Stop Making Sense -altfel de rock’n’roll

Talking Heads sunt o trupă cult. Talking Heads au fost o trupă cool. De fapt, Talking Heads au fost o trupă așa de uncool că au devenit cool. Sunt în același timp foarte ’80s și foarte atemporali. Nu mai cântă împreună astăzi, așa că nu îi  mai putem vedea în concerte, dar aproape la fel de faină ca experiența asta cred că a fost experiența vizionării Stop Making Sense, pelicula-concert a lui Jonathan Demme, un film care te face să dansezi și să aplauzi după  fiecare piesă, exact ca la un concert.

Stop Making Sense este un film atipic în rândul peliculelor care înregistrează concerte live: nu folosește montaje tip MTV, nici lumini colorate artificiale, nici lasere, nu fixează ostentativ pe publicul furat de muzică, ba chiar scade volumul aplauzelor și nu încearcă să ascundă personalul tehnic însărcinat cu recuzita prin cadre evazive. Din contră, cea mai mare parte a filmului e compusă din cadre lungi, care îți permit să urmărești interpretările artiștilor fără a fi furat de peisaj, publicul este aproape inexistent,  iar munca echipei tehnice este remarcată de camere și recunoscută în final, când Byrne îi invită pe toți pe scenă la ultima piesă. Lumina neobișnuită are o poezie proprie.  Concepută de un tehnician cu mai multă experiență în teatru decât în concerte, se bazează mai mult pe contraste și umbre decât pe culori și flash-uri menite să direcționeze privirea spectatorului. Mișcările membrilor trupei sunt și ele coregrafiate, în maniera funk-ului negru și a trupelor soul care au influențat muzica Talking Heads. Poate că pe alocuri se vede că dansul nu este spontan (vezi joggging-ul pe loc din piese ca Life During Wartime), dar pare oricum natural și asta e destul de rock’n’roll.

Pentru a crea filmul au fost înregistrate trei concerte date de Talking Heads în Los Angeles-ul lui 1983. Una dintre filmări a fost dedicată exclusiv înregistrării de cadre ample de la o distanță considerabilă de scenă, menite să minimizeze impactul creat de prezența camerelor pe scenă. Cu ajutorul celorlalte două concerte înregistrate, Demme reușește să pună accentul pe detalii, intrând direct în focul creat pe scenă de energiile artiștilor. Primul cadru este mai mult decât memorabil: apariția lui Byrne cu ai săi oribili teneși albi și cu casetofonul pe care îl folosește ca să introducă minimalista interpretare a lui  Psycho Killer pare a fi mission statement-ul magic de concis al unei trupe care și-a creat propria estetică. Apar apoi, rând pe rând, cu fiecare piesă, și ceilalți membri ai trupei, dar nu înainte ca mișcările scindate, schimonosite ale lui Byrne de pe Psycho Killer să te facă să te întrebi dacă nu cumva ai greșit că doar le-ai ascultat melodiile până acum, fără să le și guști vizual. Byrne rămâne delicios de nebun tot concertul, fie că se târăște inestetic pe scenă, fie că dansează cu o lampă, fie că face în sincron mișcări de aerobic cu colegii de trupă. Costumul său business de proporții gigantice pare să fie un membru în plus al trupei.

Este pe puțin  fascinant cum filmul începe aparent sărăcăcios, cu cadre-detaliu și resurse puține, pentru ca ulterior minimalismul să lase loc unui spectacol complex, plin de experimente și referințe, care ia ce-i mai bun din muzică, teatru și sport și le combină îndrăzneț într-o dezlănțuire aproape vindecătoare.

 

Filth -câteodată e așa de murdar că nu mai poate fi curățat

Filth este un Trainspotting minus finalul (aparent) înălțător. Dacă în Trainspotting rămânea loc și pentru speranță, în Filth destinul tragic este inevitabil. Scoția lui Irvine Welsh este un tărâm al cruzimii generalizate, al valorilor umane masacrate, un spațiu în care jocurile sunt murdare, iar jucătorii par condamnați să le joace până când acestea îi vor înghite complet.

