I confess

Vorbeam acum vreo două săptămâni cu Carmen şi Andreea şi, foarte serios şi sincer, le spuneam că eu nu mai sunt acolo unde eram în anul I. Crescusem, depăşisem, evoluasem. Ei bine, am minţit, căci cel puţin un lucru a rămas neschimbat. Sunt încă fata aceea naivă care asculta URMA şi care credea că toate melodiile lor sunt despre ea şi despre trăirile ei. Da, încă mă puteţi cumpăra cu o cafea…

Undeva în ţara lui “degeaba”

Tare-aş vrea să mă emoţioneze că e mâine 1 decembrie. Tare-aş vrea să scot de la naftalină sentimentul de mândrie faţă de de neam şi patrie. Tare-aş vrea să resuscitez tentativele patriotice din copilărie, încropite de educatoare şi învăţătoare cu legende cu Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare şi de tata care ţinea cu românii la toate sporturile indiferent cât de prost jucau. S-au dus naibii, însă. Au adormit pe drum, pe măsură ce mi-am dat seama încet, dar sigur că trăiesc în ţara lui “degeaba” şi a lui “merge şi-aşa”. “Degeaba facem voluntariat, nu câştigăm nimic din asta”. “Degeaba faci o facultate, oricum nu îi pasă nimănui de diploma ta.” “Degeaba reciclăm noi, că restul aruncă gunoiul la întâmplare.”, “Degeaba te străduieşti, că nu merită.”, “Degeaba ne revoltăm, că oricum nu o să se schimbe.” “Degeaba ţii la principiile tale, că astea nu ţin de foame”. Le-am auzit pe toate repetate, în ecou, de sute de ori, exact ca un disc stricat care îţi zgârie timpanul. La început mă indignau toate construcţiile care începeau cu “degeaba”. Atitudinea de renunţare, împăcare, resemnare. Lipsa responsabilităţii. Lipsa motivaţiei. Lipsa voinţei de schimbare. Mă indigam şi jur că mult timp am vrut să scot din dicţionarul românilor cuvinte ca “degeaba” sau “în zadar”. În ultima vreme, însă, sunt tot mai convinsă că în ţara mea degeaba se simte mai la ea acasă decât mă simt eu.

Aşa că tare-aş vrea să mă emoţioneze că mâine e 1 decembrie. Poate dac-aş avea liber, m-ar entuziasma orele de somn în plus. Atât. Anul trecut a fost, poate, altfel. Pentru mine, strict personal vorbesc. Nu, nu m-am simţit înălţată patriotic de deliruri istorice, dar, pentru câteva clipe, în timp ce tremuram cu toate cele 20 degete de la mâini şi de la picioare la o ştire “tradiţională” cu fasole şi cârnaţi de 1 decembrie şi în timp ce încercam să mă încălzesc cu un păhărel de plastic umplut pe trei sferturi cu vin fiert, am privit în jur şi mi-am recunoscut un prieten, doi, trei. Erau tot la ştiri, ca şi mine. Şi vorbeau aceeaşi limbă. Şi mi-am adus aminte că din întâmplare m-am născut aici şi tot din întâmplare aici sunt majoritatea prietenilor mei. Şi tot din întâmplare aici e locul în care îmi pot face meseria. Şi pentru câteva clipe, parcă, 1 decembrie n-a mai fost doar o ocazie ca lumea să se îmbrâncească la mâncare primită pe gratis, în timp ce noi îi filmam. Parcă până şi îmbrânceala aia a căpătat un sens şi un înţeles familiar. Până şi îmbrânceala aia făcea parte cumva din mine Anul acesta, însă, jur că tare-aş vrea să mă emoţioneze cumva că mâine e 1 decembrie. Tare-aş vrea să mi se pară relevant. Tare-aş vrea să pot fabrica un înţeles în jurul arbitrarului, întâmplării de-a mă fi născut aici.

