mai știi când?

Noi îi spuneam Pishi. De la Pisi. De la față de pisicuță. Așa o vedea o altă colegă de clasă și așa o poreclise. Nu avea nicio legătură cu ea, unde mai pui că avea un nume superb: Aluisa, dar porecla a prins, noi toți găseam că e mai comod să o strigăm așa. De fapt, cred că reticența inițială a fiecăruia a fost învinsă de încăpățânarea celor câteva voci care găseau apelativul mai prietenos decât era. Early adopters, să le spunem. Până și profii știau că îi spunem așa, iar unii, încercând să se pună la mintea noastră sau să ne arate ce cool sunt, chiar au folosit de câteva ori apelativul. Alu nu s-a supărat niciodată. Nu ne-a reproșat asta, deși nu cred că îi plăcea la nebunie. Cu timpul, găsisem o prescurtare mai puțin iritantă sau clișeica: Pi. Pentru o clasă de obsedați, dar mai mult traumatizați de matematică, era un nume de alint potrivit pentru “șefa clasei”.

De Pi eram îndrăgostiți cu toții: colegi, colege, profi și profe, mai mult ca sigur și unii din părinți. Fata care purta mereu părul strâns într-o coadă perfect finisată -din care nu ieșea niciun fir, pentru că șuvițele rebele erau prinse cu clame colorate de fetițe-, fata care avea cel mai curat zâmbet din lumea asta și o determinare pe care i-o puteai citi cu ușurință în priviri mi-a amintit tot liceul de gimnastele românce pe care le urmăream în competiții. Era mereu cu un pas înaintea noastră, dar niciodată nu s-a simțit așa sau nu a părut conștientă de asta. Dimpotrivă, firesc și inconștient, întindea mereu mâna dupa noi și ne trăgea după ea, forțându-ne să privim înainte și, mai mult, lăsându-ne, de multe ori, să credem că avem mai multe răspunsuri decât ea. Nu aveam. Dar ea vedea mereu în tine ce-aveai tu mai bun de oferit și te obliga să faci același lucru.

Alu plângea des. La fiecare nedreptate la care era martoră. La fiecare moment cu potențial emoționant. Când se simțea înțeleasă greșit. Asta a fost, de fapt, teama pe care știu că a mărturisit-o în prima zi din clasa a noua, când dirigu’ ne-a rugat să ne confesăm fobiile în fața celorlați. Nu-mi amintesc ce-am spus eu, cred că am căutat în momentul respectiv ceva care să nu mă angajeze prea mult, dar mi-amintesc foarte clar ce și cum a spus ea, pentru că în clipa aceea m-am gândit: “doamne, ce curaj are fata asta. Asta îmi trece și mie prin cap acum, dar nu aș îndrăzni să o spun.” Am admirat mereu la ea naturalețea și forța cu care reușea să își aștearnă pe tavă emoțiile în fața lumii, curajul de a se lăsa să fie vulnerabilă. Am învățat enorm de la ea.

De la momentul acela din clasa a noua au trecut deja peste zece ani. Chiar și cele mai strânse prietenii din liceu capătă alte forme, începând cu primul an de facultate. Sau cel puțin așa am înțeles eu schimbările astea. Ne-am văzut din ce în ce mai rar, dar de fiecare dată am recunoscut-o pe colega cu care împărțeam, de multe ori, drumul spre casă și, întodeauna, crezul că “numai oamenii fără imaginație se plictisesc”. Acum vreo două luni, m-a sunat să mă invite la nunta ei. Un moment pe care îl așteptam, îl intuiam, dar care nu aveam cum să fie altfel decât special, pentru că știu foarte bine ce înseamnă pentru ea pasul ăsta. Telefonul acela a fost pretext pentru mai multe nostalgii și “mai știi când”-uri. Mi-a amintit, la un moment dat, de cum îmi spusese printr-a douășpea că i-ar fi plăcut să fim surori. Și mi-a explicat puțin mai bine la ce se referea exact pe-atunci. Șapte ani mai târziu, vorba aceea venită din senin într-un drum spre casă a căpătat semnificația și încărcătura pe care ar fi trebuit să o aibă de la început. A căpătat un adevăr al ei, mai rotund.

