My love for Women

Recunosc că nu îi ştiu de când au ieşit în lume cu muzica lor, dar asta nu înseamnă că nu am simţit că am făcut o descoperire de proporţii prima dată când i-am ascultat, cam acum un an pe vremea asta. Cei patru artişti şi-au ales un nume pe cât de ironic, pe atât de neprietenos cu căutările pe Google. Ironia numelui merge însă dincolo de faptul că vorbim de patru bărbaţi care îşi spun „Women”. Ca şi alţii dinaintea lor dedicaţi post-punk-ului industrial ori pysch-rock-ului lo-fi, „Women” fac mai degrabă o muzică masculină (şi da, ştiu că e şi mai ironic să spun eu asta). Albumul de debut, care se cheamă tot „Women”, foloseşte abil şuieratul casetei ca suport stilistic şi element de compoziţie, ceea ce dă naştere unor straturi îndesate de melodie. Dar acolo unde Deerhunter virează în globuri amorfe de cântece şi acolo unde Times New Viking ameninţă să se descompună în orice moment, „Women” are greutatea cool a ceva creat sub presiune. Să spunem că e ca atunci când This Heat şi-a înregistrat piesele într-o fabrică de mezeluri, iar coperta uşor înspăimântătoare a discului nu face decât să accentueze această încărcătură specifică a albumului.

Când a apărut în 2008, albumul de debut a stârnit o droaie de comparaţii cu trupe ca Velvet Underground sau Animal Collective. Sigur că similarităţile sonice în sine îndreptăţesc paralele, dar, dincolo de asta, există şi o atitudine şi o abordare care fac ca Women să se afle în aceeaşi categorie cu cele două trupe. Prin anii 60, Velvet Underground făceau din muzică artă, sustrăgându-se previzibilului şi îmbrăţişând tabuuri, în timp ce adesea alăturau elemente pop şi explozii ocazionale ale zgomotului psihedelic. Animal Collective, pe de altă parte, cântă cu ritm şi structură, ambianţă şi textură, adesea intervenind cu urlete tribale, când li se pare că nu e de ajuns scheletul pop (şi în cazul lor de cele mai multe ori nu e). Chiar dacă Women nu se aliniază la stilul creativ al niciuneia dintre aceste trupe, cei patru artişti merg pe aceeaşi cale a abstracţiei: ca să se simtă în elementul lor, trebuie să iasă din zona de confort a muzicii pop. Cele 10 piese de pe albumul de debut sunt întrucâtva rock, întrucâtva pop, foarte lo-fi, uneori aspre, adesea superbe, pe alocuri „WTF” şi aproape întotdeauna sublime. Dar cu siguranţă nu sunt tipice. Nici măcar luate împreună, ele între ele nu par să stea sub aceeaşi umbrelă tematică, ceea ce face ca debutul trupei să pară chiar schizofrenic, dar cumva trupa reuşeşte să lege cele mai disparate părţi. Până şi pe cele mai disonante momente există armonie şi, chiar şi pe cele mai melodice părţi, există disonanţă.

„Women” a fost înregistrat în subsolul lui Chad VanGaalen, parţial cu ajutorul casetofoanelor. Pe „Cameras” asta se vede cel mai bine, e o piesă care poartă cu mândrie urmele mediului în care a fost captată pe disc: voci tremurătoare sunt proptite de pene care zgârie corzile. După doar 60 de secunde de „Cameras” intrăm direct în sound-ul industrial al lui „Lawncare” şi de aici încolo discul e înşelător de uşor şi bizar de energizant. Chitările de pe „Black Rice” se apropie cu viteză şi cad în mici prăpăstii, iar pe „Group Transport Hall” acustica pripită urcă şi coboară la final într-o atmosferă psihedelică. Pe aceste piese, vocea lui Patrick Flegel, acrişor-monotonă pe cea mai mare parte a discului, capătă un contur aparte, neaşteptat, mai ales când navighează admirabil refrenului lui „Black Rice”.

Până spre finalul albumului, chitările par să fi ruginit „January 8th” este paranoia febrilă: chitările par să se izbească între boxe asemenea unor tigăi. „Flashlights” încetineşte momentan ritmul pentru ca apoi să dea într-o petrecere în stilul Sonic Youth. E un final fără tact, tineresc, ciudat pentru o trupă care petrece majoritatea albumului evitând această ameninţare. La fel de dubios este şi „Shaking Hand”: rock-ul precis, nervos, în stil Dischord se întinde pe aproape cinci minute, deci e cea mai lungă melodie de pe album. E cea mai lungă şi cea mai nuanţată bucată de pe „Women”.

E clar că există mişcări tinere şi ciudate, incomode. E şi mai clar, la sfârşitul discului, că Women s-au plictisit de ele poate chiar înainte să te plictiseşti tu. Ce rămâne după acest divorţ este tot ce are mai bun de oferit post-punk-ul: zgomot, curiozitate şi viclene artificii.

