calcule de decembrie

Ideea de a trage linie la final de an ca să socotești decizii bune și rele e periculoasă, mai ales dacă ai un pahar de vin la îndemână. Oricum decembrie te face să colorezi subiectiv suișurile și coborâșurile, în funcție de starea magică sau cinică în care te-a prins Crăciunul. Luna asta se pricepe ca nici o alta să pună presiune pe oameni. Am zis că o să încerc totuși, pentru că, deși știu sigur că nu a fost nici cel mai bun, nici cel mai rău an, știu că 2014 a fost un an decisiv pentru mine.

În primăvară, am făcut o alegere grea, m-am trezit cu mai multe vânătăi și cucuie decât înainte. M-am revoltat de multe ori din cauza lor, dar le accept pentru că știu că de data asta vin din bătăliile mele, nu ale altora. Uneori, ca să te alegi pe tine, trebuie să lași în urmă rădăcini, oameni, un loc pe care l-ai făcut al tău, construind cuminte. Și să te avânți într-un spațiu necunoscut, poate chiar ostil, în care pleci din nou la zero.

2014 a fost anul în care am înțeles în sfârșit că nu există timp liber. Pentru că tot timpul ești liber să alegi cu ce îți ocupi timpul. Și dacă alegi conștient să îl umpli muncind pentru un proiect în care crezi, nu te mai poți plânge apoi că nu dormi destul sau că prietenii te dau dispărută. Ar fi bine să verifici însă din când în când că alegerea e conștientă și că tu chiar crezi în proiectul pentru care pierzi nopți sau weekenduri. Altfel, se cheamă îngropat în muncă.

În vară m-am lăsat posedată de un articol. Printre altele, am făcut-o pe bunică-mea reporter sub acoperire, timp de-o zi. Altfel nu ar fi ieșit. A meritat, crede și ea. Rezultatul a fost ăsta: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18751822-escrocherii-medicale-saltele-magnetice.htm.

La capitolul călătorii am avut noroc, din vreo șase țări am furat povești de rememorat la bătrânețe. Am stat o noapte închisă într-un aeroport, am devenit expertă la făcut bagaje compacte și ușoare și la scris în tren. Am mers pe-o cămilă, am dormit în deșert și am realizat că, deși nu vorbesc o iotă, înțeleg franceza vorbită de marocani. Am fost în Veneția singură, fără niciun plan, dar cu o hartă în mână, care mai mult m-a încurcat. Am avut oricum senzația că sunt acasă, că nu am cum să mă pierd și nu mi se poate întâmpla nimic rău acolo. M-am plimbat puțin prin Atena, acasă la zei, povești și începuturi, unde nu există oameni urâți.

L-am văzut pe Aaron în concert. Și pe Matt. Și a fost perfect.

Am scris. Și-am scris. Mult. Nu întotdeauna și bine. Cu pasiune, cu teamă, cu furie, cu drag, cu nesiguranță. Am vorbit despre scris. Și-am citit despre scris. Și-am scris despre scris. Poate puțin prea mult. Poate prea puțin. Avem o relație complicată eu și scrisul. Un love&hate din care mă hrănesc, dar care mă și sperie. Mai am mult, foarte mult de învățat, dar o să ajung cândva acolo. Cred încă.

M-am luptat puțin prea des cu morile de vânt. Nu cred că m-am revoltat vreodată atât de mult cât am făcut-o anul ăsta. Nu întotdeauna cu rost. Sănătos ar fi să învăț să-mi aleg bătăliile, dar nu mă păcălesc: nu se va întâmpla prea curând.

Ar mai fi multe de zis, dar, în ciuda impresiei pe care o las vorbind așa de mult, prefer să țin unele lucruri pentru mine. Și-apoi deja e greu de calculat. Probabil abia peste vreo zece ani o să pot spune pe bune dacă am ieșit pe plus sau nu anul ăsta.

