luis suarez e mai mult decât suma greșelilor lui

Tare aș vrea să înțeleg ce face, până la urmă, o mușcătură de o mie de ori mai înfiorătoare și mai condamnabilă decât o intrare urâtă care ar putea rupe picioarele unui adversar? De ce e mai masculin și mai decent să comiți un fault urât decât să faci gestul (e-adevărat, impulsiv, imatur, prostesc chiar) de a mușca pe cineva? Cine a decis ierarhia asta a violențelor? Aaa, sigur, e mai ușor ca la un fault urât comis cu piciorul să pretinzi că n-ai intenționat, că tu vroiai doar să ajungi la minge, dar totuși….cine a stabilit ierarhia violențelor? Să fie făcută publică pe undeva, cu punctaje de monstruozitate cu tot. Să știm ce putem considera sălbatic și ce rămâne doar dur. Ce va face ca ulterior un jucător să fie ținta tuturor glumelor proaste de pe planetă și ce va face ca el să fie apreciat, pentru că, iată, a jucat agresiv, dar a ajutat echipa.

Capul pe care i l-a aplicat Zidane lui Materazzi știu că a valorat cam trei meciuri pe scara de valori a FIFA. A fost evident pentru toată lumea, văzut de arbitru, surprins pe cameră. Dar era doar un cap în piept, ce naiba? Nu sunt așa de rare și exotice ca o mușcătură. În 1994, Tassotti a primit o suspendare de 8 meciuri…pentru că a spart nasul unui alt jucător!!! Cu cotul. Din nou, nimic ieșit din comun pe terenul de fotbal. Și totuși vorbim de un nas spart. Deci, ce anume face ca gestul lui Suarez atât de reprobabil? Și de ce le vine tututor așa de ușor să arunce cu pietre în el? Nu s-a drogat, nu a condus beat, nu a bătut pe cineva în afara stadionului, de fapt, nu are nicio istorie de violență în afara terenului de fotbal, unde gesturile lui violente se reduc, de fapt, la cele ale unui copil de 5 ani. E pedepsit incredibil de nedrept. Nu spun că gestul lui este de lăudat, nu are ce căuta pe terenul de fotbal, așa cum, într-o lume ideală, nu ar avea ce căuta nici coatele aplicate în gură, intrările grosolane cu crampoanele pe genunchii adversarului sau capetele aplicate în pieptul altor jucători. Dar tare aș vrea să înțeleg standardele duble pe care le aplică FIFA și de ce Dumnezeu niciodată greșelile individuale nu sunt judecate într-un context mai larg? Și nu mă refer la contextul mai larg al celorlalte greșeli individuale comise de aceeași persoană. Luis Suarez e mai mult decât cele mușcături pe care le-a aplicat altor jucători de-a lungul carierei sale. E fotbalistul ăla care joacă fanatic, aproape murind pe teren încercând să marcheze, e cel care s-a prăbușit pe teren plângând când Liverpool a pierdut titlul și cel care s-a dus să îl culeagă pe Gerrard din propria prăbușire când Anglia a pierdut meciul cu Uruguay. E și cel care imediat după primul gol marcat împotriva Angliei s-a dus să îi mulțumească doctorului care l-a ajutat să se pună pe picioare și să fie apt de joc după operația suferită la genunchi.

