Îmi dau și eu publish. Mai des

Sunt fericită că am dat din nou drumul blogului. Nu înseamnă că nu mă sperie un pic  faptul că habar nu am de unde o să scot timp și energie pentru proiectul ăsta. Sunt fericită că există locul ăsta virtual, că pot să scriu aici orice tâmpenie îmi trece în cap, că unii citesc, iar alții nu, că feedback-ul primit nu mă obligă la nimic, că sunt  redactor, editor și moderator, centrez, dau cu capul și arbitrez.

Doar pentru că pot nu înseamnă și că o să  scriu tâmpenii. Voi încerca să limitez la maximum spam-ul. De fapt, mi s-a părut dintotdeauna mai greu să mă apuc de scris decât să mă opresc din a înșira gânduri aiurea. Cea mai grea mi se pare lupta cu autocenzura.  Nu îmi dau mie însumi BT așa de des cum ați crede. Și poate nici așa de des cum ar trebui. Ucid ciornele. Cu pasiunea unui critic snob, pretențios și frustrat.  Câteodată e alegerea corectă. Dar alteori e numai teamă: teama de a mă expune prea mult, teama de reacții adverse, teama de alegerea greșită a momentului și, cel mai des, teama de a nu aduce nimic nou sau diferit.

Curios e că scrisul reușește de cele mai multe ori să reflecte mecanismele și principiile după care funcționăm și în viață. La mine cel puțin, așa e. Și, dacă în scris, autocenzura ajută parțial, pentru că te ajută să fii selectiv și scrupulos cu propria muncă, în viață e uneori mai bine să fii Yes Man. Nu atât cu ceilalți, cât cu tine însuți. Să nu îți refuzi. Instinctele, experimentele, poftele, ideile, visele, impulsurile. Sigur că nu am putea trăi fără să ne mai zicem din când în când nu: nu mai mânca înghețata aia, nu mai bea al patrulea pahar de vin, nu mai bârfi, dar când spunem nu celor mai autentice bucăți din noi înșine, sigur greșim.

Așa că am decis că o să dau publish acestui text, chiar dacă nu e nici pe departe așa de bun cum l-aș vrea. Pentru că e sincer. Și am decis că o să dau publish de-acum celor mai ascunse trăiri și mai trăznite impulsuri, cu riscul să greșesc grav, să mă fac de râs, să fiu mai puțin plăcută. Pentru că așa e sincer. Față de mine.

Phillip O’Ceallaigh. De la Irlanda spre lume. Via Titan.

Phillip

Credit foto: Vlad Birdu

A: Ai scris foarte mult nuvele, care implică un anumit vid de informație. Crezi că valorificai asta în mod conștient, intenționat?

P: Nu a fost intenționat, mai degrabă este ce merge pentru mine. Și încerc acum să înțeleg de ce așa și nu altfel. Bineînțeles, nu sunt la fel de populare nuvelele. De ce ai intenționa să te restricționezi la asta? Probabil scriu într-un fel impulsiv, fără să știu de fapt ce fac. Și asta e greu de susținut pentru ceva mult mai lung, când trebuie să devii conștient de structură, situație, trebuie să fii mult mai organizat la mod conștient și nu știu dacă nu sunt capabil sau este ceva neplăcut… sau faptul că e neplăcut face că sunt incapabil, Și te trezești râzând fiind un exemplu.

A: De ce crezi că sunt percepute textele mai scurte ca fiind un pas în maturizarea scriitorului către roman? De ce nu ar putea fi de sine stătătoare?

