Te va face K.O.

tom hardyTot ce le e specific dramelor de luptă (şi, până la un punct, filmelor de sport) le face pe cele mai multe plictisitoare şi uşor de ironizat: personaje rudimentare, clişee narative (preferatul fiind acela al victoriei underdog-ului), scenarii stupid de neverosimile. Aşa că, înainte de a începe să văd Warrior, mi-am zis că, în cel mai rău caz, o să fie un izvor bun de glume, şi, în cel mai fericit caz, voi avea parte de interpretări faine din partea lui Tom Hardy şi Nick Nolte. N-am avut aşteptări prea mari şi de data asta mă bucur că m-am înşelat. Filmul e mult mai bun decât speram.
După 14 ani de absenţă, fostul puşcaş marin Tommy (Tom Hardy) se întoarce în Pittsburg, unde se va pregăti pentru cel mai mare turneu de arte marţiale mixte din lume. Îl cooptează ca antrenor pe tatăl său, Paddy (Nick Nolte), fost boxer şi alcoolic în recuperare, cu care nu a mai vorbit din copilărie. În acelaşi timp, fratele său, Brendan (Joel Edgerton), cu care a pierdut legătura în urmă cu mult timp, realizează că trebuie să se întoarcă, la rândul lui, la lupte pentru a-şi salva familia de la faliment. V-am pierdut deja interesul, nu? Sună banal, previzibil? Cam aşa şi e. Nu o să vă dea pe spate originalitatea poveştii. Nu te uiţi la „Warrior“ ca să vezi ce se întâmplă, ci cum se întâmplă. Cum alege regizorul Gavin O’Connor să îţi spună ce se întâmplă. Pot să vă promit însă că, în spatele poveştii aparent plate – căci, da, premisa nu se poate duce în prea multe direcţii – sunt o mulţime de straturi de descoperit, sensuri de descifrat şi actori de admirat.
Ca şi sportul brutal care oferă peliculei lui O’Connor deopotrivă un fundal, un depozit de metafore şi un pretext pentru crearea unor scene de luptă groaznic de eficiente, „Warrior“ are o eleganţă şi o poezie surprinzătoare. Fără a fi subtil. Tehnica regizorală impecabilă – căreia i se adaugă disciplina şi graţia unei distribuţii de excepţie – este orientată cu totul într-o singură direcţie, precisă şi lipsită de ambiguitate: filmul acesta vrea să te facă K.O. Şi va reuşi.

afis warrior
O’Connor, care a participat la scrierea scenariului, a înţeles de mult că nu neapărat surpriza este responsabilă de întreţinerea suspansului în filmul de sport. (Şi nici nu e aşa de relevantă.) Unele dintre cele mai bune filme ale genului s-au inspirat din momente memorabile din istoria sportului sau au avut puternice accente documentare sau biografice. Nu contează că ştii scorul cu care se va încheia partida sau că la evenimentul respectiv eroul tău se va accidenta. Dimpotrivă, sentimentul fatalităţii face ca deznodământul victorios să fie şi mai catarctic. În „Warrior“, nu istoria este motorul inevitabilului, ci soarta, anunţată de fragmentele din Moby Dick, audio-book-ul care îi ţine de urât lui Paddy în momentele lui de singurătate. Tema romanului – obsesia maniacală, violentă şi ritmul shakespearian al prozei subliniază, deloc subtil (dar la ce i-ar folosi unui film de luptă să fie subtil?), ce se întâmplă pe ecran. Brendan, Tommy şi Paddy reprezintă valori tradiţionale ale familiei – asta dacă prin tradiţie ne întoarcem la Cain şi Abel, sau la tragediile Greciei antice.
Fiecare film de sport are nevoie de un meci mare. În cazul „Warrior“, acesta este Sparta, turneul în care se pun la bătaie 5 milioane de dolari şi în care concurează cei doi fraţi. În regia lui O’Connor, Sparta devine un spectacol grandios, cărnos, înfiorător despre răzbunare şi salvare. Ştim din prima parte a filmului că urmează o ciocnire între cei doi fraţi, dar asta nu răpeşte din emoţia vizionării. Ceea ce particularizează filmul lui O’Connor în raport cu alte pelicule de sport este faptul că nu se opreşte asupra unui concurent sau a unei echipe, ci urmăreşte mai degrabă ambele părţi, ceea ce înjumătăţeşte atât filmul, cât şi empatia noastră. Dacă Brendan este eroul improbabil tipic, care apără valori tradiţionale din poziţia underdog-ului cu care e uşor să te identifici, cu Tommy poate fi puţin mai greu să ţii. Mai degrabă antierou, ascunde mai mult din motivaţiile sale decât lasă să se vadă. Îl domină o ură violentă ale cărei explicaţii rămân incomplete. Şi cu toate acestea, bătălia lui interioară, cu proprii demoni, devine lupta cea mai spectaculoasă din tot filmul.
Chiar dacă naraţiunea le va fi familiară fanilor dramelor centrate în jurul unui erou improbabil, interpretările actorilor, precum şi editarea secvenţelor de luptă fac ca Warrior să fie un învingător atât în ring, cât şi în afara lui. Are unul dintre cele mai bune finaluri pe care le-am văzut vreodată: muzical, dramatic şi poetic deopotrivă, cu minim dialog, dar maximă tensiune. Piesa „About Today“ de la The National ţine loc de replici într-un mod magistral, punctând sonor fiecare detaliu.
Bonus: am terminat de văzut filmul fără să îmi întorc privirea de la ecran, pentru că zbura dezgustător sângele sau dintele vreunui luptător în slow motion. O’Connor primeşte o bilă albă şi pentru bun gust. Nu fetişizează şi nu glorifică violenţa, dimpotrivă. O foloseşte ca pe un instrument de storytelling, ca pe o alegorie permisivă şi ca interogare a multiplelor definiţii posibile ale masculinităţii şi ale forţei.
„Warrior“ are personaje (aparent) rudimentare, foloseşte fără jenă clişee narative, descrie parcursul victorios al unui underdog cu motive nobile pentru a intra în competiţie. Din acest punct de vedere, e tot ce te-ai aştepta să fie o dramă de luptă. Şi totuşi, regizat şi jucat cu inteligenţă, te va face K.O.

