Unii

Unii nu vin cu sfaturi geniale. Nici nu se cred cei mai înţelepţi sfetnici şi nu se felicită când nimeresc să te îndrume. Nu te întreabă când nu vrei să le spui. Nu te forţează să înfrunţi temeri pe care nu eşti pregătit să le înfrunţi. Şi nici n-au răspuns la toate. Te lasă să îţi cauţi singur răspunsurile. Când ai nevoie să nu facă asta, nu vorbesc peste tine. Te ascultă. Te ascultă ca şi cum ce ai tu de spus e important, dar nu teribil de grav, merită atenţie, chiar dacă nu le va tulbura apoi gândurile, merită spus, chiar dacă asta nu va rezolva nimic. Ei sunt cei care te lasă să te descarci. Şi în faţa cărora te simţi suficient de confortabil încât să te descarci. Pentru că ei nu te judecă. Sau dacă te judecă, nu ţi-o arată. Te lasă să îţi spui povestea, dar nu se hrănesc cu povestea ta, nu o mestecă înfometaţi ca să uite de-ale lor şi nici n-o scuipă mai departe altora. Doar te ascultă. Unii.

I’m not done

Din când în când, mă laud cu ce fac la job. Nu prea des căci ce-i mult strică. Aseară am fost la 4 vernisaje şi am făcut câte o ştire la fiecare din ele. A fost una din zilele mele bune şi nu sunt multe în ultimul timp, aşa că trebuie marcate :D

Prima oprire a fost la Căminul Artei. Aici expun, începând de aseară, trei artişti. Parterul îi găzduieşte pe Marilena Cane cu al său “Relief interior” şi pe Robert Vraciu cu o expoziţie ce vibrează a energii incomode şi ritmice: “Jazz”. Pânzele lui Robert Vraciu au o muzicalitate a lor, un ritm cald şi spontan ce radiază dinspre lucrare către privitor.

Un etaj mai sus expune Constantin Daradici, un pictor care m-a impresionat prin bucuria aproape naivă cu care vede pictura, oamenii, lumea. La 64 de ani, Daradici şi-a propus să se întoarcă la cel mai pur eu al său: să fie din nou copil. Şi i-a reuşit, aşa că lucrările sale ne fac cunoştinţă cu un autor curios, spontan, plin de iubire faţă de obiectele reprezentate.

Am fugit repede către Sala Dalles, unde ne-a izbit tandreţea capotelor lui Gheorghe Ilea. Pe 56 de capote de Dacia 1300, Ilea vorbeşte de copilăria sa, de familia sa, de cotidianul perioadei comuniste, dar şi propaganda totalitară. Se exprimă cu ironie şi autoironie, cu nostalgie şi cu un umor tolerant, aproape gingaş. Subiectele debordant de variate compun simultan un autoportret implauzibil şi o savuroasă autobiografie, dar sunt şi mărturia unei epoci. Proiectul “Tronicart” face în pictură ce au reuşit să facă în film Mungiu cu “Amintiri din epoca de aur” sau Mitulescu şi al său “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”.

Am întârziat la cel de-al patrulea vernisaj, dar ne-au primit oricum cu drag cei de la Galeria Simeza. Aici puteţi admira expoziţia de grup a clasei profesorului Mircia Dumitrescu, cel care a ilustrat o mare parte din opera lui Nichita şi care i-a fost prieten apropiat poetului. Atât de apropiat, încât Nichita i-a dedicat mai bine de 30 de poezii, printre care şi un decalog foarte drag graficianului:

“Decalog pentru Mircia:
1. Să nu-ţi minţi ochii cu ochi;
2. Să nu-ţi furi realul în real;
3. Să nu te înşeli pe tine însuţi ca şi cum ai fi altul;
4. Să nu vorbeşti în numele nimănui, căci numele tău al nimănuia este;
5. Să-ţi faci chip cioplit;
6. Să-ţi faci chip din linii;
7. Să-ţi faci chip din trilul ciocârliei;
8. După ce le-ai făcut toate astea, încearcă să le-mbrăţişezi dacă poţi;
9. Îmbrăţişarea chipului cu chip sărut se numeşte;
10. Numai chipul se îmbrăţişează cu chipul, căci braţele sunt făcute pentru ararea câmpului. Amin”

A fost o zi bună. Să mai vină.
One thing I know for certain: it ain’t over. I’m not done.