P: Nu, nu, eu cred că nuvelele sunt superioare, că nuvela e forma perfectă, fiind între narativ și poezie, când chiar poți să focalizezi foarte bine asupra unui aspect, poți să ai niște momente de claritate, poți să direcționezi atenția cititorului foarte bine, pentru că este ceva scurt. Este și o formă foarte exigentă, fiindcă nu poți să greșești în ceva foarte mic, se vede foarte repede. Mi se pare o formă frumoasă, perfectă, este ce îmi place să citesc, este ce e al meu, este ce îmi place să fac. E altă problemă faptul că în piață nu e primit, nu e ceva respectat, dar și asta se întâmplă tot fiindcă e o formă mai literară. E forma literară pură. Romane sunt tot felul de cărți care nici nu încearcă să aibă valoare ca literatură. Pur și simplu, vând și sunt mai simplu de vândut. Ca atunci când te duci la cinema: aștepți un film de o oră și jumătate. O editură are o unitate, o bucată de ceva de vândut. Nu poți să vinzi O nuvelă.

A: Trebuie să le vinzi într-o colecție…

Da, dar ca scriitor care n-a scris niciodată un roman, ești limitat cât poți să vinzi ca scriitor de nuvele. E frustrant pentru editură dacă are un scriitor care nu trece la roman.

Într-un mod paradoxal, ceva mai scurt are nevoie de mai multă atenție și liniște pentru un cititor. Probabil și sunt foarte puține colecții bune de nuvele. Și mulți oameni care nu scriu nuvele bune se apucă de nuvele pentru că sunt scurte. Și asta face confuzie în piață, din păcate.

Acum e o mare agitație perpetuală pe care o aduce tehnologia, un fel de gălăgie în plus. Ca atunci când ești în autobuz și trebuie să asculți două conversații tâmpite în jurul tău, fiecare pe telefonul lui. Nu cred că devenim o civilizație mai receptivă la proză scurtă sau poezie.

A: Cât de mult te inflențează contextul atunci când scrii? Poți să scrii când ești fericit, de exemplu?

Am nevoie de CAFEA să scriu, nu să fiu fericit sau trist sau nervos sau relaxat! Am nevoie de timp liber și cafea, în primul rând. Am nevoie de liniște, am nevoie de singurătate, asta în primul rând. Am nevoie de o dimineață în care nu sunt alte chestii de făcut și alți oameni în jur, asta-mi trebuie. Să mă trezesc, să merg în somn până la ce am de făcut, asta-mi trebuie mie. Am nevoie de o masă și un pix, sau un calculator. Nu vreau oameni în jur. Asta este. Adică să am o cameră.

A: Cum crezi că ar fi arătat textele tale dacă le-ai fi scris în timpul unui regim comunist?

(se gândește mai mult) Asta e o întrebare mare. Ce regim comunist? România sau Cehia?

În Cehia și în multe state comuniste a existat o cultură de a produce literatură și foarte reușit și sistemul de distribuție și tot. Chiar au avut o literatură adevărată. Aici a fost altfel, n-a fost produsă o literatură aici în timpul comunismului.

Dac-aș fi fost aici, probabil aș fi scris căcaturi cum au scris aici. Care n-aveau nicio legătură cu realitatea. Adică ce vrei? Să scrii literatură fantastică? Foarte frumos. Într-o societate liberă, să existe și un segment de literatură despre fantezii personale… de ce nu? Este și asta un fel de literatură. Dar să fie ăsta singurul gen de literatură care se poate apăra într-o societate care, de fapt, are probleme reale, asta e trist! Este de înțeles, într-un fel, dar trebuie recunoscut.

Sunt și scriitori care au încercat să scriu un fel de literatură care critică sistemul, dar într-un mod atât de ascuns și complex, care e aproape imposibil de citit. Mă gândesc la Plicul Negru a lui Norman Manea. Vezi că e un efort acolo de a lupta cu probleme, dar jocul cu cenzura era atât de complex, că ridici cartea acuma și încerci să citești și e foarte dificil. Adică, ce faci? Faci ceva atât de complicat care aproape nu poate fi citit? Care e atât de greu de interpretat că nu mai este, de fapt, o critică directă? Nu funcționează ca niciun fel de protest asta.

