E pe bune? E pe bune.

Au porecle isteţe precum Tobbacco sau Father Hummingbird, se îmbracă bizar, uneori poartă măşti şi pun la cale muzică de pe altă lume într-un sat izolat din zona Pittsburgh. I-ai putea suspecta că se chinuie prea mult să lase impresia unor outsideri pop cu gusturi excentrice. Poate că o fi aşa, dar, din fericire, povestea din spatele muzicii nu prea contează în cazul lor. Nu când asculţi “Dandelion Gum”, un disc care te invită să uiţi cine l-a făcut: vocalele sunt distorsionate într-atât că nu mai distingi timbrul personal original, iar cea mai mare parte-a timpului n-ai să înţelegi niciunul din cuvintele rostite. Nu transpar sensurile cuvintelor, dar transpare sensul muzicii şi e suficient.

Pariul făcut de BMSR cu Dandelion Gum e destul de riscant: se bazează pe un singur filtru vocal de la un capăt la celălalt al albumului, ceea ce ar putea deveni redundant sau monoton. Interesant că tocmai această vulnerabilitate, uniformitatea vocii procesate devine unul din punctele forte ale albumului. Partea vocală e jucăuşă, dar nu e caraghioasă, sună mai degrabă claustrofobic şi bolnăvicios. Vocea nu te duce cu gândul la roboţei veseli cântând piese pozitive şi luminoase, ci, mai repede, la oameni pierduţi, atât de prinşi în propriile existenţe încât întregul lor organism a suferit mutaţii, devenind aproape inuman.

Clapele sună vintage cu texturi care amintesc de Moog, iar chitările sunt subţiri şi acoperite de praf analog. Cea mai mare parte a discului sună a ceva înregistrat acasă cu mijloace rudimentare, dar tocmai din resursele modeste le ies cele mai reuşite combinaţii celor de la BMSR. Piese ca “Jump into my mouth and breathe the stardust” şi “Melt me” trimit la sensibilitatea melodică, folkish, a Beck şi Boards of Canada, dar estetica celor de la BMSR rămâne una profund spaţială, extraterestră. Cu alte cuvinte, mi-i imaginez mai degrabă organizând un show cu lasere la un planetariu decât cântând pe stradă.

Nu ştiu dacă băieţii ăştia chiar stau izolaţi la capătul lumii ca să îşi coacă albumele. Nici dacă toboşarului chiar i se spune Iffernaut. Nici nu mai contează dacă povestea e autentică sau nu. Cu “Dandelion Gum”, BMSR au demonstrat că uneori să faci un singur lucru foarte bine e mai mult decât suficient.

Nu o să îţi spun nimic

Nu o să îţi spun nimic, pentru că trebuia să ghiceşti deja. Nu e evident? Ţi-au zis-o deja toate frazele cretine şi incoerente pe care ţi le-am trântit în ultimul an. Sau tu crezi că sunt aşa de prostuţă în toate conversaţiile? Nu, ai exclusivitate. Nu, dacă nu ştii încă, e pentru că nu vrei să ştii. Aşa că n-o să îţi spun nimic.

Drowning thinking that I’m dry

Cred că am înţeles. Cel mai grav lucru care ţi se poate întâmpla nu e să mori, nici să te doară, nici măcar să rămâi singur, ci să nu te mai recunoşti.  Să ai sentimentul ăla prăpăstios că tu,  cel cu care erai pregătit să mergi până la capătul drumului, cel căruia îi ştiai toate neajunsurile şi îi iertasei toată vina, nu mai există şi i-a luat locul un necunoscut.  Un străin care nu ţi-e clar de unde-a apărut. L-au construit, poate, îndoielile, teama, un pas greşit de-al tău, o clipă de neatenţie, o absenţă, o distanţă, l-au construit ceilalţi şi întâmplarea la un loc. Apoi, fără să îţi dai seama, s-a strecurat în lumea ta de zi cu zi.  Îţi apare din când în când în oglindă în loc să îţi vezi chipul.  Îţi apare într-un gest adormit pe care ştii că nu l-ai fi făcut sau, cel puţin, nu crezi că îţi aparţine. Îţi apare în câteva coşmaruri pe care le spulberă, fidelă, alarma cu bâzâitul ei enervant dimineaţă după dimineaţă. Şi cel mai inoportun îţi apare când încerci să scrii şi nu-ţi mai găseşti cuvintele, dar la îndemână sunt cuvintele lui, ale intrusului, nişte clişee pe care nu le-ai folosit în vecii vecilor, nişte soluţii facile, nişte formule bătute în cuie…şi te fereşti să le iei pe-astea de-a gata, îţi cauţi prin beznă cuvintele, timp în care taci şi laşi foile albe, amâni răspunsuri, amâni texte. Până când nu mai poţi s-amâni. Şi furi de la el, adică de la tine cel care nu eşti tu. “Poate măcar aşa o să ne împăcăm” îţi spui, dar tot nu reuşeşti să te recunoşti.

