epilog

I-a zâmbit, știind că niciodată nu îl iubise mai mult ca în secunda aia, când tocmai realizase că renunțase la el definitiv și irevocabil.

“Pare o fată drăguță”, își zise. Nici vorbă de autosugestie de data asta. Era o constatare sinceră, vidă de gelozie, invidie, regret sau mândrie. Fata aia chiar părea drăguță, iar prezența ei în aceeași cameră nu o incomoda pe M. în absolut niciun mod. Pe chipul lui era arborată o expresie calmă și senină, expresia omului care a găsit în sfârșit bucata lipsă din puzzle. Pentru prima dată de când îl cunoștea, simțea că el nu mai caută să se ascundă. Băiatul care ridica sisific ziduri între el și oricine spărsese, în cele din urmă, o fereastră, prin care pătrunsese un pic de lumină. M. nu știa dacă era meritul noii fete sau dacă, pur și simplu, el avea nevoie de o gură de aer proaspăt și a făcut un efort ca să îl poată respira. Nici nu mai conta. Pentru că, de data aceasta, M. nu mai trebuia nici să încerce să îl resusciteze, nici să se întrebe de ce nu deschisese același tip de fereastră pentru ea.

Capitolul era, după ani de zile, unul încheiat. Ultimele rânduri fuseseră editate și trimise la tipar. Știa că acum chiar e definitiv, pentru că nu mai încheiase povestea cu furie, frustrată de semnele unui refuz sau ale unei distanțe, ci cu seninătatea povestitorului care știe că fiecare poveste bună trebuie încheiată, ca să poți trece la scrierea uneia noi.