Dar mai e până mâine…Între timp, vă las cu ei, dacă tot v-am obişnuit cu muzică pe final:

Cum e? Păi, ca o amandină amară…

E ca şi când ţi-ar fi tare poftă de o prăjitură. Să zicem o amandină, de dragul metaforei. Ai devora o amandină cu sirop şi ciocolată şi zahăr cât cuprinde, una exact atât de proaspătă şi pufoasă cât trebuie să fie o amandină. Nu vrei nimic pe lume mai mult în clipa asta decât amandina aia cu siropul ei dulce. Intri în prima cofetărie de pe drum şi o vezi. E acolo, în vitrină, parcă îţi zâmbeşte şi mai să îţi facă şi cu ochiul, aproape complice. Comanzi şi te aşezi la masă, nerăbdător să savurezi AMANDINA. Iei prima înghiţitură. Ciudat, nu e tocmai ce-ai visat. Nu-i nimic, mai încercăm o linguriţă. Nu, tot nu e gustul ăla perfect pe care ţi-l aminteai tu. Nu ştii exact de ce: au pus prea mult zahăr în blat, glazura are o tentă amăruie, iar siropul…nu mai e ce-a fost. După a treia înghiţitură, renunţi. Nu-ţi mai e poftă. Până mâine, când decizi să cauţi o altă amandină, dar se întâmplă fix acelaşi lucru. Şi poimâine la fel. Şi tot aşa, toată săptămâna. Deja te-ai săturat şi nu mai cauţi amandine. De fapt, ai mâncat atâtea amandine proaste, încât nici nu ştii dacă ai recunoaşte The Real Thing dacă s-ar holba la tine insistent din vitrina unei cofetării.

Te-ai obişnuit cu amandinele proaste, deja ai uitat ce bune erau alea făcute ca la carte. Astea ratate parcă îţi sunt deja familiare şi comode. Nu mai cauţi. Nici nu mai ştii ce anume căutai la prima amandină. Ce te-a atras la ea? De ce nu ai ales altă prăjitură din vitrină? Erau atâtea prăjituri simplu de făcut, pe care nu le ratează nimeni. Aveai toate şansele să nimereşti din prima. Dar tu visai, nu ştii de ce, la o amandină. La o amandină perfectă. Şi ai refuzat să te opreşti din căutat până ce nu dădeai de ea. Ai obosit, te-ai îngrăşat, ţi-ai pierdut cheful, dar nu ai găsit-o….

P.S: Nicio amandină nu a suferit în timpul acestei scrieri.

Personaje anonime II: Independenţă

Ea îl iubea pentru că el nu dădea socoteală nimănui. Pentru că nu avea nevoie de nimeni. Pentru că se ferise de cătuşe, gratii şi lanţuri. Pentru că nu îi lăsa pe alţii să îi dicteze normalitatea. Pentru că nu îi lăsa pe alţii să hotarască daca nu cumva lui i-ar fi mai bine altfel decât aşa cum îşi orânduise viaţa.

Îi iubea mersul relaxat. Chiar şi când făcea paşi mari şi iuţi, părea că e, de fapt, la plimbare. Se plimba printre propriile-i aventuri şi invenţii, fără să treacă în ecuaţie şi scenariile prăpăstioase, fără să lase panica să îşi arate colţii, fără să lase timpul să îl fugărească. Se grăbea uneori, dar se grăbea încet. Niciodată graba nu îi fura din bucurie.

Trăia pe banii lui cam de când împlinise 19 ani, dar nu avusese niciodată un job ca tot omul. Cu program, cu salariu fix, cu ierarhii de muncă. Se ferise întotdeauna de şefi şi de ordinele lor. Se conducea singur. Asta căuta la serviciu şi asta căuta la legăturile lui cu oamenii. Erau legături strânse, dar niciodată sufocante. Fiecare îşi păstra direcţia lui: fiecare prietenie venea cu respectul individualităţii celuilalt, iar fiecare iubire venea cu libertatea ei aparte, aceea care îi creşte pe oameni şi îi face compleţi.

Nu îi plăcea să îşi vadă prietenii trişti. Nu pentru că s-ar fi molipsit de tristeţea lor, ci pentru că, mai degrabă, se hrănea ştiindu-i bine şi cu zâmbete largi pe chip. Făcea multe glume proaste şi nelalocul lor. Îşi testa sarcasmul pe necunoscuţi. Sau mai bine zis, îi testa pe ei şi, dacă treceau testul, nu mai erau necunoscuţi. Îi deveneau, cu fiecare ironie gustoasă, (un pic mai) prieteni. Cu aceia care se supărau pe umorul lui, nu se ostenea prea mult. Nu prea avea nevoie de public.