De fapt, sub un regim comunist nu ai o viață privată, cum ai într-o societate liberă, și asta trebuie să fie subiectul literaturii: experiența ta.

Dacă experiența ta nu e demnă de literatură, ce e demn de literatură? Asta e viața umană. Dacă viața ta ca un om nu e subiect pentru literatură, ce este? Ce rămâne? Dacă vrei să eviți faptul că oamenii în jurul tău suferă și nu vrei să vorbești despre asta, ce rost are? Ce este? E un joc gol.

Singura descriere după mine a Bucureștiului în anii în anii ’70 în care pot să recunosc un oraș a fost Saul Bellow, Iarna decanului. Simți că e ceva veridic acolo. Nu vreau să sune că reproșez pe cineva care nu a avut curaj sau ceva de genul ăsta. Doar trebuie recunoscut de unde-am venit, cel puțin. Să ne întrebăm dacă literatura aici este slabă și dacă este, de ce sau dacă e ceva ocolit. Bine, nici n-am fost în comunism și vorbesc ca un mare expert…
A: Ai spus că ți-ai dorit foarte mult să scrii și că te-ai zbătut ani la rând pentru asta. De ce simțeai această nevoie?

P: Nu am putut să fac altceva. Adică, dacă e vorba de muncă, n-am găsit nimic care mi-a dat o satisfacție. Eram destul de confuz. Am căutat sens și fericire în viață și nu am știut unde era. Am locuit în diferite locuri, am avut diferite slujbe, am avut diferite prietene… și nu am găsit niciodată. Am avut senzația că caut ceva stabil undeva, poate va fi fericire și acolo pot să mă așez ca să mă bucur de viață. Și nu am găsit asta nicăieri. Fiindcă nu există. Și prin lipsa asta, prin neliniștea asta a trebuit să mă tratez cumva ca să mă liniștesc. Am avut o senzație mult timp că viața era grea și eram trist, am mers dintr-o problemă în altă problemă și singura recompensă era când am scris despre asta. Când am avut o povestire, am avut senzația cumva că a meritat (râzând). Era o satisfacție de a face ceva din experiența mea nefericită, ceva la care mă uit și zic: băi, arată frumos! Adică, ce are? Are un pic de formă, sau poate m-am proiectat în asta și pentru o clipă am avut senzația că eu arăt mai bine ca de obicei. Să aduc ceva care avea formă…

A: Din ceva care nu avea, de fapt, nicio formă…
Care este viața! Adică, trebuie să construim forma. Când am făcut asta nu am înțeles, de fapt, ce făceam. Era, pur și simplu, o acumulare de frustrare, apoi un release, apoi creștea din nou. Și devenea adictiv. Orice faci în mod repetitiv pentru a te simți mai bine e ca un drog, iar eu am devenit dependent de acest proces.

Imediat după interviu, Vasi îmi spune că ar fi o idee bună să lăsăm needitate stângăciile lingvistice ale lui Philip, moment în care eu realizez că nu le-am băgat deloc de seamă. Nu pentru că n-ar fi existat, înregistrarea le confirmă prezența, ci pentru că nu cred că a contat foarte mult în ce limbă s-a purtat conversația, cât de scurte au fost frazele lui Philip, de câte ori și-a căutat cuvintele, a greșit pluralul sau genul unui substantiv. Nu forma în care îl citiți acum mă face să mă bucur că avem interviul acesta în rAM, ci conținutul lui, energia, modul de a gândi al celui cu care am stat de vorbă și faptul că, timp de câteva ore, am discutat despre cărți, libertate și experiențe sublimate prin artă, fără să ne gândim la ce o să iasă din acel material, la ce avem de făcut după, la deadline-uri sau la presiuni exterioare. Într-un fel, Philip vorbește așa cum scrie: te ține acolo, concentrat asupra momentului prezent, într-un aici și acum, care sunt, în fond, în orice clipă, singurele certitudini

(Parte dintr-un interviu realizat pentru Arte si Meserii. Restul interviului aici.)

noi nu ne certăm pe telecomandă

Eu nu trebuie să mă prefac că îmi plac toate glumele tale.