 

let’s face it

you say you want a girl who speaks her mind, but all you really want is for her to echo your thoughts
you say you want someone who challenges you, but let’s face it: you would much rather be with one that makes you feel otherworldly, even when you are at your most boring
you claim you want passion, you actually dread it
you say you want someone smart around you, but by that you mean your buddies and your favorite authors. god forbid she has a decent IQ
you  say you want her to be funny, but what you really mean is you want her laughing at your jokes, not making her own

you want her to like to read, but only if she shuts the lights when you want to sleep
you said you’ll have her with her neurosis and fears and quirks, but those were only fun for you from a far
you want her to be fun and light and easy peasy and always agreeing and gazing at you with admiration
revering your every move

you want her but only as a concept
you want the toned-down, well-adjusted, care-free version of her
that you can program to empower you, admire you, celebrate you
for each and every day of her life
and while you figure out that is just not her
she is already at the cat store, buying a  funny cat.

Să fii stăpânul tău real

Regizorii care vor tot timpul confirmare că tu ești cea mai bună alegere a lor pentru rolul respectiv. Aceștia sunt regizorii cu care nu poate lucra Cosmina. Când spune asta, mi se pune un nod în gât. Îmi dau seama de câte ori am trăit pe pielea mea tensiunea asta. Presiunea pe care o pun pe tine cei care vor constant reasigurări că a meritat să investească în tine poate fi ușor paralizantă. Realizez, la sfârșitul întâlnirii cu Andi Vasluianu și Cosmina Stratan din redacția Arte și Meserii că m-am bucurat de ei, de poveștile lor, dar în egală măsură m-am tot surprins reflectându-mă în ele. Cum povestește Cosmina la un moment dat, și eu mă inspir din oameni pasionați, care fac alte meserii. Ar fi păcat să ne căutăm modele doar în apropiere.

DSC_9910
E o dimineață de duminică, zi de toamnă însorită, dar friguroasă. Cu o seară înainte s-a terminat The Power of Storytelling și eu am plecat de-acolo pe jumătate motivată și fascinată, pe jumătate intimidată și timorată. Am mers pe jos mai mult de o oră, pozând frunze căzute și încercând să îmi revin. Au trecut prin fața mea câștigători de Pulitzer și Emmy, oameni incredibil de talentați, strălucind a pasiune și care par să fi găsit toate răspunsurile la întrebările care mă măcinau pe mine, dar care nu se tem încă să se întrebe de ce fac ceea ce fac. Asta spune și Cosmina la un moment dat: „trebuie să te întrebi destul de des de ce faci ce faci, să îți dai tot timpul motivații.” Până la urmă, și pasiunea trebuie alimentată cu ceva. Fie că e vorba de chimia cu regizorul sau de realitatea poveștii pe care-o spui.

Ca și prima dată când ne-am întâlnit, Cosmina este punctuală. Nu mă miră asta la ea. E doar un semn în plus al seriozității sale. Intră la The Can purtând ochelari de soare, o bluză albă groasă și lărguță, cei mai simpli pantaloni din lume și pantofi negri cu șiret, comozi și ușor masculini. Fără machiaj. Ochii aceia mari și limpezi fac inutile retușurile, pigmenții artificiali, orice urmă de contur nenatural. Povestim puțin înainte să apară Andi și restul invitaților. Mă întreabă de revistă și de scris, îmi spune că tocmai s-a întors din Danemarca unde a filmat o parte dintr-un film. Singura româncă din distribuție. Regizorul a vrut-o în film, după ce a văzut După dealuri. Nu a fost nevoie de casting. „Mai bine, nu îmi place să merg la castinguri” zice Cosmina. Nu îi place încărcătura momentului.

După eveniment, va merge la o repetiție. Pregătește, alături de alți opt actori, premiera piesei De ce n-o facem în drum? în regia lui Neil LaBute, cu care a făcut un workshop la Sibiu în vară. Vorbește despre proiectele astea cu calmul și siguranța celui care îți spune cât e ceasul sau ce-a mâncat de dimineață. Fac parte din cotidianul ei. Și, deși e o normalitate pe care o trăiește mereu cu teama că o poate pierde oricând, e o normalitate care dă un echilibru luminos. Unul care i se citește pe față. La un moment dat se instalează o tăcere stânjenitoare. Genul pe care eu n-am știut niciodată să le umplu. Tot așteptând, am epuizat subiectele pe care le au la îndemână doi oameni care se văd rar. Așa că ea se gândește să întrebe, din senin și zâmbind fugar: și, cu cine votezi?