steven gerrard luis suare

Fotbalul l-a salvat pe Luis Suarez de multe ori până acum, l-a scos din sărăcie, din izolare, i-a dat un sens, i-a servit drept busolă, i-a permis să plece din Uruguay ca să o reîntâlnească pe iubita lui, cu care s-a și căsătorit ulterior. Relația lui cu fotbalul e mult mai mult decât relația dintre un om normal și munca lui. Tocmai de-asta a-i nega orice legătură cu fotbalul timp de patru luni e mult mai inuman și mai sălbatic decât orice ar fi făcut el pe teren. Suarez are nevoie de ajutor, are nevoie să lucreze cu cineva la controlul impulsurilor, așa cum a lucrat cu psihiatrul angajat de Liverpool sezonul trecut. Probabil că bătălia nu era câștigată încă pe deplin, dar cine l-a văzut jucând anul trecut pentru Liverpool, a putut vedea un jucător maturizându-se și încercând să joace cât mai curat, să își lase reputația de bad boy în urmă. Mai are încă de lucrat la capitolul ăsta, dar patru luni în afara fotbalului s-ar putea să aibă exact efectul contrar. Nu îi poți lua unui om principala busolă în viață și să te aștepți să nu fie mai dezorientat și mai puțin stăpân pe sine decât era înainte.

Oamenii nu sunt gesturile pe care le comit într-un moment de nebunie temporară, sunt chiar mai mult decât suma gesturilor lucide și nelucide pe care le fac la un moment dat. Cei care îi reduc la un moment rușinos și fac din ei țintă de glume proaste care circulă viral pe net sunt, de fapt, cei care ar trebui să simtă rușine, pentru că o fac voluntar și conștient.

Cum am plecat la concert și m-am întors de la film

E cam ciudat să scriu abia acum despre cum a fost la Arms and Sleepers, când evenimentul a fost sâmbătă, dar o să încerc. O să încep, însă, prin a spune că am plecat la drum cu așteptări cumva nejustificat de mari. Eu m-am îndrăgostit de Arms and Sleepers cu piesele Matador și The Architekt, a căror moliciune nostalgică nu are cum să nu lase zdruncinat pe dinăuntru cu fiecare ascultare. Sunt piese care te fac să te simți de parcă ai scăpa gravitației și ai fugi pe o planetă nouă scăldată în tonuri sepia. Pe albumul Matador, imaginarul vizual creat cu nuanțe subtile, sinceritatea pieselor și caracterul lor introvertit te făcea să te simți ca acasă într-un loc curios de străin, dar totuși familiar. Cred că am căutat starea asta plecând spre Control. Stare pe care mi-o dădea exclusiv muzica, neajutată de alte artificii.

Acolo, însă, am găsit spațiul familiar, golit de cel puțin jumătate din hipsterii casei, plecați la Electric Castle, un singur tip în loc de doi (între timp, Arms and Sleepers nu mai e un duo de muzicieni, ci o colaborare între Mirza Ramic și proiecțiile video ale lui Dado Ramadani) și un experiment pe care eu una l-am trăit mai mult ca proiecție de scurtmetraje mute pe muzică, decât ca un concert cu vizualuri faine.

Am avut clipe în care m-am gândit că fac parte dintr-o generație foarte dubioasă. În loc să căutăm un concert cu instrumentiști mișto, suntem aici, în extaz, urmărind-ul pe unul cum apasă pe niște butoane în fața unui proiector. Și culmea e că, vrem sau nu să recunoaștem, ne place totuși. Sună foarte bine, iar emoția nu e mai puțin transmisă doar pentru că e transmisă sintetic, artificial. Dar nici concert live nu e. Și apoi mi-am amintit de sketch-ul făcut de Andy Samberg pe tema culturii DJ-ilor pentru Saturday Night Live. Altfel spus, eu am cam trăit experiența asta sfâșiată între: ce caut eu aici? și vai, dar ce bine sună totuși!