Desperate is the new inspired

When you hit rock bottom, the only way to go is up. O ironie pe care am gustat-o dintotdeauna şi în care încep să cred din ce în ce mai mult. Ce îi face pe oameni să crească şi să îşi asume riscuri, dacă nu inspiraţia? Simplu: disperarea. Sentimentul că oricum nu mai ai nimic de pierdut poate să mişte munţi. În “Fight Club”, explicaţia e scurtă şi la obiect: “People have to really suffer before they can risk doing what they love”. Pentru că dacă nu te doare, dacă stai relativ comod, dacă nu te simţi pe punctul de a te prăbuşi, ai tendinţa să raţionalizezi totul, să îţi găseşti scuze, să motivezi de ce optezi să rămâi în bula ta de confort. Dacă simţi, însă, că pică, pe rând, acoperişul, pereţii, tencuiala, nu-ţi rămâne de ales. Trebuie să faci orice ca să salvezi fundaţia. Să o salvezi sau să o torni din nou. Şi mai rezistentă. Şi atunci arhitectul din tine ia o hârtie albă şi începe să reproiecteze întreaga construcţie. Să regândească structura de rezistenţă, să redeseneze formele, să redefinească relaţiile, să adauge sau să elimine etaje. Câteodată trebuie să se dărâme tot ca să poţi construi din nou. Şi câteodată, prăbuşirea te poate inspira să ridici cele mai frumoase edificii. Asta dacă nu te dai bătut.

Confessions of a storylover/teller

Adevărul e că, într-un fel sau altul, boala pentru jurnalism am avut-o de mică. Pe când aveam 6 ani şi visam să fiu Andreea Esca 2.0, originea virusului era vanitatea. Vroiam să prezint, să apar, să fiu omul din faţă. Mai târziu, prin gimnaziu, boala a rămas, dar rădăcina ei a virat semnificativ. Visam să fiu ziaristul justiţiar care face ordine în lume, împarte dreptate cu pixul şi reportofonul şi nu lasă pe nimeni să îi micşoreze sau atace idealurile. În timp, am înţeles că mă născusem prea târziu pentru asta sau poate că oamenii ăştia nu existaseră niciodată. Prin liceu, a devenit mult mai clar pentru mine de ce vreau să fac şi poate că am descoperit motivele în care cred şi astăzi, în ciuda pietrelor de care mă împiedic încă pe drum. Prin liceu, mi-am dat seama că jurnalistul este cel care spune o poveste şi că povestea asta poate să îi ducă pe oameni departe, poate să îi crească sau poate să îi spulbere, poate să îi hrănească şi să îi inspire, dar îi poate şi scârbi şi nivela. Şi am mai înţeles că nu e suficient ca povestea asta să fie adevărată (pentru unii nu e nici necesar, dar ăştia intră în altă categorie), povestea pe care o spui trebuie să fie relevantă, trebuie să fie importantă nu după criteriile tale, nu după criteriile unui editor sictirit şi nici măcar după criteriile masei care te cumpără sau urmăresc. Ar trebui, la modul ideal, să fie importantă prin miligramul de schimbare pe care îl aduce la nivel social şi individual. Iar dacă miligramul ăla de schimbare, uneori imperceptibil, merge în direcţia în care crezi, s-ar putea să dormi liniştit noaptea. Bine, unii dorm neîntorşi şi pentru că nu se gândesc la miligramul de schimbare de care se fac responsabili. În politică, în artă, în economie, în climatul social şi aşa mai departe. Poveştile nici unuia dintre noi nu vor schimba lumea peste noapte. Unele trec neobservate, la rubrica Diverse. Altele sunt din start ignorate pentru că sursa e pătată şi nu mai are credibilitate. Altele întăresc şi confirmă credinţe şi atitudini. Câţiva jurnalişti, însă, mai sapă din când în când după o poveste care poate nici măcar nu era îngropată aşa adânc, cât era nevăzută sau tratată superficial. Şi ce se întâmplă apoi, ce fac cu ea cei care o citesc, o ascultă sau o vizionează…asta e adevărata miză. O miză imprevizibilă, imposibil de măsurat, ingrată şi care, de cele mai multe ori, ne scapă printre degete. Cei mai mulţi dintre cei care îşi asumă pariul, fie îl pierd, fie n-apucă să se bucure că l-au câştigat. Dar asta nu înseamnă că nu merită. Sau că nu mai sunt poveşti care merită spuse. N-am abandonat încă pariul, deşi simt că îl pierd aproape în fiecare zi şi, chiar dacă ar fi să ies din joc, mă încăpăţânez să cred în poveştile care fac să crească mari oameni sau comunităţi.