NU

Nu, nu e ok să îți lovești copilul. Nu e acceptabil să lovești niciun copil, cu atât mai puțin al tău, cel pe care se presupune că ar trebui să îl protejezi în fața oricărui rău pe care îl poți prezice și evita. Cel pe care ar trebui să îl înveți care e diferența dintre bine și rău și cum să facă alegerile corecte. Nimic nu poate scuza gestul de a da într-o ființă care nu se poate apăra.

Nu mă interesează că ai avut o zi grea la muncă. Nu mă interesează că ești frustrat, că nu îți ajung banii de chirie, că te-ai spetit câteva ore în plus la serviciu tocmai ca să îi plătești lui grădinița privată sau ca să îi cumperi o tabletă nouă care să îl țină ocupat. Nu mă interesează că te simți singur, copleșit sau blocat. Nu mă interesează că, de fapt, nu ai vrea să dai în copilul tău, ci într-un șeful care nu te place, în vecinul de bloc care ți-a inundat apartamentul, în șoferul care te-a amenințat în trafic, în colegul de liceu care o duce mai bine decât tine sau în propria ta neputință. Nu mă interesează că societatea, prietenii, familia, ceilalți nu au știut să îți recunoască problemele și să îți vină în ajutor. NU MĂ INTERESEAZĂ.

Puțin îmi pasă că ai un copil care “nu te ascultă”, că a spart o vază, că a luat o notă mai mică de 10, că se plictisește la cursurile de karate sau balet la care îl obligi să meargă, că nu e cel mai talentat copil din clasă, că are mâini lipicioase și lasă urme pe clanță, că nu știe să aibă grijă singur de el. Că te-a făcut de rușine în fața prietenilor de familie. Că e neîndemânatic sau hiperactiv sau imperfect în orice alt chip cu putință. NU E VINA LUI CĂ L-AI LOVIT.

Sunt irelevante metodele pe care le alegi pentru a aplica dureroasele tale corecții. Între o arsură cu țigara și roșeala lăsată de o curea, ambele pe pielea fragedă a unui copilaș, sunt diferențe care contează doar la medicina legală. Sau pentru psihiatrul care vrea să recunoască moduri de operare și tipare comportamentale. Pentru copilul peste care au căzut violent frustrările tale, este irelevant. Urmele astea fizice vor trece, vânătăile i se vor vindeca, în cele mai multe cazuri o să rămână fără cicatrici care să se vadă la piscină. Vor rămâne, în schimb, alte urme, mai adânci. Cicatrici-memento.

Copilul tău te va ierta, poate. O să crească mare, o să își găsească un rost. O să plece cât mai departe de tine sau va rămâne în apropierea ta, căutând în continuare în tine confirmarea că ceea ce face este bine. O să confunde, când va crește, și alte relații abuzive cu relații sincere și hrănitoare. O să îți caute circumstanțe atenuante, o să spună că nu ai fost chiar așa de dur, că metodele tale nu au fost cele mai violente, că, iată, l-ai crescut, te-ai asigurat să nu îi lipsească nimic material, nimic vital supraviețuirii. O să învețe să te ierte, dar nu va uita cu adevărat niciodată. Nu ai cum să uiți. Va purta cicatricile-memento cu el toată viața. Oriunde se va duce, palmele, pumnii, nuiaua cu care a fost “educat” în copilărie vor veni cu el. Nu va fi mereu conștient că sunt acolo. O să privească în ochi oameni dragi și o să simtă că îi e bine. Că spaima a trecut. Dar, din când în când, o să aibă reacții pe care nu și le va putea controla sau explica. Îți va copia din comportamente și replici și se va urî pentru asta. Sau va căuta compania unor persoane toxice, care îl facă să se simtă mic și neajutorat din nou. Sau poate se va vindeca, până la urmă, complet. Te va depăși. Te va lăsa în urmă. O să te sune din când în când, o să vă vedeți de Crăciun și Paște, o să fie civilizat și rece. O să aibă proprii copii și își va promite zi de zi că nu va repete greșelile tale. Poate că el te va ierta, dar tu o să te ierți vreodată?

O fi la modă să dezbați totul, dar mai sunt, încă -eu, cel puțin așa sper – unele lucruri pe lume care nu se află și nu ar trebui să se afle într-o zonă gri. Nu e nimic de dezbătut aici. Nu e acceptabil să lovești un copil. Oricât de tare, din orice fel de motiv. În nicio cultură, în niciun context. Raționalizările îi pot convinge doar pe cei care nu au trecut prin asta în copilărie. Sau care fac același lucru cu proprii copii. Cauzele latente, explicațiile de fond sunt bune….de identificat în psihoterapie, dar nu pot scuza, de fapt, nimic. Un criminal, care a fost violat de o rudă în copilărie, e în continuare un criminal. O fi fascinant să îi studiezi psihicul, poate face subiectul unei cărți bune, dar nici societatea, nici jobul lui stresant, nici lipsa de afecțiune din copilărie nu îi pot justifica acțiunile. Suntem alegerile pe care le facem. Iar a-ți trata copilul ca pe un sac de box e o alegere oribilă. Condamnabilă și care trebuie condamnată.