DSC_9875

Andi ajunge mai târziu. Ca să fiu sinceră ca și el, ar trebui să menționez că a uitat de întâlnire. Când apare, pe la 11 și 20, restul invitaților sunt deja la The Can. Are întipărite pe față expresii de grabă și surpriză, pare cofeinizat și pus pe glume. Nimeni nu i-ar putea reproșa nimic. E genul de om care se simte în largul lui oriunde ar fi și umple cu energia lui orice încăpere. Dacă ți-ar fi prieten, pe Andi l-ai chema și la botezuri și la înmormântări. Poartă jeanși și un hanorac gri, în trei secunde s-ar putea transforma într-un băiat rău cum a jucat de-atâtea ori.

Se așază pe puful albastru și ușor sclipicios. Cosmina, pe cel de lângă, verde prăzuliu. Noi stăm pe pernuțe de toate formele și culorile în fața lor. Eu mă chinui puțin să îmi găsesc o poziție ok și mă cert, în gând, că m-am îmbrăcat în rochie. Unii își notează, alții se holbează admirativ, câțiva pun întrebări.

El se face comod cu gesturi largi, mișcări relaxate. Cum ar face-o acasă la un amic. Ea stă ușor ghemuită și de multe ori își trece mâinile pe sub picioare. În bluza mare și albă, arată inocentă sau neajutorată. Sau amândouă. El vorbește mai tare, cu un accent pe alocuri forțat să sune a băiețaș de cartier. Ea rostește cuvintele încet, domol, molatec, cu accent moldovenesc. Înconjurați de necunoscuți, schimbă câteva priviri prin care par să își spună: „sunt aici!” Au lucrat împreună doar la serialul HBO, Rămâi cu mine, fac parte din generații diferite și au în spate portofolii de mărimi diferite. Dar când îi auzi vorbind, e clar că împart o filosofie și o iubire față de meserie care nu prea are legătură cu anii de experiență, ci cu calitatea ei. Cu felul în care au înțeles să își facă meseria.

Amândoi subliniază cât de importantă este încrederea primită de la regizor. „Asta arată cât de sensibili suntem noi, ca actori”, crede Andi, care își amintește un moment în care Tudor Giurgiu l-a ajutat să își depășească frica. E vorba de scena monologului din Despre oameni și melci. Andi nu se simțea confortabil să țină discursul în fața mulțimii, era o situație nouă și încă nu îi dăduse de cap. Nu îi ieșea. Giurgiu l-a citit și l-a întrebat: „Ce faci, Andi? Bei o cafea, fumezi o țigară?” L-a ajutat să se relaxeze, scoțându-l puțin din presiunea timpului. După care totul a mers conform scenariului.

Cosmina are o poveste similară. O scenă din După dealuri, una cu miză mică, dar la care a tot trebuit să facă duble. Mungiu a vrut să o facă să se simtă în siguranță, așa că s-a luat pe rând de toată lumea din echipă: sunetist, mașinist, etc. La fiecare dublă, de altcineva. Mai puțin de ea. Deși Cosmina știa foarte bine că ea era de vină că nu ieșea scena. Dar regizorul a avut răbdare cu ea, i-a dat spațiu. Și exact tipul ăsta de relație a fost cel care a făcut din După dealuri un film perfect.

DCIM108GOPRO

Este pelicula pentru care Cosmina a luat premiul la Cannes. Dar nu a lăsat niciodată ca asta să o definească. După cum glumește și Andi, poți să te duci cu trofeul la filmări și la repetiții, dar nu te va ajuta prea mult. Când a câștigat la Cannes, părinții ei „au știut, ca întotdeauna, ce să-mi zică”. Tatăl ei i-a spus: „ai primit premiul, acum îl iei și îl dai deoparte”. Ca să faci onest meseria asta, trebuie să o iei întotdeauna de la început, nu? Mă gândesc că și în jurnalism e la fel. Cu fiecare pagină albă pornești de la zero.