Dar, de data asta

De mică m-au fascinat începuturile. Pe vremea mea, toţi copiii visau la prima zi din clasa întâi. Ei, bine, eu mi-am păstrat multă vreme acel entuziasm naiv şi în legătură cu o groază de alte începuturi. Mă bucuram de prima zi de şcoală din fiecare trimestru cum se bucurau alţii de prima zi de vacanţă. Adoram să trec la un caiet nou şi îmi juram de fiecare dată că pe noul caiet voi scrie cel mai frumos cu putinţă şi nu o să mai am tăieturi sau ştersături.

Mai târziu mi-am dat seama că nu mă captiva noutatea într-un început cât perspectiva de a o lua din nou de la zero, de a încerca să fac lucrurile perfect de data asta. Tocmai de-aceea m-am bucurat la startul fiecărui an de şcoală, la descoperirea fiecărei pasiuni noi, la fiecare Revelion, la fiecare proiect de voluntariat nou-nouţ. Vedeam în toate promisiunea perfecţiunii. De data asta, o să fac bine tot ce-am greşit data trecută, o să îmi fac timp pentru tot ce-am amânat înainte, o să fiu mai bună cu mine şi cu ceilalţi, o să schimb tot ce nu îmi convine şi o iasă totul aşa cum îmi doresc. Nu e greu de ghicit că invariabil imperfecţiunea mă prindea din urmă. Spre sfârşitul (anului, trimestrului, caietului, proiectului), învăţam că imperfecţiunile fac parte din mine, le asumam şi mă bucuram de experienţă, dar apoi venea un alt început. Şi cum I am a sucker for tot ce înseamnă primăvară, luni, 1 ianuarie, 15 septembrie, mă amăgeam din nou că de data asta voi face totul cum trebuie.

Nu mi-a fost niciodată teamă să o iau de la început. Niciodată…adică până în toamna asta. S-au schimbat multe fără ca eu să pot interveni şi mi-am dat seama că ideea controlului absolut asupra propriului destin e doar o iluzie. Peste ceea ce facem, peste ceea ce punem noi în mişcare, peste ceea ce desenăm trece din când în când un buldozer cu arbitrar care ne dă peste nas. Nu ne putem abandona soartei, dar trebuie să fim totul pregătiţi ca, atunci când vine buldozerul, să îi opunem o rezistenţă suficient de mare. Altfel, e greu să o iei de la început…

Personaje anonime III: Relaxare

Nu te puteai supăra pe el şi dacă reuşeai totuşi să te superi, te supărai apoi pe tine, imediat ce îţi dădeai seama că ai fost nedreaptă. Nu îţi plătea niciodată cu aceeaşi monedă. Dacă greşeai, te lăsa să greşeşti şi apoi te ajuta să repari gafa, când îi permiteai. Dacă se enerva vreodată, era ca şi cum ai fi văzut un bebeluş furios. Anormal şi sfâşietor.

Avea câteva principii sănătoase. Unul dintre ele era să nu îşi facă niciodată planuri pe termen lung. Uneori nu ştia nici cum urma să îşi petreacă seara, unde, cu cine, darămite ce va face cu viaţa lui în 5, 10, 15 ani. Prefera necunoscutul lipsei de spontaneitate. Şi mai ştia, din instinct aproape, că socotelile din târg nu se potrivesc cu cele de acasă, aşa că el prefera să facă direct socotelile în târg. Ca să nu piardă timpul. Avea în schimb sute de idei de afaceri, sute de proiecte pe care le cocea bine, pe care le inventa şi pe care le dezvelea uneori celor dragi, proiecte care l-ar fi putut face responsabil şi pe care le lăsa să moară, fără să le dedice energie reală, fără să investească în forma lor concretă. Îi plăceau posibilităţile, jocul cu ideile, calculul rentabilităţii câteodată, să îşi ţină mintea trează, să ţeasă strategii ample şi solide, dar era un punct în care se oprea. Când era vorba de trecut de la idee la mişcare, îşi pierdea interesul. Şi trecea la altă idee, la alt proiect, se întorcea la cuptorul cu invenţii şi mai băga ceva la copt. Povestea despre ele şi uneori promitea chiar că le va transforma în carne şi oase, cum reuşise Gepetto cu Pinnochio. Dar noi ştiam bine de tot că nu ăsta era planul. Pentru că el nu avea niciun plan. Pentru că lui îi plăceau momentele, nu perioadele. Îi plăceau glumele şi paharele cu prietenii, dar nu stătea să regrete că vreunul dintre ei ieşise din viaţa lui. Îi plăceau întâmplările în particularul lor, detaliile care îi făceau pe unici, deşi erau atât de comuni, îi plăcea să pună întrebări despre orice, chiar dacă răspunsurile nu îi foloseau la nimic.

Nu privea cu teamă spre viitorul lui, chiar dacă era plin de incertitudini. Avea încredere că se va descurca indiferent ce va arunca viaţa către el. Şi avea dreptate să aibă încredere. Pentru că găsea soluţii uşor atunci când le căuta. De obicei nu căuta, însă. Aştepta ca lucrurile să vină şi reacţiona atunci. Nu le întâlnea la jumătatea drumului, dar nici nu se ferea de ele când îl prindeau din urmă. Credea că toate au vremea, locul şi rostul lor şi nu are sens să te baţi ca să schimbi toate astea.