Ieri am fost la nunta ei cu Vlad. Am trăit câteva clipe de bucurie pură, nealterată, hrănită nu de bulele de șampanie, ci de fericirea de pe chipurile lor. Eu nu sunt deloc fanul nunților și nici nu mă dau în vânt după instituția căsătorii, dar Alu și Vlad pot fi excepția care să mă facă să mă răzgândesc. Fie și numai pentru o seară. Cu chipul scăldat în lumină și grația gimnastelor de care îmi amintea în liceu, Alu a fost cea mai frumoasă mireasă. Știu că e un clișeu, dar a arătat fix cum îmi închipuiam că arătau prințesele din basmele copilăriei.

În liceu, ne-am împărtășit de multe ori visele: pe unele mai gălăgios, pe altele mai șoptit. Știu că așa cum eu îmi doream, în primul rând, să merg în lume și să spun povești, ea avea, destul de des, nostalgia unei persoane alături de care să construiască o lume. A început de ieri. Oficial. De fapt, începuse probabil de când l-a cunoscut pe Vlad. Și am încredere că vor continua să construiască împreună toată viața. Tot cinismul meu s-a dus naibii când i-am văzut dansând aseară, așa că, pentru ei, și în ei, am încredere.

Casă de piatră, Alu și Vlad!

pieces of you

it’s how you always take your time to choose your words
the way music controls you and frees you all at once
the stupid smile on your face when you ask me if I liked one of your jokes
how you are completely fine with being alone for hours, even at parties
how you place your faith in random people you barely know
the look in your eyes when, at times, you’re subtly looking for approval
your sarcasm
how you make the most inappropriate comments seem just quirky and innocent
how you don’t seem to need sleep
your stubborn preference for doing everything else instead of arguing to convince people
how you sometimes seem to come from nowhere and
have no past
no ties
no anchors.

Începutul unei prietenii frumoase cu Moebius

Iubesc începuturile. Primăvara, lunea, zilele de întâi, mai ales 1 ianuarie, primele săptămâni la un loc nou de muncă, proiectele în incubator,  oamenii abia cunoscuți și care s-ar putea dovedi oricum, promisiunea unei pagini albe care așteaptă să fie umplută. Și, dacă tot îmi place să spun că locuiesc în muzică, ce-aș putea iubi mai mult decât începuturile unei trupe? Adică perioada aia de grație, de dinainte să devină prea cunoscuți sau prea certăreți sau prea calculați sau prea indiferenți. De dinainte ca fanii să se raporteze la nu știu ce album ca fiind “Albumul”. Perioada de grație când totul este despre muzică și nimic nu se face cu jumătăți de măsură. Când comunicarea cu publicul este precum o discuție la bere cu un amic și bucuria de a ține un concert este mai mare decât bănuții primiți în urma lui. Dar se întâmplă rar, prea rar, să vezi o trupă crescând sub ochii tăi (sau pe la urechile tale).

La primul concert Moebius,  cel din Panic de-acum un an, am ajuns pe jumătate accidental, pe jumătate pentru că aveam nevoie de o pauză de la muncă. Mă chemase Andrei, proaspăt intrat în trupă ca toboșar, dar a doua zi plecam din oraș, iar în timpul ăsta ar fi trebuit să îmi fac bagajele. M-am dus, totuși, și-a fost cea mai bună decizie. Nu a fost perfect. Nici pe departe. Băieții au avut stângăciile lor, se vedea că încă se descoperă, că încă își caută ritmul, dar noi toți aveam răbdare cu ei. Erau între prieteni și prieteni de-ai prietenilor. Nu a fost perfect, dar se vedea încă de-atunci că au ceva al lor: un ceva natural și proaspăt, dar hipnotic, adictiv. O promisiune. De care s-au ținut de fiecare dată. A fost din ce în ce mai bine. Cu fiecare concert, cu fiecare piesă nouă, cu minunăția de clip la Kailash, cu participarea la Guerillive – emisiune la care m-am uitat de la birou (nu, nu din cauza asta,  acela este fostul job :-) ).

La un an după concertul din Panic, băieții s-au sărbătorit la Palatul Spayer de pe Batiștei. Li s-au alăturat, pe scenă, vocali și instrumentiști din mai multe trupe prietene, care au condimentat puțin piese pe care ajunsesem să le știu pe de rost. Au avut câteva momente perfecte (și sper că a înregistrat cineva Kings of Jinx-ul de aseară), dar ce m-a bucurat cel mai mult a fost că și-au păstrat din imperfecțiuni. Ștefan cred că e cel mai atipic frontman ever și capătă nota 10 pentru replica de dinainte de bis: “nici noi nu ne-am lăsat așteptați, dar nici voi n-ați insistat prea tare”. Dincolo de cât de fain le sună muzica, detalii din astea îi fac ușor de iubit. E un fel de “ăștia suntem noi, dacă îți place, bine, dacă nu, asta e”, dar care nu are nicio urmă de agresivitate. O abordare relaxată, dar, în definitiv, foarte serioasă, care mă face să cred că urmează multe alte lucruri bune pentru Moebius. Într-una din zilele astea vor umple un stadion și-o să fiu unul din fanii ăia enervanți care vor spune: “eu îi știam dinainte să devină cunoscuți”. Până atunci, la mulți ani, băieți! Ați fost foarte tari.