Nu mă învăţ minte

Îmi tot spun că o să învăţ scepticismul ca o a doua natură. Dar prima natură e mai puternică şi instinctual, I’m a believer.

Îmi tot spun: de mâine nu o să mai am încredere oarbă în oameni şi în proiectele lor, de mâine aştept să fiu convinsă lent şi temeinic.

Îmi tot spun să nu îi mai cred pe oameni buni până la proba contrarie. Dar uneori le creez chiar şi circumstanţe atenuante.

Îmi tot spun că drumul spre iad e pavat cu intenţiile bune ale celor care nu ştiu să le pună în practică şi îi încurcă şi pe alţii, rătăcind aiurea. Dar nu reuşesc să mă cred eu pe mine.

Îmi tot spun că o să cer mai întâi dovezi şi că voi cerceta, înainte de a crede. Dar am făcut sute de pariuri fără ponturi şi am sărit de mii de ori fără o coardă ţeapănă.

Îmi tot spun că o să fiu Toma Necredinciosul de-acum şi până-n vecii vecilor Amin!

Dar nu mă ascult. Dar nu am învăţat niciodată să privesc cu suspiciune străinii, nici să caut grimase în spatele zâmbetelor. Nu am învăţat să ţin oamenii la distanţă până nu le fac un background check, nici să îi cred murdari şi haini fără să am probe de nedemontat. Nu am învăţat să nu am încredere în începuturi şi nici că dezamăgirile cele mai abrupte vin când oamenii pică de pe piedestalul pe care i-ai urcat. Şi până nu am să învăţ toate astea, nu am voie să mă plâng. Punct.

ce-am prins la BIEFF

Am ajuns aseară în sfârşit la BIEFF, unde am prins proiecţiile de la 20.30. Seara a început genial cu “Las Palmas”, un scurtmetraj de-a dreptul comic şi experimental. “Las Palmas” e o poveste despre naturaleţe şi mecanicitate, despre libertatea aproape grosolană şi închidrea într-o rutină cuminte. Short-ul are în centru un bebeluş mai degrabă androgin, care încă merge de-a buşilea, dar poate conduce o motocicletă, care se îmbată aproape profesionist, dar mănâncă încă îngheţată cu degetele, care distruge în joacă un bar, dar încearcă să plătească dezastrul cu mărunţişul din borsetă. Îl întâlnim prima oară pe o plajă, dormind la umbra unui palmier şi ne luăm rămas bun de la el în timp ce zboară pe o motocicletă pe marginea unor pante periculoasă. Nu avem nicio îndoială că acest bebeluş este fericit. Probabil la fel ca şi alţi bebeluşi mai convenţionali. Se bucură zgomotos, îşi hrăneşte curiozitatea, sparge, distruge, face mizerie, caută, bea, mănâncă, nu îi e teamă, nu îşi cere scuze. În tot acest timp, adulţii asistă pasiv la murdăria pe care o provoacă, calculează conştiincios daunele, au chipuri goale şi gesturi mecanice, robotizate. La fiecare pas, îi simţi sub presiunea obsesiilor lumii moderne: timpul, banii, ordinea. Lumea lor e plină de ritm, un ritm sacadat, obositor, ticăit, un ritm care presează şi subjugă. Ritmul bebeluşului e haotic, experimental, creativ, aproape amuzical, aproape sălbatic, dar trăit cu pasiune.