Ascultând-o pe Cosmina, mi-amintesc de primul interviu pe care l-am făcut cu ea, pentru Revista Arte & Meserii. În februarie se fac doi ani. Răspunsurile ei seamănă mult cu cele date atunci. Și ideile, dar și livrarea lor. Felul în care alege atent cuvintele, privirea curată, senzația că și-a pus și ea sieși aceleași întrebări înainte să i le adresezi tu, că își caută mereu, printre nesiguranțe, certitudinile. Ne spune, de pildă, că atunci când își alege proiectele „nu mă gândesc aproape deloc la public, sunt un pic mai egoistă, n-ajung până acolo. Dacă e un lucru real, automat mă interesează.”

Andi e și mai categoric: „nu dau doi bani pe părerea publicului. Până la urmă, tot ce fac, fac pentru mine.” E ceva teribilist în replica asta. Știu că o rostește și ca să vadă cum reacționăm, ca să ne șocheze puțin, dar, în același timp, știu că e ceva din adevărul lui acolo. Și că, așa cum zice el, egoismul ăsta poate aduce lucruri bune. N-am nevoie ca Andi să joace așa cum crede că ar vrea publicul să joace. E suficient ca Andi să joace bine pentru Andi. L-am văzut făcând asta în așa de multe piese și filme, că am multă încredere în formula asta de egoism. E un egoism pe care îl invidiez. O siguranță care vine, în timp, după ce ai făcut multă vreme meseria pe care o iubești și după ce ți-a arătat și ea că te iubește. Siguranța celui care nu mai are nevoie de critici exterioare, de bine sau de rău. O explică el foarte bine: „Trebuie să fii stăpânul tău real. Dacă știi că a fost bine și vin alții să îți spună că ai jucat prost, îi ignori. Tu știi mai bine. După cum mai sunt zile când apelezi la tehnică, pentru că ești varză. Poate ți se dă un feedback pozitiv, dar tu știi că ești varză.” Cu două zile înainte, Chris Jones, scriitor pentru Esquire, m-a făcut să plâng cu un discurs despre frică și despre cum să răspunzi corect criticilor tăi, văzându-ți de treabă: „Fuck the critics! …You fuck them every time you sit in the chair and do the work!” Și Andi crede în disciplina muncii. Nu crede în talent, ci în comportamentul talentat, care ține de „cât de cinstit îți pui tu atenția pe lucrul pe care îl ai de făcut.”

Ne povestește despre un casting pe care l-a luat cu puțin timp înainte, deși nu merita. Selecția pentru un serial BBC. A mers nepregătit, citise textul o singură dată, „eu nu m-aș fi chemat la cât de varză m-am simțit atunci”. L-a salvat lucrul cel mai important pe care l-a învățat în atâția ani de actorie: prezența. „Dacă ești aici, acum, totul funcționează.” Ce simplu sună, nu? Dar de câte ori ne iese? Mă gândesc de câte ori mi se întâmplă să rememorez o mie și una de întâmplări care au dus la cea în care mă aflu, ca să înțeleg ce mi-a scăpat într-un anumit punct. Sau la sutele de dăți când mă concentrez pe viitor, pe felul în care ce trăiesc azi o va ajuta pe cea de mâine, ba chiar pe povestea pe care o să o scriu. Doar la teatru și la film îmi iese, aproape de fiecare dată. Să fiu acolo.