Spectacol pentru Alexandru

Nu în fiecare zi ai ocazia să îi vezi pe Marcel Iureş, Teodora Enache, Răzvan Mazilu, Marius Manole şi Victor Rebengiuc urcând pe aceeaşi scenă. Şi pe toţi într-un spectacol regizat de Alexandru Dabija. S-a întâmplat la Odeon în această seară, de dragul lui Alexandru. Alexandru este un băieţel de un an şi patru luni, care trebuie să urmeze un tratament costisitor în străinătate. Până acum, părinţii lui au primit de la medicii din România patru diagnostice diferite. Practic, în România, nimeni nu a reuşit să îi pună un diagnostic clar, pentru că nu există laboratoare genetice pentru copii. Acum, Alexandru şi familia lui se află în Germania, unde copilul este supus unei alte serii de analize ce ar trebui să facă lumină în cazul lui. Şi pentru diagnosticare şi pentru tratament, însă, va fi nevoie de foarte mulţi bani: în jur de 150.000 de euro. Ca să îl ajutaţi pe Alexandru, puteţi dona 2 euro prin SMS la 848 până pe 18 februarie, 10 euro prin teledon, printr-un apel la numărul 0900 900 080 sau puteţi depune bani în conturile de mai jos:

LEI RO 04MILB 0000 0000 0294 8361
EUR RO 84MILB 0000 0000 0294 8376

SWIFT: MILBROBU
BANCA MILLENIUM (Sucursala Dristor)

Povestea lui Alexandru o găsiţi aici: www.alexandrumina.blogspot.coma

 

Pentru că pot: de la extazul controlului la agonia neputinţei

Recunosc. M-am dus să văd “Pentru că pot” pentru actori, nu pentru subiect. Tema mi s-a părut din capul locului fumată, epuizată. Discuţia despre rolul tehnologiei în vieţile noastre şi cum pot fi ele date peste cap cu ajutorul computerelor rămâne actuală şi relevantă, dar cred că e destul de greu să construieşti ceva nou în zona asta. Cel puţin pe plan artistic. Şi tocmai asta e problema cu piesa lui Arthur Kopit: îşi ratează intenţiile (sau intenţiile iniţiale au fost marketate greşit). Nu pleci de la teatru nici copleşit de gravitatea raportului dintre tehnologie şi intimitate, nici speriat de atotputernicul Internet, nici uimit. Ba s-ar putea să pleci uşor amuzat de unele reprezentări infantile ale pericolului care se vrea omniscient.