După “Las Palmas” ne-am delectat cu cinematografia de-a dreptul uimitoare din franţuzescul “Boro in the Box”. Imagini perfect poetice şi un stil narativ aparte au făcut ca short-ul să merite vizionat. Totuşi, povestea nu m-a convins pe de-a întregul. Un film de 40 de minute are nevoie de mai mult de-atât ca să te facă să ţi-l aminteşti cu plăcere. La un moment dat, mie mi-a lăsat impresia că aşa multe şocuri suprarealiste mascau o lipsă de substanţă. Dar maybe it’s just me…

Foarte bun mi s-a părut, în schimb, mult mai simplul “Milla Caos”, o coproducţie neamţo-cubaneză. Povestea e simplă: în fiecare weekend, Sebastian, un tânăr de 17 ani din Cuba, se transformă în Milla Caos, în timpul unui drag show ilegal dintr-o suburbie havaneză. Cu fiecare spectacol care trece, îşi doreşte din ce în ce mai mult ca mama sa să vină să îl vadă pe scenă. Femeia e, însă, obosită, prinsă în rutina în care sunt prinşi oamenii muncitori, care transpiră pentru fiecare bănuţ, care muncesc pentru a supravieţui. Acesta nu este un film despre transsexuali, în ciuda aparenţelor. Este un film despre nevoia de a fi văzut, mai ales de către cei dragi. O explică cel mai bine scena în care Sebastian interpretează piesa “Lo Material”, insistând aproape obsesiv asupra versurilor “Existir me interesa mas que soniar”. Să existe îl interesează mai mult decât să viseze pe Sebastian. Să existe pentru cei pe care îi iubeşte. Tocmai de-aceea scena în care mama sa priveşte înregistrarea cu interpretarea sa este atât de emoţionantă. Fără să ştie, Sebastian are parte de ceea ce îşi doreşte. Mama sa îl priveşte cu mândrie.

Proiecţiile s-au încheiat cu “Killing the chickens to scare the monkeys”, o poveste localizată în Republica Populară Chineză, spusă într-un limbaj cinematografic aparte. În nouă scene, scurmetrajul surprinde consecinţele neprevăzute pe care strategia şi politicile naţionale le aduc în viaţa unei tinere profesoare. Estetica atent potrivită intenţiilor şi tehnica narativă provocatoare împing spectatorul către meditaţie şi contemplare. Mult din ceea ce nu este spus în film este mutat pe umerii spectatorului, care trebuie să completeze spaţiile goale…ca poveste şi semnificaţie. Din viaţa protagonistei nu asistăm decât la fragmente, pe care le lipim după cum înţelegem povestea. Short-ul debutează cu o scenă de 15 minute, fără tăieturi, în care experimentăm lumea ca fotografie jucată, fără să avem acces decât la anumite unghiuri din poveste, alese aproape arbitrar. Camera fixă face ca personaje, obiecte, tragedii să intre şi să iasă din cadru, obligându-te să te întrebi mereu ce se ascunde acolo unde obiectivul nu pătrunde, ce e mai la dreapta sau mai la stânga, ce nu vezi. În fond, dincolo de meditaţia politică, pelicula şi o meditaţie asupra cinematografiei în sine.

Spionându-l pe Vincent Gallo

Vincent Gallo e un dement. Dar un dement adorabil. Revin la el din când în când şi mă îndrăgostesc din nou iremediabil. Revin mai ales la discul “When” din 2001. “When” e un “Buffalo 66″ muzical. Când îl asculţi, ai senzaţia că tragi cu urechea la o conversaţie privată cu sine a lui Gallo. E ca şi cum te-ai furişat în dormitorul lui, fără ca el să ştie, iar el stă pe pat, cu chitara în braţe şi cântă fix ce-ar cânta dacă nu l-ar asculta nimeni, abandonându-se compătimirii de sine.

În “Buffalo 66″, o bijuterie indie cu accente autobiografice, pe care Vincent Gallo o scrie şi produce, acesta joacă rolul unui tânăr care iese din închisoare şi se întoarce în oraşul său natal. Aici, chiar din prima zi, răpeşte o fată pe care o prezintă părinţilor ca soţia sa. Pe parcursul filmului, Billy realizează că nu a mai rămas nimic pentru el în acel oraş şi că este la fel de pierdut cum era şi înainte să ajungă după gratii. Singura salvare pentru el ar putea veni din partea fetei pe care a răpit-o, dar, în cele din urmă, nu face nimic pentru a se agăţa de această şansă. Gallo e prezent peste tot în acest film: în regie, scenariu, coloană sonoră…Această implicare totală şi omniprezenţă o găsim şi pe “When”, pe care îl scrie, interpretează şi produce, imprimându-i aceeaşi vulnerabilitate emoţională ca şi filmului.

