două străduțe distanță nu puteau fi nici el, nici alții ca el. La o vreme după, i-am povestit prietenului meu cel mai bun faza și a râs de mine: ce mare lucru? Chiar așa, ce mare lucru? m-am întrebat, nu se întâmplase, de fapt, nimic. Dar, din când în când, dau de tipul ăla în uneori mari, dar de obicei mici coșmaruri cotidiene. Cel mai recent e microscopic chiar: l-am întâlnit reîncarnat într-un bărbat care a început să le vorbească sânilor mei în loc să îmi răspundă mie întrebărilor din interviul pe care îl făceam. Atunci chiar că nu s-a întâmplat absolut nimic. Dar, povestind unei prietene, mai mult în glumă decât în serios, senzația nefericită experimentată, s-a gândit imediat la decolteul pe care l-aș fi avut. N-aveam, bluza era neagră, opacă, până în gât și lărguță. Și dac-ar fi fost albă, transparentă, decoltată sau strâmtă, era firesc oare? Firesc poate (?), civilizat mă îndoiesc. Dar e banal exemplul, nu? Cât de des vi s-a întâmplat în ultimul an? Dar în ultima lună?

Tot în gimnaziu, mi-amintesc că o profă de religie ne-a zis că „dacă femeia umblă decoltată, sau cu fustă scurtă, sau singură noaptea pe străzi, este la fel de responsabilă pentru viol ca bărbatul. Păcatul e și al ei, că îl face pe bărbat să gândească gânduri necurate.” Îmi amintesc foarte bine sila de-atunci și azi e la fel de intensă. Pentru că azi, în ciuda faptului că îmi promisesem să nu o fac, am citit reportajul cu fata din Văleni violată de șapte consăteni (aș fi scris bărbați, dar nu pot). Te face să îți dorești ca rasa umană să fie o specie pe cale de dispariție, poate ne vor înlocui unii mai buni. Violul în sine îți inspiră groază și neputință, dar și mai multă groază și neputință îmi induce faptul că pe aceeași planetă și în aceeași țară cu mine, prietenele, colegele, mama și bunica mea, trăiesc oameni care văd violul ca „sex surpriză” sau „greșeală a tinereții”, oameni care fac grupuri de susținere a violatorilor și spun că fata o merita pentru că „s-a suit în mașină cu șapte bărbați” (nu e adevărat, dar și dacă ar fi fost, ce dacă? ăsta e semnalul universal pentru: „vreau sex” sau ce?). E ca și cum ar viola-o cu toții iar și iar, umilind-o și terorizând-o fără oprire. Cât de nesănătoasă trebuie să fii, mai ales ca femeie, să susții reforma „pedepsei egale cu durata plăcerii”? Cum dracu’ să fii tu ca mamă mândră că ai crescut un asemenea specimen?

Blamarea victimei în cazurile de abuz sexual nu e nimic nou, sunt țări în care e legalizată/oficială. Dar, în satul din Vaslui și nu numai, martirizarea violatorilor parcă duce lucrurile la un cu totul alt nivel. Unul din care nu știu cum o să ne întoarcem.

Aș începe cu mame (și tați, evident, dar hai măcar mamele) care să își educe băieții spunându-le iar și iar că, indiferent ce poartă, sau cât de tare râde, cât de beată sau vulnerabilă e în clipa aia, dacă o fată zice NU, n-ai nicio scuză să te faci că auzi DA, iar ăla nu e „sex surpriză”, ci „viol”.

Cu cât mai mulți părinți care să își educe fetele fără mituri de tipul „doar fetele indecent îmbrăcate sunt violate” sau „femeia trebuie să aculte de bărbat, ăsta e rolul ei”.

Cu părinți care să-și dea fiicele la kickboxing, dar să le învețe și să facă o plângere la poliție dacă au de reclamat o oricât de mică agresiune asupra sănătății lor fizice și psihice și asupra drepturilor lor. Și să meargă cu ele până în pânzele albe până le câștigă dreptatea.