Cu “Pentru că pot”, trebuie să ai, în primul rând, răbdare. Dacă nu îi pui un diagnostic după primele 15 minute, ai toate şansele să pleci cu o stare bună de la teatru. Pentru că atât regizorul, cât şi actorii fac dintr-un text destul de depăşit un spectacol care stă, în cele din urmă, în picioare. Spuneam că trebuie să ai răbdare, pentru că piesa începe greoi. La început nimic nu se lipeşte: agenţii federali rupţi dintr-un thriller psihologic de slabă calitate, costumul de punker-gotic-hipiot al lui Smarandache, decorul minimal şi totuşi răspândit relativ haotic, luminile deloc subtil manevrate şi monologurile cvasi-exagerate ale hackerului care dă instrucţiuni de spart coduri în timp ce cântă la chitară. Ambiguitatea pluteşte în aer, posibilităţile par nelimitate şi lămuririle se lasă aşteptate. Treptat, însă, personajele cresc sub ochii tăi, îşi recapătă autenticitatea şi brusc atmosfera nu mai pare atât de rece. Începi să te întrebi dacă nu cumva “Pentru că pot” are mai mult de-a face cu nevoia de control decât cu tehnologia şi se topesc treptat nişte inconsecvenţe. Pe Costa nu îl duce pe culmile extazului faptul că se pricepe la computere, ci faptul că a învăţat să îşi controleze şi destinul său şi pe al altora manevrând şi jucându-se cu sistemele de operare. Drama lui Elliot se joacă şi ea între doi poli ai controlului şi e fascinant să îl vezi pe Mihăilescu cum coboară din turnul îngâmfării şi siguranţei de sine până în prăpastia neputinţei. Mihăilescu e genial mai ales în a doua jumătate, când chiar te face să simţi cum îi fuge pământul de sub picioare şi pune la îndoială tot ce credea sigur. Căderea e cu atât mai brutală cu cât din poveştile lui Costa aflăm (dacă îl credem) că avem de-a face cu Joseph Elliot, directorul unei edituri, un om care şi-a găsit a doua soţie când prima era pe moarte şi a dispus, raţional, la rece, cum şi când să facă loc noii relaţii în viaţa sa. Practic, Elliot era obişnuit ca jocurile să se poate după regulile sale. Acasă, la birou, la cursul său de scriere creativă. Şi până la un punct, crede că se poate baza. Pe banii săi, pe căsnicia sa, pe discernământul său şi pe intimitatea sa. Când îşi dă seama că s-a înşelat, se instalează paranoia şi nimic nu mai e sigur.

Cu Costa facem cunoştinţă mai mult din monologurile pe care le aruncă indiscret, jucăuş, sfidător şi complice publicului. Samarandache e delicios/înspăimântător de comic. Aerul rebel, discursul aproape diabolic şi apariţiile sale spectaculoase care întrerup evoluţia normală a celorlalte personaje susţin mesajul lui Kopit despre natura intruzivă a tehnologiei, dar într-un chip insuficient de original. Abia când începem să îi înţelegem motivaţiile, abia când Costa se transformă dintr-un soi de spiriduş extraterestru într-un tânăr în carne şi oase, cu probleme grave, care, la rândul lui, confundă realitatea cu propria sa imaginaţie, piesa capătă cu adevărat substanţă. Cineva spunea că rolul hacker-ului e scris sau jucat exagerat. Nu e chiar aşa. Ultimele monologuri explică destul de bine proporţiile şi dozarea aparte a actorului. Costa a fabricat virtual o realitate în care i-a aruncat pe soţii Elliot fără voia lor. E mândru de asta, ne-o arată şi nouă. Ce nu pare să conştientizeze, însă, este că a căzut în propria capcană, luând drept realitate propriile iluzii.

N-aş vrea să o uit pe Elvira Deatcu, care pare născută să dea viaţă unor astfel de roluri. Nici ei nu îi pot reproşa nimic, aşa cum nu le pot imputa nimic nici lui Smarandache sau Mihăilescu. Fie şi numai pentru interpretările lor, piesa tot ar merita văzută. Cred că părţile ratate ale lui “Pentru că pot” au fost ratate de dinainte ca ei să se apuce de montarea piesei alături de Mâzgăreanu. “Dacă examinezi piesa, sunt foarte puține elemente care par foarte sigure.Am vrut ca publicul să creadă, să se îndoiască, să nu mai știe ce să creadă, dar să înțeleagă că se întâmplă ceva foarte grav.”, afirma Arthur Kopit cu ocazia spectacolului lectură din 2010. Din acest punct de vedere, regizorul şi cei trei protagonişti respectă intenţiile dramaturgului, astfel că poţi reconstrui sensurile piesei în mai multe feluri. E o experienţă teatrală care mai degrabă incită gândirea şi nu emoţia. Cred că, la final, piesa rămâne întrucâtva rece, dar nicidecum goală.