Sunt momente pe “When”, mai ales pe Honey Bunny, când ai senzaţia că Gallo face mişto de versurile tradiţionale ale cântecelor de dragoste, plimbându-se leneş printre clişee romantice. Inventivitata aici nu rezidă în versuri, ci în livrarea lor. Pe măsură ce Gallo cântă (rosteşte) Goodnight baby/ Sleep tight here with me/ We can lay in the bed, you and me/ And I won’t go away or leave you alone/ Sweetie-pie/ Baby/ Sleep tight/ Here with me,” pe piesa “Apple Girl” rămâi perplex gândindu-te dacă efectul este sau nu intenţionat.Dacă mă iau după ce-a făcut în cinematografie sau după aranjamentele de pe piesele mai ambiţioase de pe disc, răspund cu da. Gallo e indulgent cu sine, dar nu şi neglijent.

Vincent Gallo – Honey Bunny from vegas on Vimeo.

“I wrote this song for the girl Paris Hilton” începe cu un sample în buclă al unei note de corn, cu chitări şi tobe pe fundal. Încet, Gallo construieşte un cântec din alte sample-uri de instrumente: o chitară aici, o orgă acolo, pe care le îngrămădeşte peste nepotolita fundaţie de 3 secunde. E un aranjament la fel de greoi ca un cântec de U.S. Maple, dar asta nu-i fură nimic din frumuseţe. Serveşte cel puţin ca alegorie pentru o minte pe care o descoperim nervoasă şi chiar şubredă. Cum e prima piesă de pe album, funcţionează şi ca un avertisment că toate melodiile ce urmează sunt un pic în ilegalitate. Loop-ul mereu prezent şi instrumentaţia bogată îi pregăteşte pe ascultători pentru frumoasa călătorie prin psyche-ul fragil al lui Gallo în care te poartă următoarele melodii.

Când lipeşte o înregistrare veche de vibrafoane pe “Was”, nu melodia, ci sound-ul în sine este cel care impresionează. Acea înregistrare antică plată, palidă, aproape mută constrastează puternic cu chitara plină, bogată a lui Gallo. Nici sample-ul, nici personajul din Buffalo 66, nici Vincent Gallo, probabil, nu aparţin. Se şi le simţi nelalocul lor. Şi totuşi, tocmai din nepotrivirile astea iese o frumuseţe aparte, neechilibrată, dar imposibil de negat.

Laura: A song by Vincent Gallo from JG Winn on Vimeo.

Vincent Gallo – When from Bianca Grapes on Vimeo.

Personaje anonime I: Incongruenţă

Era genul de fată care nu a avut niciodată nevoie de lămâia din Cuba Libre. Romul şi cola îi erau de-ajuns. Îi era, însă, greaţă…de coregrafii, măşti şi replici învăţate pe de rost. Era mereu în război cu sine şi cu lumea. Şi pentru ea şi pentru ceilalţi avea câte o oglindă care le arăta şi ce nu vroiau să vadă. Incongruenţe, inconsistenţe, inconsecvenţe. Oamenii nu o plăceau prea mult. Era incomodă. Incapabilă de discuţii mărunte despre vreme, tunsori, saltele comode şi cumpărături. Insuficient de tolerantă faţă de ceea ce nu se potrivea cu idealurile din mintea ei. Mereu cu un pat al lui Procust la îndemână, cu care măsura şi tăia în carne vie ce nu încăpea sau nu se lipea cu povestea curată pe care vroia să o vadă în realitate.

Îi plăceau oamenii care râdeau mult şi se bucurau gălăgios, dar nu şi cei care zâmbeau tot timpul, mereu binevoitori. Cel mai mult îi iubea pe oamenii care se enervau şi arătau asta, fără să le pese. Cei cărora nu le era teamă să ţipe, să plângă, să spargă lucruri, să iasă din ei pentru câteva momente şi să se lupte exploziv cu proprii monştri. Îi iubea pe cei care nu simţeau permanent nevoia să fie în acord cu lumea. Cei cărora nu le era teamă să se certe cu ceilalţi, ca să se împace cu sine. La rândul ei, era capabilă de explozii mari, care o ajutau să treacă peste luni întregi de cer senin şi gol.