Textul a fost publicat inițial în Viața medicală, în numărul 4 din 23 ianuarie 2015.

Două tipuri de oameni

N-or fi două feluri de oameni pe lume, dar sigur-sigur ai două feluri de oameni în jur. Îi recunoști după cum reacționează când ți-e rău.

heart is sick
Sunt cei care, atunci când le spui că nu te simți prea bine și încerci să glumești și să minimalizezi, se prind că e mai grav decât povestești și vin la tine-acasă cu pachețel cu suc de portocale, miere, ceaiuri și narcise, riscând puțin să plece cu un virus mai bogați. Și cei pe care îi rogi să îți pună mâna pe frunte să vadă dacă ai febră și se uită ciudat la tine.

Sunt cei care ți-au făcut frecție cu spirt în cămin când aveai febră și care aproape te-au legat cu forța de patul supraetajat, când pe tine te chema datoria la un eveniment pe care îl organizai, dar la care era mult mai sigur să nu mergi. Și cei cărora le spui că ai răcit și nu știu cum să se îndepărteze mai repede ca să nu se lipească vreun microb de ei.

Sunt cei care ți-au ținut părul când ți-a venit să vomiți în public și cei care s-ar preface imediat că nu te cunosc, dacă ți s-ar întâmpla asta de față cu ei.

Sunt cei care te sună să te întrebe ce mai faci, să îți spună o glumă să îți ridice moralul sau să îți recomande leacuri băbești care „au mers” pentru ei. Sau să te cicăle să te cauți, pentru că își amintesc mai bine ca tine când ți-a fost rău ultima dată. Și apoi sunt cei care te ignoră cu grație, care n-au timp pentru „prostiile tale”, pentru că sunt ocupați cu viața.

Sunt cei care spală vasele pe care ai fost tu prea slăbit ca să le speli. Și cei care intră în competiție: nu știu cât de tare te doare pe tine, dar pe mine sigur mă doare mai tare.

Problema e că, după ce ne revenim din leșin, gripă, indigestie sau mahmureală, are loc un mic scurtcircuit la nivelul memoriei și îi amestecăm din nou. Și ne pierdem prea mult timp cu cei din categoria greșită.

(Acest text a fost scris cu ajutorul celei mai generice forme de ibuprofen, cumpărat dintr-o farmacie în care vânzătoarea a rămas cu gura căscată când o clientă a întrebat-o dacă îi poate măsura glicemia. „Asta se face la cabinetul medical, nu în farmacie.” Deși nu pare, are legătură cu restul textului. Iar alegerea termenilor nu este pur întâmplătoare.)