Dacă vezi trailerul, nu o să înțelegi prea bine despre ce este vorba și sunt șanse mari să nu mergi să îl vezi sau să mergi să îl vezi din motive greșite. Filth are, într-adevăr, unul dintre cele mai dezaxate tipuri de umor pe care le-am întâlnit în ultimii ani într-un film, dar dezaxarea comicului nu este gratuită și nu reprezintă un scop în sine. Comicul din Filth e doar ecranul tolerabil în spatele căreia se ascunde tragicul.

Deși l-am văzut de multe ori pe James McAvoy jucând bine, nu mă așteptam să dea filmului atâta greutate prin jocul său. Creează un personaj multidimensional, memorabil, aproape palpabil prin ecran. Îți arată mai întâi o răutate și un spirit acid și cinic de care nu l-ai fi suspectat niciodată, pentru ca, ulterior, pe măsură ce atât vina, cât și esența umană a personajului ies la suprafață, să te cucerească complet. Zâmbetul șmecher care însoțește farsele elaborate și pe care îl direcționează uneori direct către audiență, panica din privire după fiecare halucinație (panică pe care o vei trăi, somatic, alături de el), trecerile bruște de la o extremă emoțională la alta, trădând o formă de bipolaritate, sunt tot atâtea argumente pentru a susține ipoteza că în jocul magnific al lui McAvoy se află jumătate din film.

McAvoy îl întruchipează pe Bruce Robertson, un polițist amoral, cu multiple dependențe și cel mai probabil nediagnosticat încă, dar suferind de tulburare bipolară. Robertson își petrece perioada din preajma sărbătorilor de iarnă, încercând să câștige o promovare la serviciu, găsind modalități ingenioase și deloc ortodoxe de a le pune bețe în roate colegilor săi. Treptat, ne dăm seama că goana lui după promovare este, de fapt, o bătălie fără sorți de izbândă pe care Bruce o poartă pentru a-și recupera familia și sănătatea mintală și că diferitele substanțe pe care le folosește pentru a-și amorți creierul sunt încercările lui de a fugi de propria vină.

Regia filmului, semnată de Jon S. Bird, imprimă filmului un ritm care i se potrivește de minune: suficient de alert, încât să nu îți dea răgaz să te plictisești, să te țină constant în priză și suficient de lent, încât să îți permită să înveți pas cu pas povestea personajului, să îi înțelegi motivațiie, astfel că nimic nu pare artificial în ciuda artificiilor de construcție filmică.

Filth te obișnuiește așa de bine cu umorul său crud, încât până și macabra glumiță din final a primit hohote de râs în sala de cinema. Eu nu am putut să râd, pentru că aveam stomacul ghem. Realizasem deja că salvarea/mântuirea protagonistului nu va veni, că filmul se va termina fără ca nicio rază de lumină să rupă întunericul dens creat, dar speram cu toată ființa mea că mă înșel. Nici acum nu cred că pot să accept finalul sadic, deși am înțeles că este chiar îndulcit față de finalul romanului lui Irvine Welsh. Replica grea Same Rules Apply!, rostită brutal de ludic, este o reiterare a caracterului inevitabil al tragicului: Bruce simte că nu se poate ridica, crede că, oricât ar încerca să se salveze, va sfârși prin a comite aceleași greșeli, așa că preferă să lase totul în urmă, să curețe, o dată cu destinul lui, bucata de lume pe care știe că a pătat-o irecuperabil. Paralelismul dintre moartea fratelui mai mic, jocurile erotice și ultima scenă arată că alegerea conștientă din final nu vine doar din disperarea celui care a pierdut  tot ce dorea să obțină, ci este, în același timp, o îmbrățișare eternă  a vinei.

 

Which Way is the Frontline from Here? – Era doar Tim…și asta e foarte greu de găsit.