Îşi vopsise părul în toate culorile pământului şi frunzelor. Ca şi cum îşi aplica o parte din personalitate prin tubul de vopsea, căuta mereu o culoare care să spună ceva. Culoarea anonimatului, culoarea misterului, culoarea spontaneităţii, culoarea curajului, culoarea dezordinii, culoarea disoluţiei, culoarea energiei. Le încercase pe toate şi o luase de la început. Ceva îi spunea că de problema acestei compatibilităţi depind şi alte potriveli ale vieţii ei.

De obicei, îşi ţinea povestea pentru ea. Împărţea foarte rar fragmenţele din ea cu prieteni sau străini. Abandona câte o bucată de poveste, atunci când simţea că i-ar putea folosi cuiva. Din acel moment, frântura de poveste nu mai era a ei, era a lumii. Era şi un gest egoist de purificare, dar uneori îl regreta. Uneori ar fi preferat să nu spună nimănui nimic.

23 for 23 (Pentru voi, cei puţini)

Cunoşti sute de oameni de-a lungul anilor, dar foarte puţini sunt cei care îţi schimbă cu adevărat destinul. Pe foarte puţini îi poţi trage la răspundere pentru ceea ce ai devenit, cu bune şi cu rele. Pe foarte puţini i-ai lua cu tine şi la capătul lumii, dacă s-ar putea. Sunt foarte rari cei pe care îi ştii mereu aproape, chiar dacă au ieşit deja din viaţa ta. Sunt oamenii de la care ai învăţat şi lângă care ai crescut încă un pic, cu fiecare miracol şi fiecare tragedie, cu fiecare victorie şi cu fiecare înfrângere. Eu am adunat până acum cam 23: cam câte unul pentru fiecare an de viaţă. Şi încă vreo 2, care se simţeau responsabili pentru mine de dinainte să mă nasc. Aşa că azi nu îmi spun La mulţi ani mie, ci mai repede şi mai tare le spun lor Mulţumesc!

Mulţumesc pentru palme şi mângăieri, pentru încredere şi inspiraţie, pentru răbdare sau explozii. În ordinea numerelor de pe tricou:

Mama, de la care am învăţat ce înseamnă cu adevărat să ai grijă de cineva.

Tata, care nu m-a lăsat niciodată să mă mulţumesc cu 99%, ci m-a împins către 101%.

Carmen, care visează frumos şi mare şi nu se dă bătută niciodată.

Andruţa (Andra Rusu): prima prietenă din copilărie, cea care m-a învăţat să râd cu poftă, chiar şi atunci când toate uşile se închid şi mă simt claustrofobică. Cea de la care ştiu că poţi fi mereu altul în faţa celorlalţi, atâta timp cât ţie îţi rămâne clar cine eşti cu adevărat.

“Domnişoara” Iuliana Caracudă, de la care am învăţat că adevărata valoare a unui om se măsoară în bucuria pe care o aduce în vieţile celorlalţi.

Răzvan, fratele meu mai mic: îi mulţumesc că mă lasă uneori să îi fiu soră mai mare, în rarele ocazii când recunoaşte că nu le ştie chiar pe toate.

Adina: teoretic mi-e mătuşă, dar noi le spunem tuturor că suntem verişoare. E mai simplu aşa, altfel vârsta i-ar deruta. De fapt, îmi e ca o soră, o soră care a plecat departe când aveam vreo 14 ani şi pe care o recuperez o dată la două-trei veri, numai ca să o pierd din nou după câteva zile. Şi chiar dacă vine rar în ţară, iar eu ajung şi mai rar în Spania, Adina ştie că ea e mai mult familia mea decât multe dintre rudele rămase în ţară.

Dirigu’, care ne-a învăţat pe toţi că e mai important să împarţi drumul către visele tale cu prieteni buni decât să alergi încrâncenat către destinaţie.

Andreea, care ştie când să îţi pună frână şi când să te împingă înainte.