arms and sleepers 4

Mirza a mixat cam tot albumul nou și prea puțin din piesele mai vechi (și asta mai spre final, la bis). Când a urcat pe scenă, ne-a rugat pe toți să ne apropiem mai mult, pentru că toată lumea stătea pe margine sau în apropierea barului din spate: “It’s a big gap and I don’t like it”, a spus ușor morocănos. Apoi a intrat automat în stare, tot ca și cum ar fi apăsat pe un buton. Cum a început să cânte, cum a început să ne arate cu tot corpul balansat pe ritm că el trăiește ceea ce ne invită și pe noi să trăim. Noi, cei din public n-am putut să-l urmăm imediat. Gap-ul spațial nu mai exista, dar unul temporal își găsise loc. Ne-am sincronizat în cele din urmă, dar la puțin după, a anunțat că și-a terminat actul. Evident, toată lumea abia încălzită l-a aplaudat până când s-a întors pe scenă și au mai urmat câteva piese destul de dansante. Pe acestea, însă, au lipsit complet vizualurile, moment în care mi s-a confirmat teoria din prima parte a concertului. Show-ul ăsta e înainte de toate o expoziție de artă sau o succesiune de foarte-scurtmetraje. Și cu niște muzică pe fundal. Colaborarea cu Dado Ramadani, un artist vizual din Boston, face ca live-urile Arms and Sleepers să fie experiențe profund cinematice, iar între sunet și imagine există o compatibilitate așa perfectă încât ai senzația că au fost create de aceeași minte artistică. Este și motivul pentru care Mirza nu improvizează prea mult pe scenă, ci doar dă pieselor o tentă ceva mai agresivă, adăugând mai multe sintetizatoare, reverb și alte efecte.

Una peste alta, am avut parte de o experiență interesantă sâmbătă și, deși aștept cu nerăbdare următorul concert cu instrumente, eventual și voci live, cred că și-asta poate fi o formă validă de expresie. Mai ales când datul ăsta din butoane nu are nimic mecanic până la urmă, ci e, de fapt, o altă unealtă pentru a ajunge la vibrațiile la care altădată puteai aspira doar printr-un live autentic, cu instrumentele perfect acordate și încinse.

înapoi în timp, caligrafic

Într-un fel sau altul nu ne maturizăm niciodată cu adevărat. Suntem condamnați să ne retrăim la nesfârșit copilăria. Ni se pare că evoluăm, creștem, acumulăm informații, idei, mecanisme de apărare. În realitate, oricând poate veni cineva să îți dărâme fragila construcție pe care o numești maturitate și să te readucă în pielea elevei de școală primară cu uniforma șifonată, mâinile pătate de cerneală și visele mai mari ca ea. Dacă nu ești pe fază să te aperi, să construiești un dig mai solid, vine și sapă, susținut, până când reușește să îți dinamiteze una din certitudinile mari. Și pentru un timp ești pierdută.

Azi am călătorit în timp. Eram într-o conversație adultă, incomodă, când, deodată, m-am simțit teleportată în clasa a doua, într-o seară, când tata m-a certat dur și fără să aștepte explicații pentru bastonașele mai puțin perfecte din caietul de caligrafie. Mama nu avusese cu cine să mă lase, mă luase cu ea la liceul unde preda și o elevă de-a ei se gândise să îmi facă un bine și să mă ajute cu temele, așa că a caligrafiat câteva rânduri de bastonașe. Alea îl nemulțumeau pe tata. Știam că greșisem lăsând pe altcineva să scrie în prețiosul caiet, dar vroiam să îi spun că nu eu mâzgălisem așa urât. Tata nici nu vroia, însă, să audă că aș fi avut vreo circumstanță atenuantă. Pusese deja verdictul și îmi dăduse sentința. La fel cum a făcut câteva luni mai târziu când s-a întors de la o ședință cu părinții și primise notele de la trei lucrări. Luasem “între 9 și 10″, “-10″ și “10”. Dar niciun “10+”. Iar acest “niciun 10+” era la fel de grav ca și cum m-aș fi întors acasă cu un 7. Ce-a urmat e greu de uitat, deși am foarte puține amintiri din anii aceia.

M-am mai întâlnit apoi de câteva ori cu sentimentul ăla combinat de inadecvare, rușine și revoltă contra nedreptății în diferite etape ale vieții mele, dar mereu în forme mai estompate ca în copilărie. Până azi, când ciocnirea a fost bruscă și a lăsat cucuie în frunte.

