grow up, grow old, grow strong

La 23 de ani, mama mă avea deja pe mine, rămăsese orfană de tată şi trecuse printr-o revoluţie. Fratele meu era pe drum, ea era proaspăt absolventă de ASE, iar tata lucra deja la Mizil, acolo unde primise repartiţie cu câţiva ani în urmă şi unde avea să rămână 24 de ani. Multe dintre capitolele poveştii ei erau deja scrise, pe altele nici nu le bănuia încă, dar avea să le înfrunte demn, cu un curaj pe care eu nu mi l-am descoperit încă. La 23 de ani, mama nu mai visa ce va fi când va fi mare, nu se mai întreba ce îi va aduce ei viitorul, se gândea deja la viitorul copilului care abia învăţase să meargă şi să vorbească şi la viitorul lui bebe cel mic, aşteptat în ianuarie. La 23 de ani, mama încetase demult să fie egoistă, să ceară pentru ea, să se pună pe primul plan, să graviteze în jurul propriului eu. Nu mai avea timp pentru crize de identitate, pentru angoase post-adolescentine, pentru experimente profesionale, pentru dialoguri interminabile cu sine sau pentru postări pe blog (dacă ar fi existat pe vremea aia). Eu îi înghiţeam tot timpul, apoi a venit fratele meu şi a trebuit să îl împărţim. În timp, aveam să i-l returnăm treptat, pe măsură ce ni-l căpătam fiecare pe al nostru propriu, dar, la început, îl parazitam pe al ei. Mama nu se abandonase complet, dar se pusese pe Hold.

Locuiam toţi patru într-o cutie de chibrituri, dar ai mei visau deja la casa pe care peste timp tata a reuşit să o ridice cu propriile braţe. Şi mai visau vise pentru noi, pentru mine şi Răzvan. Vise simple şi care se împlinesc lent. Mama hotărâse deja că voi fi un om mare şi uneori o suspectez că încă mai crede asta…că încă mă aşteaptă să cresc. Ce nu ştie ea e că mi-au plăcut prea mult poveştile cu Peter Pan şi am fugit de (prea) multe ori spre Neverland. Nu ştiu dacă voi fi cândva atât de mare pe cât era mama la 23 de ani sau pe cât visa ea atunci că va ajunge fata ei. Mă iau pe mine ca unitate de măsură şi mi se pare că am crescut. Unii mă compară cu alte persoane de vârsta mea şi spun că am rămas pe loc. Nu le spun că au măsurat greşit, nimeni nu mă face să mă simt mică, visez la lucruri frumoase, care mă ridică în aer şi zbor din nou spre Neverland….

I-aş fi luat acasă

Când am ieşit de la concert, mi-am zis că o să scriu despre cum a fost la Vondelpark. Apoi, m-am răzgândit. Am vrut să fiu egoistă şi să păstrez pentru mine. Deşi am un frate mai mic, cred că nu am învăţat niciodată să împart, vorba lui Blake. Păstrez, instinctual, tot ce e mai bun pentru mine, iar Vondelpark intră în acel seif special unde ţin bunătăţile. Apoi m-am răzgândit la loc. Mi-am adus aminte că, nici dacă ai încerca, nu i-ai putea face pe alţii să trăiască exact ce ai trăit tu într-un moment pe care tu însuţi nu îl mai poţi repeta. Oricât de bun narator ai fi. Aşa că o să vă scriu despre concert şi poate, cândva, o să îi descoperiţi singuri, pe cont propriu, într-un chip unic şi profund individual. O să simţiţi, poate, fluturaşi în stomac sau o să vă gâdile timpanul, poate o să vreţi să îi îmbrăţişaţi, o să vă gândiţi că vreţi să îi luaţi acasă sau că sunt de pe altă lume, o să închideţi ochii sau o să vă lipiţi privirea de ei, o să vă simţiţi singuri sau, dimpotrivă, înţeleşi. O să îi asemuiţi cu alţii mai mari şi mai ştiuţi ca ei sau o să vă feriţi de comparaţii şi o să îi auziţi aşa cum sună: ca ei înşişi.