Cu părinți luptători care să crească fiice luptătoare. Și cu părinți pe care nu i-a părăsit umanitatea, ca să nu crească monștri.

Și pe părinții ăștia trebuie să ni-i educăm. De ieri.

38

Nu cred că am s-o mai văd vreodată în carne și oase pe fata asta, dar îi port cuvintele cu mine de câteva luni. N-o cheamă așa, dar o să îi spunem Elena. O cunoscusem chiar în acea dimineață. Unii oameni formează o legătură pentru că le place aceeași trupă rock. Noi, pentru că amândouă urâm grupurile gălăgioase, în care mulți vorbesc, dar puțini spun ceva. Seara ne-am plimbat și am pozat bătrânul orășel, nu mă așteptam decât la o discuție politicoasă despre politica și presa din țările noastre, despre miracolul amenințat de turiști ca noi, eventual despre vreme. Dar Elena avea o poveste pe care trebuia să și-o dea jos de pe pleoape.
Elena are 37 de ani și viața, crede ea, se termină la 38. Elena are un copil de făcut și nu e în grafic. Elena e singură. Elena are un iubit. Un iubit cu deadlineuri. Deadlineuri de ucis monogamia. „O să fim împreună până în octombrie. Nu pot să fiu cu o singură femeie.” Iubitul pleacă, regretă, se întoarce. După care fixează un nou termen de expirare a relației.
Elena are un contract nesemnat de respectat: „Nu te atașa.” Dar e prea târziu. „Când am fost bolnavă, a mers cu mine la doctor, la spital. A fost foarte grijuliu. Dacă nu ținea la mine, nu făcea asta, nu?” Iubitul e acasă. Nu s-a trezit să o ducă la aeroport. „Nu l-aș fi deranjat cu așa ceva.” A sunat-o abia a doua zi să vadă unde îi e geaca de piele
Elena are o mamă care dă sfaturi pragmatice: „Stai cu el până găsești și tu pe altcineva, timpul trece.” Elena are o relație deschisă cu care n-are ce să facă.
„Nu e un bărbat frumos.” zice. Și caută poze să îmi arate cât de urât e, dar nu găsește în camera foto decât una în care Iubitul e cu spatele. „Chiar nu e un bărbat frumos. Dacă l-ai vedea, ai crede că sunt nebună.” Nu îi zic Elenei că un psiholog n-ar ști cu care din noi două să înceapă. Nu îi zic nici că balta e plină de bărbați urâți cu ego-ul prea mare ca să închidă fermoarul gecii. Devin în schimb eu psihologul cu geacă de piele. O psiholoagă feministă mimând înțelepciune. „Snap out of it.” îmi vine să îi strig din toți rărunchii. Dar rămân calmă ca un life coach plătit să spună bullshit-uri all day long și dau sfaturi raționale, atât de raționale că mi se par cretine. Dar cred că Elena le știe deja și nu prea vrea să le audă. Ba cred că i le-ar putea recita și ea unei prietene dacă ar trece prin ceva asemănător.
Și tac. Și mă gândesc că uneori oamenii n-au deloc nevoie de sfaturile noastre cretine. Sau de sfaturile pragmatice altora. Nici măcar n-au nevoie să le spunem cât de urât e Iubitul sau că asta chiar e irelevant. Poate că e suficient să îi ascultăm. Și să le înțelegem dependența de nefericire.
N-am mai vorbit cu Elena despre asta, deși am mai vorbit. E la ea acasă acum, iar subiecte sunt destule în țara ei, mai ales dacă ai noroc cu meseria asta. Îmi place să mi-o închipui detașată. Îmi place să mi-o închipui curajoasă. Și mi-e teamă s-o întreb, că s-ar putea să nu fie nici una, nici alta.
S-ar putea ca viața să se termine la 38 de ani. Nu cred. Dar s-ar putea ca teama că viața se termină la 38 de ani să facă irelevant dacă e așa sau nu.