Sigur, lumea e plină de oameni care se pricep să îi facă pe alții să se simtă mai mici, situațiile astea te călesc, înveți din ele, ce nu te ucide te face mai puternic, bla bla. Iar eu știu că dacă tata nu ar fi fost cum a fost, nu aș mai fi avut azi aceeași etică a muncii dusă la extrem. Dar nu sunt așa de sigură că e neapărat un lucru bun.

Work hard, work hard, work hard -părea să fie singurul răspuns valid la întrebările copilului și, mai târziu, adolescentei fără bani, fără relații, fără nicio plasă de siguranță, pentru care un singur moment de neatenție, o singură clipă de delăsare sau de odihnă ar fi putut face diferența între salvare și condamnare. Ani la rând nu am pus sub semnul întrebării acest work hard. Dacă aș fi avut un decalog după care să mă ghidez, așa ar fi arătat: 1. Work hard. 2. Work hard…..10. Work hard. I-am descoperit limitele mai târziu, în lumea reală, acolo unde, după cum spunea un coleg de la primul job: “eu muncesc, așa că n-am timp să fac bani”. Acolo unde a arăta că faci este, de multe ori, mai profitabil decât a face. Acolo unde oamenii care nu se feresc de muncă sunt, de multe ori, luați de fraieri de cei care știu să le exploateze energiile și abilitățile. Și, ceva mai târziu, acolo unde înțelegi că acest work hard nu este doar insuficient, ci poate deveni și periculos. Că îți poate răpi puțin din echilibru, din resursele creative, din atenție și din perspectiva de ansamblu. Și că nu e totul sub controlul tău.

fiecare pe tocurile ei

Femei care sunt în stare să poarte tocuri și la picnic. Femei care folosesc mai mult de patru produse pentru păr. Femei cu strasuri pe unghii. Femei cu unghii triunghiulare sau mult prea lungi. Femei în trening în afara orelor de sport. Femei cu un cult al blondului platinat. Femei care nu știu să spună mulțumesc. Femei care își dau genele peste cap ca să obțină chestii. Femei care merg machiate pe plajă. Femei care citesc numai articole care încep cu cifre sau cum să. Femei amare. Femei care se ceartă în public. Femei care trăiesc cu teama constantă de a fi înșelate. Femei care intră în cameră abia la două minute după ce le-ai simțit parfumul. Femei care le dau altor femei sfaturi despre cum să își crească copiii sau să își țină curat în casă. Femei care bârfesc. Femei născute să fie soacre. Femei care împart contul de facebook sau adresa de mail cu iubitul sau soțul. Femei care își schimbă relationship status-ul la fiecare ceartă și împăcare. Femei care trăiesc prin el, se măsoară prin el, se explică prin el. Femei care mint. Femei fără mister.

Arte, meserii și jurnalism

Portretul Cosminei Stratan din Revista Arte & Meserii e materialul cu care mă mândresc cel mai tare. Nu doar pentru că este o poveste la care am lucrat cu drag, ajutată de oameni faini, ci și pentru că este strâns de tot legată de istoria mea întortocheată de iubire cu jurnalismul. Întâlnirea mea cu Cosmina a venit chiar într-un moment în care aveam nevoie să reînnodam legătura, pentru că simțeam că îl trădasem. (Făceam de ceva timp altceva, ca day job.) Apoi, pentru documentarea materialului am vorbit cu Vlad Petreanu, care -fix când trebuia, dar fără să știe că era nevoie- m-a încurajat să mă bat pentru cea mai frumoasă meserie din lume. Și venind de la Vlad Petreanu, nu ai cum să nu asculți îndemnul Iar acum, la mai mult de un an după apariția textului, sunt aproape sigură că a fost, dacă nu singurul, principalul motiv pentru care am fost angajată la Viața Medicală. Nu am povestit toate astea din vreun acces de nostalgie, ci pentru că vroiam să vă spun, încă o dată, cât de mult a însemnat experiența Arte și Meserii pentru mine, dincolo chiar de întâlnirile cu artiștii despre care am scris. Duminică povestea continuă, cu Marius Manole în Redacția Arte & Meserii. Nu stiu ce va ieși de-acolo, dar din acest nu știu pot ieși lucruri minunate.

