Cloud Nothings: Cloud Nothings

“I get old so fast” cântă la un moment dat Dylan Baldi pe Cloud Nothings. E firesc să simtă aşa intens trecerea de la adolescenţă la maturitate: a fost foarte prolific într-o perioadă foarte scurtă de timp, reuşind să înghesuie mai multe EP-uri şi echivalentul unui disc întreg în piese în numai doi ani. De fapt, e aproape incredibil că LP-ul „Cloud Nothings” este albumul lui de debut. Piesele de pe disc sunt ceva mai şlefuite decât acelea de dinainte, dar nu cu mult. Spre deosebire de câteva trupe lo-fi care şi-au dat examenul de absolvire, trecând la o zonă a muzicii prea aranjate, încât soundul le devenea de nerecunoscut, Baldi curăţă sound-ul Cloud Nothings numai într-atât încât muzica să se transmită ceva mai clar. Dar, chiar şi când albumele sale produse, mixate şi editate de profesionişti, muzica lui Baldi păstrează ceva lo-fi şi old-school care rezistă stoic şlefuirii. Ca şi Male Bonding, Cloud Nothings excelează la acel noisy rock care acoperă melodii amăgitor de inocente. Baldi e la vârsta la care i se iartă versuri aşa de simple precum „I don’t understand love/ And I don’t understand at all”, în vreme ce contribuţii punk precum „Not important” îl menţin în categoria outsider-ilor, chiar dacă nu mai este la liceu.
Deşi experimentele pe jumătate coapte care au completat EP-urile lui Baldi lipsesc de pe albumul de debut, repezeli ca „Heartbeat” sau „Rock” arată că încă e loc pentru izbucniri. Deşi albumul e mult mai focusat decât creaţiile anterioare lui, Baldi merge, în continuare, în mai multe direcţii: de la power pop pur pe „All the Time” sau garage punk pe „You’re not that good at anything” până la un optimist şi dulce „Should have”. În acelaşi timp, piese ca „On the Radio” sau „Nothing’s wrong” sunt integrate unui punk pop agitate, fără machismul care a contaminat stilul în anii 90 şi 2000. Totuşi, ceva îl separă pe Baldi de mulţimea noise pop, poate empatia de pe „Been Through” sau sentimentul dezintegrării de pe „Forget you all the time”, într-un cuvânt umanitatea din ce în ce mai matură de care dovadă artistul.

can’t stop growing old

Câteodată te-agăți
De un fir de ață albă cu care se cos poveștile mari
De un gest binevoitor
De trei acorduri de chitară
De o promisiune
De o creangă dintr-un pom înflorit
De o sârmă de rufe
De o poveste căreia nu i-ai auzit încă finalul
De un pariu pe care l-ai făcut cu tine însuți
De tavanul camerei de spital
De nasul roșu al unui clovn care sperie copiii

Câteodată te-agăți
Și nu mai vrei să dai drumul
Ții degetele încleștetate
Strângi din dinți
Strângi din gene
Strângi din bătăi de inimă
Contracți puternic mușchii
Și închizi ochii

Câteodată te-agăți
Și ți-e așa teamă să âți dai drumul
Așa de teamă să cazi..
Poate e mai sigur
să strângi tare sfoara care te leagă de durere
decât să umbli prin viață
fără corzi atașate.

Foreign Body – Mirroring

Colaborările muzicale sunt nişte chestii foarte ciudate: pot să nască şi miracole şi monştri cu aceeaşi uşurinţă. Mai ales că, de multe ori, funcţionează pe principiul „De ce nu?”. În scena underground, însă, colabărările au în spate ceva mai mult decât un raţionament de tipul „s-o facem şi pe asta”: lărgesc reţelele artistice, construiesc relaţii, vitale ca hemoglobina în cercurile DIY şi le permit muzicienilor să îşi crească spectrul şi să iasă din zona lor de comfort. Şi-aşa ajungem la o lecţie de colaborare dată de o asociere care mai întâi ridică sprâncene, pentru ca apoi să le relaxeze la loc.

„Foreign Body” este copilul căsătoriei de scurtă durată dintre Liz Harris, mai degrabă cunoscută ca Grouper şi Jesy Fortino, mai repede ştiută ca Tiny Vipers. Geografic, are sens. Harris e din Portland, Fortino din Seattle şi asta se aude în timbrul vocal al fiecăreia dintre ele. Ceaţa melancolică a lui Grouper se întinde şi se umezeşte precum oraşul ei atât de permeabil, în vreme ce aranjamentele acustice ale lui Tiny Vipers fac aluzie la acelaşi fel de peisaj.

E interesant cum ia startul albumul copil. Disproporţia la nivel de contribuţii personale dintre prima şi a doua piesă de pe disc, adică „Fell Sound” şi „Silent from above” este mai mult decât evidentă. Sună ca şi cum cei doi se tatonează, dispută teritorii ale implicării în album şi vor să vadă unde va duce colaborarea. „Fell Sound” e mai mult Grouper decât Mirroring, instrumental ambiental, plutitor aproape care oferă un suport potrivit pentru vocalele ei înnorate. În schimb, „Silent from above” o prezintă pe Fortino în mediul ei natural, ca artistă alt-folk, mai puţin tăioasă decât Cat Power şi mai puţin excentrică decât Joanna Newson, dar cu aşa de multă greutate în voce, încât te face să te întrebi cum de poate fi o durere aşa de mare absorbite, darămite articulată muzical.

Pe disc urmează „Cliffs”, care începe cu chitări aproape zgâriate, învăluite apoi în acorduri statice, la rândul lor perforate de alte chitări…înţelegeţi ideea. Negocierea artistică capătă o formă şi cele două par să se prindă încotro o să se ducă creaţia comună. E o tranziţie simpatică spre ce va urma.

Abia pe „Drowning the Call”, proiectul Mirroring capătă o definiţie şi un sens. Orga şi chitara înoată împreună şi sound-ul e întreg şi articulat. E o piesă serenă, eterică şj simplă, în acelaşi timp. „Mine”, una din cele mai bune piese de pe album” se construieşte cu simţul urgenţei şi al imediatului, iar în vocale recunoşti o durere profundă. Sunt nouă minute de bâzâit muzical şi chitări întârziate, pe care părţile vocale par mai puternice şi mai încrezătoare ca niciodată şi care cad apoi aproape eroic în tonuri mai degrabă obscure. Asta pavează drumul pentru „Mirror our sleeping”, un sumbru rămas-bun spus întregii aventuri. Un fel de noapte-bună.

Dincolo de disecţia colaborării şi conţinutului, partea interesantă la „Foreign Body” e că face mai mult decât suma părţilor sale. Sigur, e simpatic să te întrebi „cine ce-a scris” şi dacă ai ascultat artiştii înainte, probabil n-o să îţi fie chiar aşa greu să îţi dai seama, dar dacă pierzi vremea făcând asta, o să ratezi fix ceea ce face acest album o adevărată operă de artă, faptul că din întâlnirea a două individualităţi s-a născut o a treia entitate singulară, care stă bine pe picioare, un copil independent de părinţii săi, un album care vrăjeşte, emoţionează şi linişteşte fără să compromită personalitatea vreunuia dintre muzicienii implicaţi. Din punct de vedere muzical, albumul este, într-adevăr, un „corp străin”, adică un organism diferit de muzica lui Grouper sau a lui Tiny Vipers şi până la urmă fix asta ar trebui să se nască din colaborarea unor artişti.