La Vondelpark m-am dus ca la un blind date (nu am fost niciodată la unul, dar îmi imaginez că aşa e). Le ştiam muzica destul de bine, dar nu ştiam nici ce pot face pe viu şi nici măcar cum arată. Nu ştiu, în continuare, aproape nimic despre biografia lor. I-am cunoscut doar prin sunet şi, alaltăieri, printr-o trăire live, nemediată şi chiar intimă. Au ceva al lor, care îi face accesibili şi distanţi în acelaşi timp. Pe o bucată de piesă, îţi închipui că ai putea fi prieten bun cu oamenii ăştia, dacă aţi sta de vorbă, pe bucata următoare, îi simţi ermetici şi pătrunşi de energii incomunicabile. Sună vulnerabil, melancolic, pe alocuri disperat, dar întotdeauna oniric, nocturn, antidramatic, umil şi personal până în măduva oaselor. Te invită să fugi de lumea reală, dar tot ei îţi arată şi cum e să dai nas în nas cu ea. Cel puţin aşa am trăit eu concertul şi aşa le trăiesc uneori muzica la mine-acasă. Îmi sunt dragi.

A fost odată…

Câteodată cred că dacă mi-ar scrie cineva povestea, i-ar ieşi un roman al desincronizării. Întorcându-mă în timp, dau peste zeci de momente în care am ajuns prea târziu sau am plecat prea devreme. Cred că de vină e de fapt curiozitatea mea excesivă. Aş vrea să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas, dacă aş fi plecat la timp sau dacă aş fi fost acolo de la început. M-au bântuit mereu scenariile plauzibile şi dezirabile cu o forţă mai mare decât cea cu care mă atrag realităţile palpabile şi concrete. Fac sute de exerciţii de imaginaţie: cum ar fi arătat acum viaţa mea dacă m-aş fi născut mai devreme şi aş fi prins vremea jurnaliştilor care chiar schimbau ceva? care mobilizau mulţimi şi iscau revoluţii? cum ar fi stat lucrurile dacă terminam facultatea câţiva ani mai devreme şi mă apucam de presă chiar când se construiau primele televiziuni, nu acum când se dărâmă şi închid redacţii? ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi plecat din Germania cu o lună mai devreme? sau dacă aş mai fi aşteptat până să îmi dau demisia de la vechiul loc de muncă? dar dacă aş fi fost voluntar în Prime încă din anul I? dacă terminam ambele facultăţi în acelaşi timp şi nu mai era nevoie să locuiesc simultan în două oraşe cum am făcut anul trecut? şi aş putea continua până mâine…

nu ştiu dacă să dau vina pe sincronizarea mea proastă cu destinul sau, din contră, ar trebui să mă bucur că toate “potrivirile” astea m-au adus astăzi aici. şi doar aşa i-am putut cunoaşte pe toţi oamenii care m-au marcat şi de la care am învăţat cele mai importante lecţii. vreau să cred că asta e cea mai bună dintre lumile posibile, dar asta nu mă opreşte să visez la toate vremurile paralele, care s-au desfăşurat în alt ritm decât cel actual. într-una din aceste lumi, sunt jurnalistul perfect, din acea specie deja dispărută, care căuta adevărul cu orice preţ şi nu avea teamă de nimic; într-alta sunt mai săracă cu o iubire şi mai bogată cu un job; într-alta, pierd nişte prieteni şi câştig alţii, iar într-o a patra, să zicem, nu am lucrat niciodată la Wyl TV, nu sunt la fel de călită ca azi, nu mă simt pregătită pentru orice, dar, ca premiu de consolare, viaţa mea pare mai cursivă, mai lipită, mai puţin segmentată. Iau toate scenariile, le cântăresc, le întorc pe toate părţile, adun şi scad, compar. Contemplu posibilităţi, cum ar spune un scriitor italian pe care îl ador. Nu sunt nostalgică după niciuna dintre ele. Multe mi-ar fi mai comode, mai uşoare, dar nu la fel de naturale şi fireşti cum este viaţa mea reală.

Într-unele din scenarii, mi-am făcut deja visele realitate, dar mie întotdeauna mi-a plăcut lupta chiar mai mult decât victoria. Şi-atunci revin la bătăliile de acum, mărunte pentru ceilalţi, epice pentru mine. Nu ştiu dacă vor duce la împlinirea vreunuia dintre scenariile paralele fericite. Nici nu mai contează. Zilele astea încerc să trăiesc în prezent, fără să deplâng ce-a trecut şi fără să mă consolez cu ce va veni. Singura certitudine rămâne clipa asta, în care scriu aceste rânduri, la restul nu mai am acces sau nu am încă acces. Clipa asta, în schimb, are adevărul ei palpabil şi încerc să mă agăţ de el ca de un colac de salvare. Altfel, risc să mă prindă vârtejul acelor posibilităţi şi să mă învârtă prea puternic.