Școală, nu biserică

Am avut o mulțime de profesori de religie în școala primară și în gimnaziu. Cam o dată pe an erau schimbați. Îmi amintesc, de pildă, de profa care a încercat ore în șir să ne convingă de cât de mișto e ortodoxismul față de catolicism; de preotul tânăr care ne-a povestit până și de bețiile pe care le trăgea la facultatea de teologie, dar care insista să mergem duminica la slujbă, ca să ne pună 10; de profa care purta mereu o fustă crăpată până sus pe picior și care a țipat la mine că nu reușeam să învăț crezul (îmi plăceau prea mult poeziile laice, ce să fac?); de cea care ne-a spus că potopul biblic a fost răspunsul lui Dumnezeu la epidemia de homosexualitate, deci s-ar putea repeta oricând; de preotul în vârstă care ne-a furnizat ecuația pentru a ajunge în Rai: credință+fapte bune=Rai. Dintre ei, memoria mea afectivă îl reține cu drag pe părintele Marian, i-am uitat toate încercările dogmatice pentru că erau, probabil, subțiri prin comparație cu ale celorlalți. Era paroh al bisericii de cartier, un om cu sufletul curat și care își dorea mai mult să ne ajute să facem diferența dintre bine și rău decât să facă prozelitism religios. El a fost, însă, excepția. Dintr-a cincea până-ntr-a noua nu-mi amintesc să fi avut vreun profesor de religie care să nu mi se fi părut alienat.

Carlin

Cred că fiecare are dreptul să creadă ce poveste vrea, atâta vreme cât, de dragul poveștii, nu face rău altora.
Chiar nu am o problemă serioasă cu oamenii care cred în îngeri, inorogi sau zâne. Nu m-aș baza pe opinia lor în decizii vitale, dar le respect dreptul de-a face asta, cu condiția să nu încerce să mă convertească și pe mine la venerat îngeri, inorogi sau zâne.

Cred că fiecare religie are dreptul să își ducă mai departe, peste timp, poveștile, ritualurile, cultura, după cum are și “dreptul” -aș zice și obligația – ca, din când în când, să mai renunțe la principii dovedit învechite și să se adapteze la schimbările istorice pe care le traversează.

Cred că religia poate să fie, de multe ori, un vehicul pentru transmiterea unor principii morale, dar este de prea multe ori un moralizator rigid, care nu discerne contexte, indivizi, zone gri.

Cred, însă, că școala ar trebui să aibă cu totul alt rol decât acela de a te socializa religios, de a te obliga să memorezi rugăciuni sau să spui crezul la intrarea în clasă. Știu că scoaterea Bisericii Ortodoxe din școli nu garantează că învățământul nostru va face ceea ce ar trebui să facă, înainte de toate: să îi dea elevului resursele necesare pentru a-și construi și dezvolta propriul spirit critic, pentru a-și folosi propria minte, pentru a crea, nu digera, pentru a se raporta cu un ochi critic la informațiile generate de diferite surse și, ideal, să îi dea elevului spațiul în care să îi fie primite și discutate ideile, nu să îi fi lăudată memoria. Deși nu e o garanție, însă, ar fi un prim pas bun.

Ce-avem, în schimb? Protocoale semnate clandestin de statul român cu BOR, pentru că, nu-i așa, confidențiale sunt căile Domnului!