Aha Shake Heartbreak (Back when Kings of Leon were daring)

Înainte de “Sex on fire” şi “Use Somebody”, Kings of Leon nu produceau bucăţi numai bune de cântat la concursuri gen “American Idol” sau “X Factor”. Poate nu vă amintiţi sau n-aţi prins-o, dar a fost o vreme când aveau ceva al lor, care îi făcea destul de greu de digerat, dar, în acelaşi timp, interesant de urmărit. Pe “Aha Shake Heartbreak”, de pildă, cei patru băieţi din Nashville propun o întoarcere la muzica de garaj, printr-un amestec fin de rock’n’roll, country şi psychedelia pe care curg versuri spirituale şi nu prea. Sună prietenos, sincer şi pământesc. Ne aflăm în punctul în care piese ca “Day Old Blues” sau “Taper Jean Girl” n-au nimic pretenţios de arătat lumii, ci fac mai degrabă parte dintr-un efort reverenţios faţă de cei care au scris istoria rock-ului din Sud.

Pe al doilea disc, KOL nu se distanţează abrupt de debut, dar aduc îmbunătăţiri semnificative. Compun mai aventuros, iar paleta lor de inspiraţie e mult mai amplă. Ceva asprime a la Joy Division în chitările de pe “Slow Night, So long”, încercarea curajoasă de pe “Razz” de a mărita două stiluri complet diferite: post-punk funk şi revival-ul rock-ului Creedence Clearwater, un tribut inspirat şi energizat adus The Strokes pe “Velvet Snow”…toate te fac să întrebi ce au ascultat băieţii ăştia între “Youth şi Young Manhood”, care părea mult mai restrâns, şi “Aha Shake Heartbreak”, pe care se întind, încrezători, în afara teritoriilor familiare. Şi tocmai siguranţa asta de sine face să dispară confuzia unui stil încă incomplet şlefuit. Între timp, vocalistul Caleb se mută undeva în zona incomprehensibilului. Acolo se vaită, acolo insultă, acolo tărăgănează şi denaturează fiecare cuvânt până rămâne cvasi-indescifrabil. Ba mai mult, pe “Day Old Blues”, acolo construieşte un refren-yodel.

Că versurile de pe acest disc sună, pe alocuri (vezi “Pistol of fire”), exact aşa cum te-ai aştepta să scrie o trupă necizelată care s-a trezit peste noapte fericită cu faima şi capcanele aferente- ăsta e un păcat pe care cei patru Followills şi-l asumă cum pot mai bine. Important e că muzica de pe “Aha Shake Heartbreak” este, prin contrast, semnul unei sofisticări aparte ce neagă imaginea lor necioplită şi trece înaintea contemporanilor lor. Încearcă să asculţi dincolo de versuri, ignoră-le chiar şi o să dai de-un album de-a dreptul fascinant.

De cine ne place azi

My crush for today is Raleigh Moncrief, un producător din Sacramento care a lucrat mai mult în zona indie în ultimii ani, dar, în acelaşi timp, s-a ocupat în umbră de proiecte personale, cum ar fi puiul său de album “Watered Lawn”, pe care l-a scos în octombrie 2011 la Anticon. N-a rupt gura târgului cu el. De fapt, cred că l-ai putea trece cu uşurinţă pe lista cu “the best albums you’ll never hear”. Totuşi, e un început mai mult decât curajos pentru un artist care nu se fereşte de combinaţii aproape oximoronice. În părţile vocale recunoşti ceva din Dirty Projectors (cu care a lucrat la Bitte Orca), mai ales când aruncă nişte falsetto-uri R&B fluide peste nişte fragmente întortocheate şi aranjamente art-pop. Practic, “Watered Lawn” e construit la intersecţia improbabilă dintre două lumi: a bass-ului californian cu toate disproporţiile lui şi a rap-ului underground, abstract promovat de Anticon.