Nu trebuie să dorm lângă tine când sforăi.

Noi nu avem “medicul nostru” sau “timpul nostru”.

Rămânem posesivi.

 

Eu nu trebuie să mă prefac că arăți bine când nu arăți bine.

Nu trebuie să decid împreună cu tine ce fac diseară.

Noi nu avem “cântecul nostru” sau “facturile noastre”.

Rămânem independenți.

 

Eu nu trebuie să mă prefac că știu să gătesc.

Nu trebuie să îți protejez orgoliul.

Noi nu avem “prietenii noștri” sau “căsuța noastră poștală”.

Rămânem suficienți nouă.

 

Eu nu trebuie să mă prefac că ai dreptate, când nu ai.

Nu trebuie să te întreb dacă îți plac hainele mele. Sau cel mai roșu ruj pe care îl am.

Nu produc scenarii despre viitorul nostru. Nu aleg rochii de mireasă când nu ești atent.

Rămânem sinceri cu noi înșine.

 

Eu recunosc: nu ți-aș da niciodată tot. Mie ce mi-ar mai rămâne?

Nu ne aparținem, nu aparținem.

Și n-o să ne certăm niciodată pe telecomandă.

 

 

 

Cosmina Stratan. Cu temele făcute

Cosmina Stratan

credit foto: Vlad Birdu

Stabilisem să ne vedem la Cărtureşti. Cosmina a ajuns prima şi o găsesc aşteptând cuminte într-un colț, răsfoind o carte. Nu mai are părul lung, cuminte împletit al Voichiței. Acum îl poartă într-un bob ușor ciufulit, care îi scoate și mai mult în evidență ochii mari și limpezi, cu care ar fi putut spune toată povestea din După Dealuri și dacă Mungiu ar fi făcut un film mut. Ghemuită printre rafturile pline de volume, înfăşurată într-o haină groasă de iarnă, pare un copil cuminte, pe care nu îl vei prinde niciodată cu tema nefăcută. Pentru că la Cărtureşti toate mesele sunt ocupate, plecăm spre Bastiliei. Pe drum, Cosmina îmi povesteşte că a citit cândva o parte dintr-un număr rAM pe care l-a descoperit într-o cafenea: „Tot aşa, era un articol despre o studentă la UNATC.”Aşa se vede Cosmina şi-acum: o studentă la Actorie, în ultimul an de master. Premiul luat la Cannes, confirmarea care i-ar fi făcut pe mulţi să se îmbete de glorie şi de ei înşişi, nu a schimbat felul în care se raportează Cosmina la sine: studenta care pregăteşte, alături de colegii ei, repetiție după repetiție, examenul de dizertaţie pe Livada de vişini a lui Cehov.

Cosmina stă la locul ei. Cosmina face din orice spaţiu locul ei.
Primele amintiri din copilăria Cosminei sunt din beciul casei din Iaşi, unde o lăsa uneori sora ei cu doi ani mai mare, babysitterdelegat, ca să plece la joacă. „Ea nu voia să stea cu mine, să aibă o grijă în plus, aşa că mă lăsa în beci şi stăteam acolo, cuminte, fără nicio problemă. Nu e o amintire tristă, nu plângeam, nu eram speriată.” Cosmina de azi păstrează ceva din anduranţa copilului de-atunci: îşi este suficientă sieşi şi știe cum să facă din orice situaţie şi orice context locul ei. În aparenţă e o fată care „stă la locul ei”,dar în timp ce povestim în mansarda din Bastiliei, fiecare gest mic, dar puternic pe care îl face îmi spune că, de fapt, Cosmina știe să facă, discret, fără urmă de agresivitate, din orice spaţiu locul ei.

Parte dintr-un interviu realizat pentru Arte si Meserii. Restul articolului: aici