the good girl

I’ve got ‘good girl’ written on my forehead
And some misread it for ‘sucker’
I try my best not to fool anyone
But some can’t help themselves.

There’s no one who can define you better than you do
Not the ones you love, not the ones you fight
For some it’s easier to get lost in meaningless conversation
Than take 5 minutes to talk to themselves.

It’s worth running 10.000 miles to get home
But having no map means you might never get there
When you do get there, you’ll throw aways all maps
Give away all words and just BE.

The shit manifesto

No matter how nice they clean up for parties or work events, shitty people are still the same old shitty people underneath all the makeup.
Shitty people don’t want you to tell them how they can become less shitty, because basically shitty people are everywhere.
If they constantly try to hide their shit from you, it’s because at some point they will get (you) in deep shit.
Shitty people assume everyone around them is as shitty as them. And, if that’s not the case, they try to make them so.
You can only be around shitty people for so long without experiencing nausea.
If you are having a shitty day everyday, maybe it’s time to change the scenery. Escape the bathroom you are locked in.
When life gives you shit, you can’t make lemonade. But it also doesn’t mean you have to take it.
If you allow them not to give a shit on what you think, it’s because you don’t give a shit on what you think.
If it walks like shit, talks like shit and smells like shit, then it probably is shit.
Get your shit together!

90 de minute de liniște. Adjudecat

Necuvintele lui Adrian Nour sunt ca Islanda. Reformulez. La Necuvinte eu mă simt exact cum mă simțeam în Islanda: fiecare secundă trăită cu bucurie, uimire și recunoștință ascunde inevitabil și o urmă de tristețe: oricâte poze reale sau virtuale aș face, nu voi putea nicicând să reconstruiesc, mai târziu, ulterior frânturile magice de lume de una singură. Când se schimbă decorul, se schimbă lumea și nu pot da rewind, dar câtă bucurie a adus fiecare decor nou!

Și la fel ca Islanda, Necuvintele lui Adi Nour sunt – așa cum a și intenționat – o liniștire. O liniștire pe care hohotele de râs din sală nu o inhibă, ci o potențează. O întoarcere la sine, un refugiu de 90 de minute în fața avalanșei de false valori, kitschuri și experiențe haotice pe care le-ai părăsit la intrarea în teatru, dar pe care le vei redescoperi cu siguranță la ieșire.

Nour are o generozitate pe care nu am întâlnit-o la mulți actori-regizori, în teatru sau în film. Fiecare actor este valorificat în egală măsură cu celălalt, după cum fiecare scenă din Necuvinte pare la fel de esențială ca următoarea sau precedenta. Râsul lacom este echilibrat cu dovezi de gingășie, iar câteva momente grave ajută la transmiterea unui mesaj care, în ciuda segmentării piesei în mii de secvențe de sine stătătoare, este unitar. Nu cuvintele sunt condamnate sau ironizate în piesa lui Nour, ci insuficiența, neputința lor, faptul că, de multe ori, ne agățăm de ele fără a realiza că sunt imperfecte sau nenecesare.

Un Superman și Batman care se vor lupta cu Facebook și Google, un Tarzan care îi supraviețuiește tehnologiei, rămânând la fel de primitiv și în zilele noastre, fata care vinde secunde de tăcere, bocitoarele care nu au, de fapt, nevoie de nicio tragedie pentru a boci și toate celelalte personaje fascinante care li se alătură reușesc să spună mai multe despre bătăliile noastre zilnice decât au spus-o multe povești cu text.

Necuvinte se joacă din nou pe 26 ianuarie la Teatrul de pe Lipscani.