Domnul Ţaga, care m-a convins să aleg LMV şi nu Caragiale, lucru pentru care îi voi fi etern recunoscătoare.

Ada: colega mea de bancă forever; generoasă şi dulce, mi-a arătat ce înseamnă să îi accepţi pe ceilalţi aşa cum sunt, cu toane, cu capricii, cu neajunsuri.

Ciuciu: lipiciul care ţine grupul nostru încă unit la patru ani jumate de când am absolvit liceul. Chiar dacă de multe ori nu mi-a înţeles stările depresive sau maniile, el a fost de multe ori un fel de stâncă pe care mă puteam sprijini ca să trec peste ele.

Elena, care încearcă în fiecare zi să fie cea mai bună variantă a ei şi asta e mai mult decât fac majoritatea dintre noi.

Trof: unul din cei cei de la care am prins morala lui “Ştiu ce vreau” şi, în plus, ce n-aş da să fiu aşa high on life ca el câteodată…

Alex Tunaru: Experimentează mereu cu poftă. Lui nu îi e teamă de ridicol şi tocmai de-asta nu va pica niciodată în capcana ridicolului. Alex scoate la iveală tot ce e mai bun la cei din jurul lui şi ne face pe toţi să avem încredere în proiecte şi în oamenii care pun umărul la înfăptuirea lor.

Anne: m-a învăţat că poţi fi o persoană generoasă, fără să fii luat de fraier, că poţi fi o persoană foarte populară, fără să ai un dram de falsitate şi că, uneori, toate lucrurile bune pe care le gândeşti şi le faci pentru ceilalţi se întorc către tine, trebuie doar să ai răbdare.

Ilinca, lângă care am înţeles că suntem cine suntem şi că, până nu ne acceptăm aşa cum suntem, nu putem avea pretenţia ca restul lumii să ne înţeleagă, să ne accepte şi să ne iubească.

Andrei Puiu, care uneori nici nu ştie de câte lucruri frumoase este în stare, dar are timp să înveţe şi asta. Îţi face galerie ca nimeni altul, atunci când ţie ţi-e teamă că nu ai nicio şansă să câştigi meciul.

Alex Cârlan: m-a învăţat şi forţat să pun totul sub semnul întrebării, să critic şi să mă autocritic într-un exerciţiu de creştere. M-a învăţat să ascult dincolo de discurs.

Mădă, care mi-a împrumutat de multe ori dorul ei de ducă şi, în acelaşi timp, m-a ajutat să trec peste dorul de casă….sau de a doua casă.

Silviu: my partner in crime aproape un an. Mi-a dat primele lecţii pe bune despre televiziune şi m-a lăsat să greşesc fără să mă taxeze scump pentru asta. A avut răbdare cu mine şi mi-a suportat multe explozii pentru care nu era vinovat. Nu ştiu dacă mă voi putea revanşa pentru toate astea cândva.

Ionuţ şi Cristi: doi oameni în care cred şi care, culmea, cred în mine (sau aşa îmi place să cred). Doi oameni care m-au ajutat mai mult decât meritam şi mi-au confirmat că poţi să rămâi curat şi fidel principiilor tale, chiar dacă în jurul tău e plin de mizerii şi de abateri grave.

Till: probably the kindest person I know and definitely the warmest German guy I’ve met. Taught me some lessons about being independent that I will never forget.

Luisa: la que me hizo recuperar mi infancia, durante esos 6 meses en Ilmenau, algo que yo le voy a agradecer siempre. La siento tan parecida a mi que se que aunque pasen 10 anos hasta que la vuelva a ver, seguira siendo una de las pocas personas que de verdad me entienden.