Deși fac foarte rar asta, am citit o cronică de pe Imdb înainte să văd filmul. Spunea că nu e un documentar, ci un omagiu adus subiectului. După cum era formulată observația, suna ca un reproș, dar, văzând filmul, mi-am dat seama că, la fel de bine, ar putea fi un compliment. Tocmai faptul că arată ca un portret intim, construit ca o declarație de dragoste,  face filmul dedicat lui Tim Hetherington absolut memorabil. Filmul este semnat de Sebastin Junger, un prieten și coleg al lui Hetherington, care pare să îl fi realizat tocmai în cheia estetică specifică celui omagiat: în care accentul se mută de pe fapt, obiectivitate, privire de ansamblu și dinamică politică pe idei, subiectivitate, privire focalizată, de tip portret sau detaliu, conexiuni umane.

Tim Hetherington a fost un fotojurnalist de război, a cărui muncă a reușit să treacă de dimensiunile standard ale fotografiei din zonele de conflict, revelând dimensiunile profund umane ale experienței. De-a lungul carierei a vorbit în fotografii despre o Liberia însângerată, despre Afghanistan așa cum l-au trăit niște tineri soldați americani și despre războiul civil din Libia, în timpul căruia și-a pierdut viața în 2011. Ce l-a diferențiat la nivel profesional, aducându-i inclusiv o nominalizare la Oscar pentru Restrepo (2010), au fost încăpățânarea cu care și-a asumat condiția de participant la evenimente și nu simplu observator, încercarea de vedea dincolo de violența imaginilor, căutând speranță, concentrarea privirii asupra umanității din spatele aparentei dezumanizări provocate de război. Deși și-a petrecut majoritatea carierei direct în epicentrul conflictelor documentate, Tim nu căuta aventura, ci adevărul, iar asta îl face unul dintre cei mai importanți jurnaliști ai generației sale.

Când documentează războiul din Afghanistan, locuind cu o tabără izolată de soldați americani și împărțind cu ei întreaga experiență a luptei pentru supraviețuire, Hetherington surprinde un aspect mai puțin documentat al războiului: acesta le oferă oamenilor contextul în care se pot iubi cu adevărat necondiționat. În grupul de soldați americani întâlnește bărbați tineri, abia ieșiți din adolescență, care ar fi dispuși să ucidă și să se lase uciși unul pentru celălalt. Îi surprinde în diferite ipostaze în ceea ce numește la un moment dat Edenul bărbaților, iar, la un moment dat, are inspirația divină de a îi fotografia -într-o dimineață ce nu anunța nimic relevant jurnalistic. povestește colegul lui- dormind în paturile lor de cazarmă. Seria de fotografii cu tineri soldați dormind îți taie respirația, scoțând la iveală vulnerabilitatea personajelor, copilăria de pe chipul lor, calmul expresiei,  toate aspecte care contrastează șocant cu imaginea stereotip a soldatului dur, violent, pornit să distrugă.

Trăiește fiecare conflict din mijlocul confruntării, umăr lângă umăr față de soldați sau rebeli, înarmat de fiecare dată cu aparatul foto. Nu lasă niciodată celor din jur senzația că i-ar fi teamă, că s-ar pierde cu firea, ci are, dimpotrivă, un curaj prieten bun cu inconștiența. În timpul documentării conflictului din Liberia, intervine în ceea ce părea să se termine în mod cert cu o execuție publică și salvează viața unui paramedic, punându-se pe el însuși în bătaia focului. Deși i-ar fi fost mai comod, nici în acel moment nu se poate mulțumi cu rolul de observator neutru. Prietenii își amintesc că astfel de gesturi îi veneau natural: Tim nu își delimita rolurile de fotograf, cineast, jurnalist, filantrop sau participant. Era doar Tim….și asta e foarte greu de găsit. 

