Eu sunt Bayern

Eu sunt, adică trebuie să recunosc că m-am recunoscut. Eu sunt Bayern. Sunt aia care construieşte tot meciul, dar e învinsă chiar în ultimele secunde de unii care se nimeresc, fără efort, la locul şi momentul potrivit. Sunt aia care dă tot, care munceşte, care se pregăteşte, care încearcă. Aceeaşi care ratează penalty-uri şi de care nu se lipesc uşor golurile. Sunt cea care aleargă cu disperare, în vreme ce alţii se odihnesc sau stau la pândă să o prindă pe picior greşit. Sunt fraiera care nu renunţă până în ultima clipă, deşi nu îi iese aproape nimic în 90+30 de minute. Sunt fraiera care crede că va câştiga cine merită să câştige. În lumea asta, însă, e destul de clar că învingătoare iese Chelsea. Căci lumea asta e condusă de cei care ştiu să dea 3 goluri din 2 ocazii şi care te calcă pe tendoane dacă se simt atacaţi. A celor care fac fix cât trebuie ca să obţină ce vor, care ies doar pe contratac şi, în general, a celor care joacă urât. Nu sunt o Chelsea, dar, cea mai mare parte a timpului, nici nu-mi pare rău. La fel ca Bayern, am învăţat să trec peste. Nici nu mai contează că am pierdut şi campionatul şi cupa. Vine alt meci, alt campionat, altă cupă. O să încerc din nou.

Golul

Singura poză pe care o am din prima zi de şcoală e din curtea lor. Stau lângă ghivecele lor de flori, astfel încât să mi se vadă ghiozdanul violet. De fapt, în curtea lor mi-am petrecut o jumătate de copilărie.

Mă lăsau să fur struguri din mica lor vie, chiar şi când nu erau copţi.

Mă primeau ca pe musafiri, cu dulceaţă de căpşune şi apă rece.

Mi-au prezentat-o pe nepoţica lor pe vremea când avea doar două luni. O comparau mereu cu mine, cu nepoata pe care o împrumutau uneori de la bunica.

La ei m-am jucat şi am dormit, când ai mei şi-au petrecut noaptea la inspectorat, pentru ca mama să bată cu pumnul în masă pentru un loc de profesor. Aşa se făceau repartizările la începutul anilor 90.

Când abia începusem şcoala, mi-au dat o carte de muzică din vremuri comuniste. Era plină de partituri pe care nu reuşeam să le descifrez şi de versuri cuminţi, dar a clădit ceva în mine.

Au fost primii oameni de la care am înţeles ce înseamnă să fii elegant, nu doar să te îmbraci elegant. Strada era plină de “tanti” şi de “nenea”, dar ei erau “domnul şi doamna Ionescu”.

Ea avea rujuri verzi, dar pe buze se vedeau roşii. Nici acum nu înţeleg cum făcea asta. El avea ţigări, bomboane mentolate şi mereu o pălărie pe cap când ieşea din casă.

Ea îmi spune “Andruţa” şi-acum, deşi am 23 de ani. O văd rar, prea rar, dar nu-mi aduc aminte nicio conversaţie cu ea în care “doamna’inescu” (aşa-i spuneam când eram la grădiniţă) să nu strecoare cuvinte frumoase pentru mine. Nu cred c-a fost vreodată altfel decât bună cu mine. Nu ştiu cum a fost cu alţii, eu aşa o ştiu.

Pe el l-am îngropat duminică. L-am văzut singur şi neputincios într-un coşciug deschis. Fără pălărie pe cap. Pălăria era lângă el, nu la locul ei. Nici el nu era la locul lui acolo.

Pe ea am îmbrăţişat-o duminică. Femeia aceea care nu se văita niciodată, care nu se plângea, care nu şi-a spălat niciodată rufele în public, care zâmbea şi când îi era rău, nu mai era acolo. Îi luase locul o femeie speriată. Una care a rămas fără omul cu care-a împărţit şase decenii. O femeie care nu înţelege ce ar trebui să facă acum fără el. Şi mi-a fost frică şi mie pentru ea.

look back, go forward

Din când în când, e bine să revii de unde-ai plecat. Să te întorci acolo unde a început totul. Să prinzi rădăcina cu toate degetele tale, ca să te asiguri că e încă acolo, că e încă puternică. Să cobori pe tulpină, ca să te asiguri că eşti pe creanga care trebuie, că nu trebuia să te caţeri pe alt ram. Să îţi înţelegi copacul. Să înţelegi cum a crescut, cum s-a dezvoltat, ce-ascunde fiecare scorbură, ce scrie pe fiecare pagină a scoarţei sale. Şi e bine să încerci să faci asta, mai ales la finalul fiecărei furtuni, care încearcă să îl doboare. Să nu te laşi păcălit de curcubeul iluzoriu care îi urmează. Citeşte copacul, vezi dacă e pregătit să facă faţă şi altor furtuni, dar şi pentru zile mai senine. Întotdeauna trebuie să pleci de la rădăcină. Rădăcina care nu se mai vede, dar suportă toată greutatea. Din când în când, e bine să fii o furnică plecată în inspecţie, plecată să examineze fiecare celulă.

Vineri m-am întors acolo unde mi-am început povestea. Sau una din poveşti. Mi-am adus aminte. Mi-am adus aminte de persoana în care am încredere cu ochii închişi, persoana care m-ar fi prins de fiecare dată când m-aş fi aruncat în gol. Mi-am amintit şi de omul cu poveştile, din experienţa căruia mi-am construit-o, zi de zi, pe-a mea, de la care am furat meserie şi am furat intuiţie şi, amintindu-mi de el, mi-am amintit că umorul ne poate salva. Indiferent în ce căcat se-ntâmplă să călcăm. M-am întors acasă. Sau, mai bine zis, în locul pe care nu mi-am imaginat niciodată că îl voi numi acasă. Culmea e că, pe vremuri, nu i-am spus niciodată aşa. Simţeam că merit mai mult, ceea ce, retrospectiv, era doar o dovadă de snobism. Acum cred că, dacă mi-aş fi asumat până la capăt circumstanţele, povestea ar fi putut să fie alta. Poate aş fi învăţat mai mult, poate aş fi lăsat mai mult în urmă, poate aş fi mai puternică azi. Numai că toate aceste “aş fi” n-au nicio valoare. Decât dacă faci lucrurile diferit data viitoare, adică dacă înveţi să îţi asumi responsabilitatea, mediul, circumstanţele, situaţia şi să părăseşti fantomele…O dată şi pentru totdeauna.