După cum povestește Andi, la teatru, actorii se ajută unul pe altul să fie acolo. Își oferă reciproc ancore. „Nu contează dacă eram certați înainte, dacă nu ne suportăm, de fapt. Când începe spectacolul, te țin de mână, mă ții de mână, nu te las să mori.” E-o solidaritate pe care-o întâlnești mai rar în jurnalism, unde fiecare se bate pentru el, pentru ziarul lui, pentru agenția lui, pentru televiziunea lui. Dar am întâlnit-o și eu cândva. La corespondenții din presa locală, lucrând în Ploiești. Aveam nevoie unii de alții, nimeni nu își permitea să piardă un subiect sau un cadru important și asta redefinea relațiile dintre noi. După cum între fiecare reporter și cameramanul lui, oricât de puțin s-ar plăcea în afara job-ului, se naște și crește o încredere vitală. Sau cel puțin asta a fost experiența mea.

În teatru, fiecare greșeală a partenerului se răsfrânge asupra întregii piese, iar absențele se văd cel mai urât. Andi spune că a avut revelația asta în facultate: „că eu cu partenerul am treabă, nu cu mine”. Pregătea o scenă alături de altă studentă, iar colega era așa de pierdută „că îi tremurau sprâncenele”. În momentul acela a început să se concentreze pe parteneră, dincolo de text și de restul colegilor, și ea a căpătat siguranța de care avea nevoie. În actorie n-ai voie să fii egoist.

Teatrul e al actorilor, filmul e al regizorului. E o frază pe care am auzit-o de la Andi și înainte de întâlnirea din redacția Arte și Meserii. Întotdeauna mi-a plăcut ideea că aceeași meserie poate căpăta valențe diferite în funcție de mediul în care o practici. În film, regizorul are controlul suprem, ultimul cuvânt de spus la fiecare dublă. În teatru, lucrează o vreme cu actorii, care rămân apoi responsabili de spectacol, pe care trebuie să îl crească, să îi aducă noi direcții. Cosmina îl completează, de data asta: „în film, tu nu îndeplinești fantezia ta, împlinești fantezia altuia și asta e cel mai mișto”.

DSC_9898

Trei săptămâni mai târziu, merg la premiera piesei în care joacă Cosmina: De ce n-o facem în drum? (Teatrul Act). Primul spectacol din România regizat de Neil LaBute. Nouă personaje își disecă frica și singurătatea în fața noastră în nouă monoloage de un comic amar. Scrise de nouă dramaturgi pentru nouă actori (jucate, însă, uneori de șase actori). Sunt nouă întâlniri cu tine sau cu oamenii din jurul tău, dacă vrei să le permiți să fie. E un spectacol uman, personal, intim și incredibil de uniform, în ciuda faptului că e scris la 18 mâini.

Cosmina are ultimul monolog din piesă, cel scris de Alex Popa. Joacă rolul unei fete tinere care s-a îmbolnăvit de ciroză și moare singură într-un spital. Poartă niște pijamale imense (așa începe textul, cu ea întrebându-se dacă nu cumva pijamalele i-au ieșit la apă) și privește în gol majoritatea monologului. Vorbește aproape mecanic, ca o persoană fără speranță. Urâțită pentru rol, e în continuare cea mai frumoasă actriță din câte am văzut eu jucând. Umorul secvenței nu lipsește, ci este, dacă nu negru, crud. Piesa se încheie cu fraza (o citez din memorie): „De ce mă privești așa? Trebuie să te concentrezi pe ce e aici, acum. Pe pijamalele astea mari, pe lemnul ăsta, pe bananele verzi, pe fetele frumoase, pe chinezii galbeni. Scuze pleonasmul. (toată sala râde gândindu-se la chinezii galbeni) Fetele nu pot să fie altfel decât frumoase. Așa mi-a spus mie tata când eram mică: toate fetele sunt frumoase. Chiar și când sunt galbene?”

Ca și atunci când am văzut prima dată „După dealuri”, câteva picături de apă sărată îmi ajung pe buze, înainte să îmi dau seama că sunt în public și să îmi revin. Mă ridic să aplaud și mă gândesc ce mult mă bucur că, la un moment dat, și-a spus că nu mai vrea să facă jurnalism, ci actorie. Afară miroase a iarnă, în Piața Revoluției e un fel de târg de produse tradiționale, clădirile sunt luminate frumos, oamenii se țin de mână. Și eu… eu sunt aici.