 

 

The Shovel is too Small, la One World, 2014

În doar 24 minute, The Shovel is too small reușește o puternică meditație cu înveliș ludic asupra conflictului de valori dintre Iugoslavia comunistă și Serbia capitalistă, dintre generația care a trăit în comunismul lui Tito și se raportează ambivalent, dacă nu de-a dreptul nostalgic la perioada respectivă și generația pentru care această perioadă reprezintă doar un capitol din manualul de istorie.

În centrul de interes al discuției stă valoarea atribuită muncii, personificată de minerul Alija Sirotanovic, care devine prototipul muncitorului-model în spațiul iugoslav, după ce reușește să depășească recordul stabilit de Stakhanov în URSS. Victoria muncitorului iugoslav în fața celui rus este asimilată unei victorii a lui Tito asupra tovarășului Stalin, astfel că momentul capătă dimensiuni legendare: numele lui Sirotanovici devine sinonim pentru erou proletar, Tito îi oferă orice recompensă își dorește, dar, conform legendei, Sirotanovici vrea doar o lopată și mai mare, că să lucreze și mai eficient, gest care întărește imaginea-simbol în conștiința colectivă.

În 1987, chipul eroului proletar ajunge pe bancnota de 2000 de dinari, de unde poate privi și azi la o lume radical schimbată față de cea pe care a reprezentat-o. Pentru persoanele mai în vârstă, pentru membrii generației muncitorilor-model, lumea lui Sirotanovici, ușor idealizată de trecerea ei printr-o memorie poetică, este o lume lipsită de griji, în care munca servea drept liant social, oamenii luptau pentru idealuri comune, iar munca în sine reprezenta o plăcere, o eliberare. Privirile nostalgice sunt încurajate și de comparația cu prezentul: tinerii, copii ai capitalismul, li se par celor în vârstă complet deconectați de orice valoare spirituală a muncii și interesați strict de partea materială.

De cealaltă parte, cei mai tineri nu știu cui îi aparține chipul de pe bancnotă. Eroii lor nu vin probabil din zona proletară, iar munca în sine nu mai reprezintă o virtute. Totuși, unii dintre ei participă la un fel de reconstituire a taberelor de muncă de pe vremuri. Alternarea imaginilor de arhivă cu cele filmate la această nouă acțiune colectivă de voluntariat au inițial gustul dulce al unei nostalgii pline de inspirație. Intervine, însă, brusc lamentarea în glumă a unuia dintre voluntari, care recunoaște că nu se aștepta ca munca să fie atât de grea și că nu ar fi participat dacă știa la ce să se aștepte. Pare o confirmare a sentinței date de vârstnici: moartea muncii ca valoare în sine.

Ritmul alert al documentarului, cu accente ludice, muzica folosită incredibil de ingenios (imnurile comuniste punctează excelent atât entuziasmul nostalgic, cât și ironia discretă din tonul regizorului) și montajul atent al imaginilor de arhivă cu cele filmate special pentru documentar compun arsenalul cu care The Shovel is too small reușește să vorbească despre dispariția unei lumi, cu tot ce a avut ea mai urât, mai frumos, mai demn, mai penibil. Este o mostră de iugo-nostalgie, dar, în același timp, și o bucățică de istorie alternativă.

ce mod perfect de a pierde timpul!

Cronică de album: Elbow- The Take Off and Landing of Everything

Un lucru e sigur când vine vorba de The Take Off and Landing of Everything: Elbow sunt astăzi incredibil de conștienți de mediul în care creează, de context, de atuurile și slăbiciunile lor. Au luptat cu proprii monștri și au ieșit din bătălie mai puternici, recalibrându-și sound-ul și abordarea față de actul creativ. Primul album de studio în trei ani, The Take off and Landing of Everything este exact cum sperai că va fi: un disc pentru cei care încă mai cred că un album trebuie să fie un album și nu o colecție întâmplătoare de piese. Documentând călătoria, cu obstacolele, încercările și victoriile ei, materialul nou reușește să găsească un echilibru între mângâierile sonore pe care le împarte și depresiile în care riști să te cufunde.