Cineva spunea într-un comentariu pe youtube: “nu l-am înţeles prima oară. A doua oară deja devenise frustrant. A treia oară am devenit un fan”. Ştiu că nu pot să am pretenţia să ascultaţi de 3 ori tot albumul, dar pot să vă promit că, şi dacă nu o să vă placă din prima, cel puţin vă va intriga. Şi asta e din ce în ce mai greu de găsit.

Maneli Jamal: a vorbi la chitară în propriul dialect

De Maneli Jamal am dat din întâmplare acum câteva zile. Din link în link. N-am nicio poveste wow despre cum l-am auzit cântând întâia oară. Ştiu doar că a fost de ajuns un cântec să mă facă să vreau să îi ştiu povestea. Şi povestea lui nu e deloc una banală. Un persan născut în Rusia şi crescut în Germania, Maneli s-a mutat în SUA în anii adolescenţei. A imigrat cu familia mai întâi în Minnesota, iar apoi s-au mutat din nou în Texas. Câţiva ani numai, până când, deportată de Biroul de Imigrări, familia lui Maneli cere şi primeşte refugiu în Canada. La acest punct, fiecare părăseşte ţara cu fix ce puteau căra în spate, aşa că Maneli ia cu el la Toronto doar o chitară acustică pe care nu prea a mai lăsat-o din mâni de-atunci. Din experienţa asta de nomad de nevoie, se naşte o personalitate puternică, interesată de potenţialul ofertant al diferitelor culturi şi stiluri muzicale. După ce a locuit în 4 ţări şi a schimbat 17 până să împlinească 18 ani, Maneli se hotărâşte să ia toate aceste experienţe şi să le cristalizeze în muzică. Şi exact asta reuşeşte să facă: vorbeşte la chitară în tot atâtea limbi străine câte a trebuit să înveţe. Ia acorduri persane, puţin folk, puţin flamenco şi propria sa tehnică percusivă şi creează ceva complet nou, care sună neaşteptat de bine.

Când îl priveşti cântând, e uşor să îţi dai seama ce relaţie s-a creat în timp între el şi chitara sa acustică. Nu poţi să le vezi ca două corpuri distincte, căci s-au topit şi au devenit un singur organism. Care vorbeşte şi se mişcă după propriile reguli. Ai în faţă un om care şi-a dedicat ani buni din viaţă explorării chitării acustice, dar la mijloc e un pic mai mult decât simpla virtuozitate. De la Maneli primeşti o muzică pe jumătate din est, pe jumătate din vest, pe de-a întregul organică şi autentică. Piesele lui nu curg atât de fluid cum te-ai aştepta, ci mai degrabă anumite imperfecţiuni, anumite zone mai aspre dau o frumuseţe cvasi-sălbatică muzicii lui. Nu o să găseşti nici structurile tradiţionale ale pieselor pop, nici schemele rigide ale stilului clasic. În schimb, o să dai de o tehnică profund personală, în acelaşi timp percutantă, ritmică şi melodică. Ca să îşi creeze acest stil al lui, Jamal a furat câte ceva din Punk, Rock, Screamo, Metal, Flamenco, Classical, Blues, Experimental, Two hand tap, Percussive, Fingerstyle şi tot ce mai găsea şi îi făcea cu ochiul. Tocmai de-asta, când îl auzi cântând, n-ai nicio îndoială că asculţi un artist care iubeşte muzica în toate formele şi culorile sale.

When she danced (Când Isadora dansa)

N-am crezut că există oameni care să plângă la teatru. Asta până mi s-a întâmplat mie. În seara asta, la piesa “Când Isadora dansa”. Poate li se mai întâmplase şi altora în sală cu mine, dar nu i-am văzut eu. Recunosc, de obicei, sunt autistă la tot ce se întâmplă în jurul meu şi mă holbez insistent la un actor sau doi tot spectacolul până sunt una cu ei. De data asta victima a fost Mihai Smarandache. (Ştiu că nu citeşti asta, dar, da, eu eram aia care te privea fix în ochi.) Aşa am văzut şi că la sfârşitul piesei şi el avea lacrimi în ochi. Ştiu, s-ar putea să fie proiecţie la mijloc sau să îi fi intrat omului ceva în ochi, dar eu vreau să cred că momentul ăsta a avut o însemnătate ceva mai profundă. Ca să fiu măcar sinceră, dacă relevantă nu pot, de la “Plastilina” lui Afrim nu m-a mai răscolit aşa de mult un spectacol.