Foto: Alex Busu
Text publicat inițial în Revista Arte și Meserii, aici

aș prefera să fie fotbal

N-am, de fapt, nimic de zis. Nu știu de ce am deschis draftul ăsta și, în locul vostru, nu aș citi ce urmează. Nu mi-e foarte clar cum le-am încurcat pe toate așa de tare. Când eram mică, înnodam șireturile așa de strâns, că de multe ori trebuiau tăiate, erau irecuperabile pentru dezlegat. Așa fac și-acum, cu șireturile care ar trebui să țină strânse problemele de oameni mari. Le înnod tare, dublu nod, triplu nod, cvadruplu nod, cvintuplu nod. Un nod greu care nu mai poate fi desfăcut decât agresiv. Cu un cuțit.

Am încercat psihoterapia, doar că versiunea mea de psihoterapie nu implică mersul la medic, ci vărsatul gândurilor sucite în urechea unui prieten prea politicos să mă oprească sau să-mi ceară bani. Oricum, n-a funcționat decât ca descărcare. Sfaturi nu știu să urmez și oricum pe cele mai multe mi le puteam da și singură. Iar descărcarea a fost și ea parțială. Mă pricep să aleg din frământări fix fleacurile, mărunțișurile care pot fi povestite fără jenă, monștrii rămân în dulap, unde le stă bine monștrilor. Stau acolo și probează rochiile colorate de vară.

Nu mi-am înțeles niciodată cu adevărat vârsta. Am fost mereu în contratimp. Toată copilăria m-am visat adult, m-am văzut adult, m-am purtat adult. Apoi vârsta m-a ajuns din urmă și într-o clipită m-a depășit. Și m-am speriat puțin. 26 de ani. Mult? Puțin? Sunt prea certată cu timpul ca să mai măsor. Dar nu mă conving sloganurile cu Ai toată viața înainte! Am de recuperat. Am alergat aproape doi ani într-o cursă care nu era a mea, dar cu victorii facile. M-am întors pe pista bună, sau așa îmi place să cred. Numai că de data asta nu mai sunt sprinturi, e un maraton și e dureros în cea mai mare parte a timpului. Și, deși sunt hotărâtă să mă antrenez bine și să nu abandonez la jumătatea distanței, câteodată tare mi-aș dori să fie un meci de fotbal. Să fim 11 și să avem poante în vestiar, porecle, un antrenor bun și-al dracu’ în același timp. Să plecăm de fiecare dată de la 0-0 și să ne ridicăm unul pe-altul de pe gazon în caz că ratăm un penalty. Așa sunt eu, înțeleg mai bine fotbalul decât sporturile individuale.

suarez gerrard

gerul și furia

La casă la Mega Image o mascotă Nesquick întreabă copiii dacă au gustat cereale bune de la colega lor. Câteva minute mai târziu, sunt la intersecția dintre Mircea vodă și Unirii, aștept la trecere. O voce din stânga mă întreabă timid dacă am niște bani să-i dau să își ia ceva de mâncare. Spun “n-am” mecanic, din automatism, și abia apoi întorc capul. Puștiul, pe jumătate de înalt față de mine, își face loc printre mașinile oprite la semafor încercând să înduioșeze șoferii. Strig după el: al cui ești tu? Se oprește pe trotuarul celălalt. Îl cheamă Alberto, are zece ani, chipul rotund și un zâmbet pe jumătate de bebeluș, pe jumătate șmecheresc.

E cel mai mare din șapte frați, cel mai mic are trei luni. Are o mamă care cerșește acum în altă zonă și un bunic care a rămas acasă cu frații mai mici. A fost la școală o lună, prima din clasa întâi, i-a plăcut, dar apoi nu l-au mai lăsat să se ducă. Nu știe exact de ce, probabil pentru că nu aveau cele necesare. Acum cerșește. Pentru mâncare, pentru lapte pentru ăla micu, pentru că “îl mai ajutăm pe tata, îi mai ducem țigări.” Taică-su e “în penitenciar. a fost un scandal și l-au închis, pentru tentativă de omor.” De ce știe copilul ăsta să articuleze tentativă de omor? La vârsta lui, pe verișoară-mea, acum un pic mai mare, o duceau încă la școală buni sau taică-su. Li se părea periculos să o lase singură. Și nu știa ea prea bine ce-i aia tentativă de omor, dar știa să ceară un telefon cu touchscreen cu diagonala mai mare.