E ciudat să realizezi că ascensiunea Elbow s-a petrecut în umbra britpop-ului, că păreau să împartă un inside-joke cu colegii de la Stone Roses și Oasis, când s-ar părea că azi cu greu îi putem încadra la categoria trupă rock. Nu mai există nicio gălăgie în ritmurile și acordurile Elbow, nici urmă de atac sau asperitate. În fluiditatea mișcării melodice și a aranjamentelor surprinzătoare colorate în nuanțe și texturi subtile, se apropie mai mult de jazz decât de rock. Ce îi face cu adevărat speciali e că reușesc să livreze piese emoționale pe care o să îți vină să le fredonezi, având dimensiunea de stadion a unei trupe precum Coldplay și, în același timp, deschid perspective interne și de internalizat ale unor sunete și texturi polimorfice, toate legate în jurul pasiunii lui Guy Garvey pentru limbajul poetic și vocii sale baritonale tandre.

Albumul a fost prefațat de lansarea Fly Boy Blue/Lunette, o piesă 2 în 1. Prima jumătate surprinde trupa întorcându-se la specificul sound-ului de debut: părți vocale încărcate de efect, trompete cu rezonanță și un riff de chitară ce sună crocant. Cea de-a doua parte, Lunette mută accentul pe lirismul lui Garvey, care încadrează reflecții asupra propriei mortalități cu un haz delicios: “I’ll still want a double of good Irish whiskey / and a bundle of smokes in my grave”.

O să realizezi cu ușurință că Fly Boy Blue este excepția care confirmă regula noului album: nicăieri altundeva pe Take Off nu vei mai regăsi aceeași energie incisivă. De fapt, ca și cum ar fi o replică la grandiozitatea ce a definit Build a Rocket Boys!, Take Off este destul de minimalist, mai ales la nivel instrumental. Prima piesă de pe album, This Blue World, o meditație asupra recentei încheieri a relației lungi a lui Garvey, reprezintă o introducere mai mult decât subtilă: percuția aproape că lipsește, chitara intervine leneș din când în când și cea mai mare parte a muncii e lăsată pe seama vocii lui Garvey, cel mai climatic moment fiind schimbarea de peisaj oferită de pian pe la minutul 5.

Ne-am obișnuit cu toții ca Garvey să își atingă maximul de potențial atunci când creează un personaj pe care îl poate locui. Asta se întâmplă, la cel mai minunat nivel cu putință, și cu piesa Charge. Povestită din perspectiva unui bărbat mai în vârstă, care observă cu amărăciune tânăra generație, Charge este încă o jumătate-de-imn, brodată cu o tentă de amenințare mulțumită unei amprente temporale confuze, vocii încordate a lui Garvey și  morocănosului refren: ‘Glory be, these fuckers are ignoring me’. Desigur că nu putem ști cât de mult din indignare îi aparține autorului și cât e pură imaginație, dar e reconfortant că putem regăsi încă niște furie ascunsă în spatele imaginii blânde ale cuiva etichetat des cel mai de treabă om din Manchester.

My Sad Captains, o odă melancolică dedicată prieteniilor pierdute și schimbărilor care vin o dată cu vârstă, construiește în jurul unui motiv folosit ca bază, în jurul căruia accentele jazzy și ritmul insistent poartă vocea bogată, plină de regret care recunoaște  ‘another sunrise with my sad captains/with who I choose to lose my mind….what a perfect waste of time’. Este un cântec triumfător de trist, prin care trece firul roșu al întregii cariere Elbow.