Mi-au mai ieşit în cale câţiva străini care m-au impresionat, câteva personaje care m-au inspirat şi câţiva artişti care mi-au dat refugiu unde să mă adăpostesc de lumea reală. Mai sunt mulţi oameni la care ţin şi nu apar menţionaţi aici. Sper să mă ierte cu toţii, dacă ajung din întâmplare pe acest blog. Cineva spunea, însă, că, dacă îi tratezi pe toţi la fel, înseamnă că nimeni nu e special. Iar azi am decis să scriu despre oamenii cu adevărat speciali pe care i-am cunoscut, cei care m-au ajutat să ajung la 23 de ani într-o bucată, întreagă din toate punctele de vedere. Cei cărora le-aş mulţumi dacă aş câştiga vreodată un Oscar :)

Un mare antrenor pentru cea mai mică sportivă

La început de gimnaziu, uram sportul. Nu mişcarea în sine, care mi-era destul de dragă, cât faptul că nu mă pricepeam deloc să fac ce ni se cerea la şcoală. Prima dată când am încercat să fac flotări, mi-a ieşit perfect doar una şi jumătate şi m-au durat braţele o săptămână după. La aruncarea mingiei de oină m-am dovedit nu nepatriotică, ci străină de neam şi de sportul lui naţional. Aş fi spart un geam al şcolii, dacă nu ar fi fost din fericire deschis, pentru ca mingea să aterizez înăuntru. La handbal aveam două mâini stângi. Şi opţiunile se cam opreau aici prin clasa a cincea. Eu iubeam fotbalul, dar fotbal nu aveau voie să joace decât băieţii. Vreo doi dintre ei mă cunoşteau destul de bine şi i-au cerut profului de câteva ori să mă lase să le fiu măcar portar. De două ori, a cedat. Sunt singurele dăţi când m-am distrat la ora de sport în clasa a cincea. În rest, jucam handbal, adică alergam pe teren, aşteptând să prind accidental vreo minge, căci nimeni nu îmi pasa de teamă să nu o scap. Eram un dezastru. Şi totuşi, în clasa a şasea am reuşit să trec mai multe hopuri. S-a schimbat proful de sport şi am dat astfel pe unul dintre acei dascăli care îţi rămân în minte toată viaţa prinşi într-o amintire aproape paternă.

Noul prof credea că sportul e pentru toată lumea şi că fiecare dintre elevii săi îşi poate depăşi limitele. Nu îl interesau atât baremele, cât evoluţia individuală a fiecăruia. Mi-a dat poate cel mai important sfat pe care l-am primit în copilărie: să ţintesc cât mai sus, pentru că doar aşa o să ajung acolo unde vreau, să nu mă mulţumesc cu obiective mărunte şi să vreau mereu imposibilul. Prima probă pe care am dat-o la ora lui a fost săritura în lungime de pe loc. Primul rezultat lamentabil. Ca să treci bine de probă, ca fată, aveai nevoie de 1,65 m, parcă. Eu am sărit aşa puţin că aş fi luat 2 sau 3 la prima încercare. Proful nu m-a iertat. Îi intrase în cap că eu pot sări de 10, deşi i-am jurat că se înşală. Mi-a dat o săptămână. Între timp, mi-a spus, încearcă să sari 2 m, nu 1,65m! Sincer, l-am crezut nebun. Apoi l-am urmat în nebunie: mi-era aşa ruşine cu lipsa mea de talent sportiv că nu aveam de ales. O săptămână am exersat fără să măsor, de una singură, la mine în curte….Apoi a venit the Day. Am sărit 1, 72-73 m. Nici azi nu uit cât de mândră de mine m-am simţit în ziua aia. O notă de 10 la sport pentru mine era ca un 10 la literatură pentru Hagi, probabil. Mi-am arătat că se poate şi am mers de mână cu filosofia asta tot anul. În clasa a 6-a, am luat 10 la flotări, 10 la abdomene, 10 la exerciţiile de echilibru… Nu mi-a ieşit tot ce mi-am propus. Nici azi nu cred că pot să arunc cum trebuie o minge oină: mi se pare nefirească, prefer să lovesc cu putere o minge de fotbal. Prin definiţie, continui să fiu antitalent la sport – mai puţin la fotbal, poate. Cu toate astea, lecţia aceea dată de bătrânul profesor, care a plecat, între timp, în lumea celor mai buni, unde îi era locul, mă urmăreşte şi astăzi. Am ţinte atât de mari, că unora le par nerealiste, irealizabile, nebuneşti. Le ţin pentru mine şi nu las pe nimeni să îmi spună că nu se poate. Eu ştiu deja că se poate.