Alberto locuiește cu ai lui într-o casă părăsită. Au căldură doar noaptea, cu o sobă veche. După ce n-a mai mers la școală, a învățat să scrie și să citească din zbor. “Văr-miu e clasa a 3-a și nu știe așa bine ca mine. Mă roagă pe mine să-l nvăț. Și eu îi arăt. Uite, acolo scrie Catena.” E ger și umezeală și eu tremur cu plasa în brațe. Rememorez ce-am cumpărat. Nicio ciocolată, nicio portocală, nimic bun de pus în ghete. Îi las niște bani momentan. Mă întreabă: “doamna, dar e adevărat că aseară a fost Moș Nicolae?” “A fost.” “Mama cred că n-a știut, că altfel venea și la noi.” Nu știu dacă e o replică nevinovată sau nevoia l-a învățat să apese niște butoane ca să impresioneze străini. Oricum ar fi, e un copil care merită mai mult.

Cineva l-a îmbrăcat bine înainte să plece de-acasă. Are o vestă groasă de fâș trasă peste mai multe straturi de haine și pe cap poartă o căciulă serioasă. Pare un copil al munților. “Nu ți-e frig? De ce nu mergi acasă?” “Nu mi-e frig. Dar mă doare rău măseaua.” Nu știu ce pot să fac mai mult pentru el în clipa asta, dar știu că nu e suficient să-i dau niște bănuți și să merg mai departe. Se oferă să-mi arate unde stau ei, nu știu de ce, dar mi-e frică să merg în clipa aia. Nu vreau să se trezească maică-sa sau bunică-su cu mine pe cap, așa din senin. nu știu nimic despre ei și nici ei despre mine. Are vreunul din ei vreun telefon? Are. Mama. Alberto se chinuie să-și amintească numărul. Ca să poată face asta, are nevoie să mă vadă notând în telefon cifrele. Îi vine greu, dar două câte două scoate din memorie cifrele unui număr pe care el nu l-a format niciodată. Nu îi pot promite nimic altceva decât că o să-l mai caut. Alberto nu mi-a mulțumit când i-am dat banii, ci la sfârșit. L-am luat ca pe “un mulțumesc că ai întrebat”.

După ce ne despărțim, o sun pe maică-sa și cu cleștele scot câteva informații de la ea. Ei vin din Teleorman și nu au actele făcute pe București, de-asta nu a putut să-i dea pe copii la școală. Asta e explicația ei. Mai mult nu știe. Iar eu nu am în clipa asta nicio soluție, nici măcar nu știu dacă e corect ce spune sau nu s-a interesat suficient. Îmi îngheață mâna pe mobil, îi promit că revin după ce aflu ce se poate face. Sunt prea furioasă pe situație și nu vreau să mă răstesc la ea. Are un copil de 10 ani pe care îl lasă să se plimbe în ger, printre mașini și să ceară bani străinilor. Un copil care vorbește curat și te privește cu încredere. Doar școala ar putea face diferența. Doar școala ar putea ajuta: să nu ajungă și el într-un penitenciar, să nu facă și el copii pe care să-i trimită la cerșit.

Merg prin frig nervoasă pe taică-su, pe maică-sa, pe sistem, pe ministrul Educației și pe Ponta, care cred că toți copiii învață de pe tablete.

Abia când ajung la Piața Alba Iulia și mă depășește un convoi de mașini Coca-Cola luminate obositor, îmi dau lacrimile.

P.S: Dacă știe cineva cum ar trebui procedat – și mă refer aici la soluții care să evite separarea copiiilor de mama sau bunicul lor- îl rog să-mi dea un semn.