A existat o vreme când Elbow era una dintr-o mulțime de trupe britanice care intrau în lumina reflectoarelor timid, ca niște molii rătăcite, numai ca să dispară imediat ce lumina scădea puțin în intensitate. A existat o vreme când erau considerați genul de trupă greu de încadrat, tocmai pentru că nu păreau să vină cu nimic cu adevărat provocator. A existat o vreme când erau bineucuvântați numai cu laude palide și blestemați cu o timiditate comercială, din pricina căreia niciunul din single-urile lor nu a intrat în niciun top 10 în UK. Și a existat apoi o altă vreme când Elbow devenise trupa de la Chris Martin de la Coldplay a recunoscut că împrumutase ce avea nevoie pentru încercările trupei sale de a domina lumea. Nu și acum, însă. Nu a mai fost cazul..de aproape 10 ani. Cu Leaders of Free World din 2005, Seldom Seen Kid din 2008 și Build a Rocket Boys din 2011, trupa din orășelul englez numit Ramsbottom a ajuns la polul anoninimității: au câștigat Premiul Mercury în 2008 (pentru Seldom Seen Kid), un Brit Award (Pentru Cel mai bun Grup Britanic) în 2009, ajungând, până la urmă, să mulțumească în egală măsură și criticii și mulțimile cu genul de spectacole live care combină fără efort valuri de emoție și refrene incitante. Azi, își permit și, în egală măsură, simt nevoia să scoată un album care, după cum spune Garvey, trebuie să le arate fanilor că Elbow “încă pune muzica mai întâi și abia apoi succesul”.

 

 

de ce îmi pasă din nou de Oscaruri: Dallas Buyers Club

ron rayonMi-am construit un obicei sănătos în ultimii ani. Încerc să nu mă mai uit nici la Eurovision, nici la Oscaruri, nici la alte concursuri/gale de premii similare. De fiecare dată când făceam asta, investeam prea multă energie fiind suporterul cuiva care, aproape invariabil, pierdea competiția, pentru că era prea talentat/avea prea mult bun simț/prea puține pile/nu era suficient de bătrân să câștige/jocurile erau deja făcute. Și, în plus, agitația nu merita. Oamenii rămân la fel de talentați, inspirați și mișto, chiar și când nu iau premii care să confirme asta.

În noaptea asta, însă, de la 3.30, am din nou emoții mari. Nu mă pot abține să nu țin cu întregul cast&crew de la Dallas Buyers Club. Sper să ia best picture, best leading actor (Matthew McConaughey), best supporting actor (Jared Leto) și best original screenplay.