Deși nu face public protocolul, Ministerul Educației dă, totuși, puțin din casă într-un comunicat de presă: profesorii de religie vor fi angajați doar cu aprobarea ierarhului locului, care le poate decide și concedierea, prin retragerea avizului; BOR își va putea trimite reprezentanții în inspecție în școli la orele de “religie-cultul ortodox”; manualele de religie vor fi avizate de Patriarhia Română. (Nu cred că are rost să mai continui, că, dacă scriu și despre reglementările privind învățământul universitar, mi-e teamă să nu arunc și laptopul pe geam.) Dincolo de inepțiile conținute de protocol, este la fel de grav faptul că nu este făcut public în întregimea lui. Se pare că guvernanții noștri au prioritățile bine definite: se pun bine cu gașca lui Doamne-Doamne, chiar și cu riscul încălcării unor principii sănătoase ale unui stat democratic și laic. Cât despre caracterul profund discriminatoriu al implicării unei singure religii în actul educațional – fie ea și cea la care aderă, declarativ, o majoritate covârșitoare – nici nu are rost să mai amintim. Problema asta ține de ani de zile și nu pare că se va rezolva prea curând. Din ce știu eu, copiii de alte religii sunt încă nevoiți să aducă un fel de “scutire” din partea comunității lor religioase sau a părinților, ca să nu asiste la orele de îndoctrinare ortodoxă. Ce se întâmplă cu ei în acele ore, dacă li se pregătesc anumite activități sau sunt puși să aștepte în holul sau biblioteca școlii, asta rămâne la latitudinea fiecărei unități de învățământ. Da, da, inclusiv a celor care nu au, poate, bibliotecă sau suficiente săli de curs cât să le găsească un loc. Cert e că oricum nu vine nimeni să le predea și lor în tot acest timp. E ca și cum li se spune de mici că religia (sau cultul lor religios) nu este la fel de importantă ca ortodoxismul, ca și cum le-am crea, din copilărie, senzația de inadecvare, senzația că sunt minoritatea care trebuie să facă loc majorității.

Indoctrination
Începând din clasa a noua, ora de religie a primit o nouă definiție pentru mine. Am avut 7 la primul extemporal dat la materia predată de domnul profesor Memelis, 7 care a dus la singura medie de 9 din acel prim an de liceu. Am meritat acel 7 mai mult decât zecile de note de 10 obținute în acel an. Și, privind înapoi, mă bucur pentru el mai mult decât pentru orice altă notă sau medie. A fost motivul pentru care am luat mai în serios cartea după care ni se preda, trecând peste șocul provocat de prima lectură. Cartea era, de fapt, teza de doctorat a domnului profesor și se concentra, mai mult, pe istoria religiilor, filosofia religiilor, într-un cuvânt știința religiilor. Da, da, a religiilor la plural, că așa e normal. Să accepți existența mai multor culturi, a mai multor paradigme și să încerci să vezi ce este universal la ele, nu să închizi școala într-un învățământ religios confesional, care NU are ce căuta în afara bisericii.

Gabriel Memelis a fost primul profesor de la care am prins cu adevărat gustul pentru dezbaterea argumentată și importanța spiritului critic. De fapt, în afară de dirigu’ nostru, a fost singurul profesor din liceu care ne împingea către a gândi, cât mai departe de a recicla ideile altora. De la el am înțeles că există o diferență între învățământ religios și prozelitism religios, între ortodoxie și ortodoxism (hint: ismele sunt, în general, de evitat), că o trăire autentic religioasă este, în primul rând, individuală, nu colectivă și, în niciun caz, colectivizată. Am regăsit multe din ideile discutate în acele ore de religie mai târziu, în Facultatea de Comunicare și Relații Publice, din cadrul SNSPA. Tot aici m-am bucurat că am redescoperit dezbaterea și spiritul critic în centrul actului de educație. De-aceea nu înțeleg cum tocmai Remus Pricopie, cel care mi-a fost profesor la FCRP și care a fost decan la această facultate înainte să devină ministru al Educației, a semnat acest protocol clandestin cu Biserica Ortodoxă. Mintea mea vede erori de logică aici, iar sufletul meu se întreabă în ce măsură va mai fi loc (era prea puțin și până acum) pentru profesori de religie ca Gabriel Memelis în școlile noastre?