Am fost la premieră ca să fac o ştire. Deci sarcină de serviciu. Am rămas la tot spectacolul pentru că puteam şi pentru că juca Maia şi pentru că aveam un loc în faţă lângă actori..Ştirea nu cred că a ieşit cine ştie, căci operatorul meu a trebuit să plece imediat după începutul piesei. Aşa că abandonez rolul de reporter şi îmi iau în primire scaunul de spectator – e şi mai confortabil. În rândul doi, atât de aproape de scenă, că uneori îi auzi pe actori respirând. Sau ţi se pare.

“Când Isadora dansa” este o poveste scrisă la un pian imaginar pe note tragicomice. În centru sunt Isadora Duncan şi Serghei Esenin, înconjuraţi de personaje colorate, care vorbesc fiecare pe graiul lui. La propriu. Înainte de toate, piesa lui Martin Sherman e povestea unei pasiuni distrugătoare. Ba nu, a unor pasiuni distrugătoare. A căsniciei tumultoase dintre legendara dansatoare şi “poetul huligan”, a obsesiei artistului pentru sine şi pentru felul în care lumea îi va reţine valoarea, a limitelor experienţei artistice care se vrea plină şi eternă, dar e retezată de tot ce are mai fragil umanitatea. “Când Isadora dansa” rămâne o poveste profund umană, pentru că notele comice se ţin departe de dimensiunile grosolane. În lumea boemă a Isadorei şi a lui Serghei, nu e loc pentru solemnitate, dar asta nu înseamnă că personajele cad în derizoriu.

Isadora Duncan şi Serghei Esenin se căsătoresc la Moscova în 1922. El avea 27 de ani, ea 45. Ea era o legendă a dansului cunoscută în întreaga lume. El era poreclit “poetul huligan”, titlu care îl înlocuise pe acela şi mai măgulitor: “poetul ţăran”. El şi prietenii lui din grupul “Imagiştilor” se defineau prin revolta împotriva autorităţii. De fapt, revolta lui Serghei se îndrepta în mii de direcţii şi foarte adesea se întoarce către sine. Deşi Isadora ştia foarte puţină rusă, iar Serghei nu vorbea nici franceză, nici engleză, comunicau prin gesturi. Îi legau arta şi un fel de idealism revoluţionar. Isadora avea nevoie de translator ca să înţeleagă poemele lui Serghei, dar oricum le considera muzicale, iar pe autor îl vedea ca pe un geniu. Legătura lor intensă, în care fiecare avea faţă de celălalt tot atâtea gesturi de cruzime câte de bunăvoinţă, i-a consumat pe amândoi. Aproape la fel de mult cum pe fiecare îl consuma arta lui. Cam asta este biografia de la care pleacă Martin Sherman în scrierea piesei. Se opreşte la momentul 1923 şi o găseşte pe Isadora la Paris: falită, fără casă, într-o căsnicie gălăgioasă cu Serghei, dar, în continuare, sigură că poate preda oamenilor lecţii de frumuseţe prin dans. Sherman îi dă personajului Isadorei multe straturi şi nuanţe, aşa că Maia are cu ce să se joace. E impecabilă, dar nu e aşa întotdeauna? Sherman nu e la fel de generos cu Esenin, dar Mazilu şi Smarandache aproape că restabilesc echilibrul. Aşa se facă că, într-un spectacol în care toţi ochii o urmăresc pe Maia, te izbeşte, fără să îţi dai seama, forţa interpretării lui Mihai Smarandache într-un rol ceva mai ingrat.