    • Ca să își joace personajele, McConaughey au slăbit împreună peste 40 de kilograme. Cam cât cântărește un fotomodel. Ăsta este absolut cel mai slab argument pentru ca vreunul din ei să fie premiat. Câtă greutate reușesc, însă, să dea rolurilor pe care le interpretează -asta îi face geniali!
    • McConaughey își răscumpără cu rolul ăsta toate păcatele comise de-a lungul carierei. Ne-arătase deja cu Mud că poate doza impecabil și că are și mușchii de actorie bine lucrați behind his perfect shirtless self, dar felul în care își asumă rolul lui Ron Woodroof până la identificare și sacrificiu este mai mult decât o demonstrație de talent, este dovada că omul ăsta iubește fanatic meseria pe care-o face, mai mult chiar decât orice beneficii adiționale îi aduc meseria și statutul căpătat prin ea.
    • E cu atât mai greu să demonstrezi cât de bun poți fi cu adevărat, când ți-ai petrecut ani buni lucrând mult sub potențialul tău. Sigur că McConaughey nu jucase neapărat prost nici până acum, dar gândiți-vă la ce-a făcut acum în felul următor: un atlet participă timp de 10 ani numai la concursuri pentru amatori, organizate pe plan local, ia niște medalii, câștigă niște bănuți, dar mereu își protejează gleznele și genunchii rămânând într-o zonă de confort și refuzând să se lupte cu sine și cu atleții de top ai lumii. Apoi, într-o zi, când toată lumea își imagina că se va retrage și că din acest punct încolo, cariera nu-i poate evolua decât descendent, se decide că e mai bun de-atât și că vrea să fie numărul 1 și, la 44 de ani, cu genunchii și gleznele neantrenate suficient, dar nerăbdătoare să se suprasoliciteze, se aruncă, fără frică de penibil, în maraton la jocurile olimpice. Nu ai cum să nu admiri o revenire din asta, o întoarcere la motivele pentru care actorul/atletul intrase în joc încă de la bun început.
    • Leto e și el spectaculos. Îi dă personajului Rayon o strălucire interioară care o să rămână întipărită în memoria ta, ca spectactor, mult după finalul filmului. E sensibil/ă, fără să fie siropos/oasă, ironic/ă, fără să fie amar/ă, puternic/ă, fără să fie cinic/ă. Ca să o joace pe Rayon, Leto își schimbă vocea, dialectul, accentul, mersul, centrul de greutate al corpului, gesturile…și astea sunt numai schimbările de suprafață. E cea mai credibilă (și incredibilă)  interpretare a unui transsexual într-o peliculă din toate câte-am văzut, pentru că nu are nimic grotesc, nimic parodic, nimic clișeic, ci pare să vindă din interior.
    • A fost nevoie de 20 de ani de la prima documentare a poveștii lui Ron Woodroof într-un ziar local și de la scrierea primului draft al scenariului de către Craig Borten, de o perseverență soră cu mania și de o aliniere fericită a planetelor pentru ca filmul acesta să fie făcut. Filmul a fost aproape produs în repetate rânduri, stârnind pe rând interesul lui Woordy Harrelson, Ryan Gosling , Brad Pitt, Marc Forster, Craig Gillespie. Niciunul nu și l-a asumat, însă, cu încăpățânarea cu care au făcut-o McConaughey și Jean-Marc Vallee. În 2011, nucleul echipei care urma să filmeze, în sfârșit, acest scenariu mult amânat, credea că are și resursele necesare -un grup de investitori canadiene anunțase că va finanța filmul. La scurt timp, însă, s-au retras. Dar atât McConaughey, cât și Vallee au refuzat să creadă că acesta va fi sfârșitul aventurii pe care o porniseră. Au găsit finanțări de la cele mai improbabile surse, după ce McConaughey a folosit kilogramele pierdute deja pentru rol ca un factor de presiune pentru a își pune agenții în mișcare.
    • Mitul din spatele facerii filmului este, așadar, aproape la fel de epic ca legenda reprezentată de Ron Woodroof însuși -electricianul pasionat de rodeo, femei și droguri, cu porniri misogine și homofobe, diagnosticat cu SIDA în 1986, care a pus bazele unei mișcări nu chiar subterane prin care o comunitate întreagă de bolnavi de SIDA primeau tratamentele de care aveau nevoie, în ciuda intereselor Big Pharma și ale FDA.
    • Woodroof nu e un personaj cu care să empatizezi din prima. Pentru mulți, poate nici măcar din a șaptea. Călătoria lui începe din motive egoiste – vrea mai întâi să supraviețuiască, apoi să facă bani în timp ce supraviețuiește, de pe urma altor bolnavi, dar, în final, lupta lui capătă dimensiuni infinit umane. Chiar și înainte de evoluția înălțătoare, însă, McConaughey joacă fiecare scenă, conștient de conținutul ireductibil uman al antieroului. Descrie cel mai bine ce face, astfel: Stay with the anarchy of this guy. Stay with the bigoted bastard. Stay with the guy who’s out for self-preservation. Stay with the guy who’s a business man. The guy wants to be Scarface, man – the cause, and the crusader – and the activist will be revealed. Whether you like him or not, you respect him at the end of the story because you’re like, ‘I can’t believe someone has the courage to be that much of an ass and can still sleep at night’.. This is a character who, like him or not, you’re like, ‘Well that’s just who he is’. And if you can go ‘that’s who he is’, then you get the human. And if you’ve got the human, he can be a bastard, a homophobe, a bigot, whatever.
    • dbc