They’re journalists!

Dacă incredibil, senzațional, uluitor, tragedie nu ar fi cuvinte care și-au pierdut semnificația din cauza supraexploatării lor în titluri de tabloid, și-ar putea găsi locul cu lejeritate într-o descriere a fotografiilor documentare ce fac obiectul selecției World Press Photo, expoziție deschisă azi în Piața Universității.

Îi iubesc din tot sufletul pe fotojurnaliștii care documentează subiecte serioase, în special pe cei din zonele de conflict, și nu mi-e rușine s-o spun (din nou). Munca lor e mai mult decât necesară, este vitală. Oferă, de multe ori, cea mai sinceră oglindă a unor realități pe care alegem să le ignorăm sau pe care nici nu le bănuim. Mi se pare nedrept că sunt, cel puțin oficial, colegi de breaslă cu generații întregi de experți în copy-paste din comunicatele de presă sau cu inventatorii de știri-bârfă, știri-șoc și știri-vezi aici. Dar sper că toți acești paraziți vor avea măcar o dată pe an prezența de spirit să meargă să vadă munca celorlalți și, poate cine știe, vor înțelege cât de importante sunt, de fapt, echilibrul, simțul măsurii și al responsabilității atunci când pretinzi că ești mesagerul unor adevăruri, că informezi, că îi ajuți pe oameni să își formeze opinii fundamentate. They are journalists,  cum spunea personajul lui Jeff Daniels într-unul din cele mai bune dialoguri din The Newsroom.

Nouă ne e bine. Ne e chiar ușor. Cu gândurile astea am părăsit expoziția, după ce începusem ziua revoltată de acuzațiile de fascism și antiromânism (da, e contradicție în termeni, dar premierul are voie) trântite din senin de Ponta în direcția Patapievici&Mihăieș. Ce conflict absurd! Faptul că putem să ne revoltăm când se întâmplă mizerii din astea e un lucru bun. Faptul că, timp de trei săptămâni, fotografiile astea vor fi expuse în Piața Universității și le vei putea viziona gratuit, e un lucru și mai bun. Suntem norocoși. Nu stă nimeni cu mitraliere la capul copiiilor noștri, niciun taifun nu ne-a măturat orașele, niciun cartel de droguri nu atârnă cadavre de poduri ca să mențină frica generală și, de cele mai multe ori, nu ne identificăm morții după hainele pe care le poartă. (Iar dacă așa ar sta lucrurile, tare mi-e că nu le-ar documenta nimeni, pentru că jurnaliștii ar zbura primii spre țări mai calde, dar aș vrea să mă înșel.) Tragem din când în când cu ochiul la tragediile lor, spunem, catharctic, un “săracii de ei” și revenim la ale noastre. Adică, știți voi, la conflictele noastre goale dintre politicieni la fel de distanțați de țara pe care promit “să o apere” sau “să o ridice”. Conflicte goale, între oameni mici. Numai etichetele sunt mari: fascism, comunism, antiromânism, dictatură…de câte ori le-ați auzit lansate aiurea în discursul public? Poate n-ar fi rău dacă ne-am măsura cu toții mai des cuvintele. Politicieni, jurnaliști…și orice pretind cei de la Antena 3 că ar fi.

În fine, nu aici vroiam să ajung.
Mai jos e fotografia anului. Îi aparține lui John Stanmayer și ilustrează mai mulți emigranți din Somalia și Etiopia, pe o plajă din Djibouti, ultima escală în drumul spre o viață mai bună în lumea occidentală. Singurele surse de lumină în fotografie sunt luna și telefoanele mobile ale emigranților, cu care aceștia încearcă să prindă semnal din țara vecină, pentru a contacta rudele rămase în țările de proveniență. Este fotografia unui exil colectiv autoimpus și a unui rămas-bun.
John-Stanmeyer-World-Press-Photo-winner-2014-600x399