Cine mă enervează azi

Că tot spune Ilinca şi e şi adevărat că scriu numai chestii deprimante, am decis să trec la altă stare. Cea nervoasă, mai exact. Prin urmare, în episodul de astăzi: cine mă enervează pe mine?

-Cei care se uită la meciurile naţionalei şi apoi îi înjură de mamă, tată şi soră pe toţi jucătorii. Nu de alta, dar, în locul lor, sigur ar fi jucat mai bine.

-Oamenii care n-au ieşit în viaţa lor din ţară, dar au păreri bine înfipte în stereotipuri culturale despre fiecare neam de pe planeta asta.

-Oamenii care cred că Mircea Badea e cel mai mare cretin din ţara asta, dar și mai tare oamenii care cred că Mircea Badea e Dumnezeul analizei politice.

-Şmecherii care te ard cu ţigara în club. Pe mână, pe spate, în păr sau…în ochi (asta ultima aproape că mi s-a întâmplat. Am fost la 2 mm de a mi se întâmpla:D).

– Oamenii care îi mint grosolan pe alţii de faţă cu tine. O dată pentru că mă fac şi pe mine parte din fabula lor şi încă o dată pentru că, de obicei, au pretenţia să am încredere în ei în continuare. Really?

-Taximetriştii care se fac că nu au mărunt să îţi dea restul.

– Oamenii trecuţi de 16 ani care spun LOL în conversaţiile cu prietenii şi nu numai. LOL este pentru messenger şi pentru o anumită vârstă, zău!

– Oamenii care bârfesc în spaţii publice şi nu uită să se şi victimizeze între timp. Ceva îmi spune că, de cele mai multe ori, victima – dacă există – nu e de faţă.

– Disperaţii care nu te lasă să cobori din autobuz pentru că sunt prea ocupaţi să urce ca să prindă loc pe scaun.

-Gagicile cu blugi sclipicioşi care mănâncă de la McDonalds, în timp ce citesc un Click. De obicei, în tren, pe canapeaua din faţa mea.

-Angajata CFR (mereu alta şi totuşi aceeași), care îmi spune că nu o să prind trenul pentru că îi cer biletul cu fix 5 minute înainte. Guess what? Ştiu să alerg după tren şi îl prind. Întotdeauna.

-Cei care le spun altora cum să îşi facă treaba. Pentru că ei le ştiu pe toate, desigur.

-Bloggerii şi nu numai care scriu mai mult decât citesc.

-Reporterii mai preocupaţi de cum le stă părul decât de ce are de spus omul din faţa lor şi cât de adevărat sau relevant e ce spune.

-Oamenii pe care într-o discuţie de 30 de minute îi faci să îşi schimbe radical părerea. Puţină consecvenţă nu strică. Admir mai repede un nebun care moare apărând un ideal nedezirabil şi chiar antisocial, decât pe cei care urmează valul fără să se întrebe unde îi duce.

-Secretarele mereu mai ocupate decât ai putea fi tu vreodată.

-Funcţionarii publici care ţin lumea pe umerii lor. Nu îi deranjaţi!

-Oamenii care la întrebarea “De ce?” răspund “Aşa se face”, “Aşa se cade”, “Aşa se cuvine”.

-Cei care poartă tricouri fără să înţeleagă ce scrie pe ele.

-Cei care vorbesc despre echitatea socială cu fiecare ocazie, dar au dat pe teneşii lor mai mult decât salariul pe două luni al unui angajat la Salubritate.

Ciocnire

4 februarie, personalul Bucureşti-Ploieşti de la 14.00, pe care îl prind la limită. Jumătate dintre colegii mei de drum refuză să îşi dea gecile jos. Ei nu pare să îi fie frig, deşi tremură. I-am întâlnit privirea, încercând să evit să mă holbez la cuplul de pe canapeaua de vis-a-vis. Stă pe celălat rând de scaune. Cu faţa spre mine, dar privind în gol. Pare să îşi aminteasca de ceva, apoi scoate din geantă o pungă de seminţe, din care începe să mănânce cu gesturile anxioase ale unui fumător care tocmai a ieşit dintr-un spaţiu unde tutunul este interzis. Tremură în continuare. Aproape imperceptibil, dar scurtul tremur, ochii goi, hainele negre şi basmaua de bunică dusă la biserică îmi dau o presimţire sumbră. Încerc să mă uit în altă parte, dau cu ochii de acelaşi cuplu în acelaşi moment cvasi-intim. Pe geam, zăpadă. Şi apoi tot zăpadă. Îi sună telefonul. În agitaţia din vagonul aglomerat, câteva fraze şoptite sau scâncite ajung la mine. “Am ştiut că nu e în regulă ceva, că m-au sunat de pe numărul lui colegii de apartament.”, “N-a avut nicio şansă”, “Chiar nu ştiu ce să mai fac. Cu ce-am greşit? Sau a greşit el cu ceva, de a păţit asta?”, “În cinci minute a murit. A avut aer la plămâni, a făcut stop cardiorespirator şi salvarea n-a mai avut cum să…ce să facă..”. Acum se îneacă în sughiţuri de plâns şi disperarea ei îmi cutremură tot corpul. Vreau să cred că nu e vorba de fiul ei…dar nimic din tot ce spune nu lasă de înţeles că ar fi vorba de altcineva. Tot repetă fraza asta: “Chiar nu ştiu ce să fac.” Nu vine răspunsul de nicăieri. Îmi curg câteva lacrimi, pe care le ascund repede sub o batistă de hârtie. Şi mi-e ruşine. Mi-e ruşine pentru toate dăţile când am folosit aceeaşi frază, fără să fie adevărată.