Că Maia Morgenstern te-ar putea face să empatizezi şi cu un criminal în serie, nu e un secret, aşa că vă imaginaţi ce face cu destinul tragic al Isadorei Duncan. Când Isadora dansa, lumea avea graţie, magie, inspiraţie şi, mai presus de toate, sens. Dar Isadora nu mai dansează. Acum face dragoste, râde zgomotos, se ceartă în câte cinci limbi străine deodată şi se teme să se privească în oglindă. Din când în când apar zvâcniri şi personajul cu aripile frânte se sincronizează perfect cu fantoma Isadorei Duncan de pe vremea când dansa. Sunt momentele în care reuşeşte să se întoarcă la sine, la clipele în care a inspirat sute de oameni dansând desculţă şi în propriul ritm. Dar, cum spune chiar ea, “în viaţă avem doar câteva momente de inspiraţie, restul sunt varză.”

*
Nu ştiu exact de ce, dar pe finalul piesei mi-am amintit de Ariel Pink’s Haunted Graffitti. My mind works in mysterious ways.

Mărturii ale cruzimii

Până unde poate ajunge cruzimea oamenilor? Ce este un om în stare să îi facă altuia în numelor unor valori greşit înţelese? Cum poţi coborî prin chinuri fizice o fiinţă umană la un statut subuman? Sunt întrebări la care caută un răspuns expoziţia ce şi-a făcut loc acum câteva zile într-o sală a Palatului Sutu. Colecţia de instrumente medievale de tortură îi aparţine lui Piotr Buczkowsi, un polonez care a început să îşi dezvolte acest interes straniu după o vizită făcută în Italia acum 16 ani. Obiectele a început să le adune din 1995, prima expoziţie având loc în Polonia. Colecţia prezentată la Bucureşti a fost expusă prin toată Europa şi a lăsat mii de oameni cu gura căscată.

Am fost ieri să fac un material la muzeu pentru ştirile Travel Mix. Eu recunosc că n-am stomacul tare şi mi s-a făcut rău văzând şi citind despre căile inimaginabile prin care de-a lungul istoriei un om a înţeles să îl umilească şi să îl învingă trişând pe un altul. Am avut senzaţia pe care o capeţi şi la un accident de maşină. Ţi-e groază, ţi-e milă, dar nu te poţi abţine. Trebuie să vezi tot. Creierul nu îţi mai controlează ochii. După ce am terminat de luat ilustraţia, a venit rândul interviului în italiană cu Buczkowski. Mărturisesc că m-aşteptam la un colecţionar sadic şi uşor sărit de pe fix. Poate că aşa este, ce-i drept n-am stat de vorbă decât vreo 10 minuţele. Totuşi, m-a făcut să înţeleg de ce colecţia lui e importantă şi relevantă în ziua de azi şi de ce, dincolo de rolul de divertisment horror pe care îl joacă, e şi o mărturie a cruzimii şi o meditaţie asupra umanităţii. Buczkowski speră ca oamenii care îi privesc colecţia (în care găsiţi unelte pentru executările spectaculoase ale pedepsei cu moartea, instrumente macabre folosite ca ser al “adevărului”, măşti şi costume ale umilinţei şi torturii psihice, dar şi un cântar menit să îi descopere pe cei “posedaţi de diavol”, despre care se credea că sunt mai uşori decât ar trebui să fie după conformaţia lor fizică) vor pleca acasă cu un mesaj puternic despre demnitatea fiinţei umane şi căile prin care a fost periclitată – şi este în continuare, deşi evităm să vorbim despre asta. Expoziţia documentează practic dimensiunile aberante ale fanatismului şi intoleranţei pe care omul le atinge, în delirul său lucid, când vrea să facă rău altor oameni.

Colecţia polonezului e cu atât mai relevantă, cu cât astfel de episoade se petrec în continuare în aceeaşi lume în care ne place să credem că drepturile omului nu sunt doar concepte idealiste. Aceeaşi lume în care ne place să credem că până şi pedeapsa capitală se execută în condiţii decente, acolo unde a supravieţuit modernităţii. Formele torturii s-au schimbat în timp şi sunt şi geografic destul de diferenţiate. Asta nu înseamnă însă că multe din metodele subumane nu se mai folosesc şi astăzi.