Biophilia sau de ce o iubim pe Bjork

Cel de-al optulea album de studio al artistei este punctul culminant al două decenii petrecute în căutarea sound-ului spontan, emoţional, ascuns înăntrul maşinilor de zgomot electronice. Micuţă, evazivă şi mereu pe punctul de a exploda de energie, Bjork este capabilă să creeze acea unică frumuseţe emoţională pură, necomplicată, care acţionează ca un şoc electric asupra creierului uman şi care transmite semnale în întreg sistemul nervos. În acelaşi timp, însă, muzica ei poate fi şi contraintuitivă, abstractă, atonală, genul de muzică pe care o descifrezi cu greu. Ce a rămas constant de-a lungul timpului când vine vorba de această minune din Islanda este că nu poate fi fericită decât dacă aruncă o provocare sieşi şi ascultătorilor săi. Aşa se face că, după petrecerea de plajă, tribală, sălbatică de pe albumul „Volta” din 2005, se întoarce cu un material mai privat, controlat şi ghidat de teorii muzicale.

Cu o tematică ştiinţifică, Biophilia este un proiect multimedia care grupează 10 cântece cu aplicaţii iPad corespunzătoare, pentru care Bjork a colaborat cu oameni de ştiinţă, scriitori, inventatori, muzicieni şi creatori de instrumente. Albumul vine la pachet cu un website, spectacole live şi workshop-uri educaţionale, dar, să ne concentrăm asupra muzicii, pe care Bjork a bazat-o pe algoritmuri identificate în natură şi a hrănit-o cu o combinaţie de instrumente electronice şi organice. Sună, după cum admite chiar Bjork, ca o reţetă a dezastrului. Şi totuşi, pusă în scenă cu simţul tangibil al minunii pe care îl are islandeza, Biophila este surprinzător de accesibilă, hipnotică şi frumoasă, dacă îi acorzi suficient timp şi concentrare. Pe scurt, e echivalentul audio al senzaţiei pe care o ai dacă priveşti printr-un microscop cum cresc cristalele.

Prima piesă, „Moon”, e ca o melancolică meditare cu privirea spre stele, pe care vocea lui Bjork se combină neverosimil cu o harpă glacială, în timp ce primul extras de single, „Crystalline” începe suav şi cuminte, pentru ca mai apoi să izbunească într-o nebunie drum’n’bass. Versurile mereu excentrice ale lui Bjork sunt energizate de o poezie a ştiinţei, dăruindu-ne secvenţe precum: “sonic branches, murmuring drown/ crystallising galaxies spread out like my fingers”. Mereu jucăuşă, pe melodicul „Virus”, Bjork cochetează cu ideea unei iubiri fatale între o gazdă organică şi invadatorul său anorganic: “Like a mushroom on a tree trunk as the protein transmutates/ I knock on your skin and I am in… ohh ooh”. Cea mai bună piesă de pe disc rămâne, însă, „Mutual Core”, pe care Bjork se confesează: “I shuffle around the tectonic plates/ You know I gave it all trying to match our continents”.

Ok, Biophila este, în mod voluntar, un disc ciudat, aparte. De fapt, dacă asculţi cele mai stranii bucăţi în timp ce conduci, s-ar putea să ţi se pară că extratereştrii vor să te contacteze prin intermediul undelor radio. Dar dacă tragi pe dreapta şi închizi ochii, s-ar putea să simţi o conexiune minunată cu tot felul de forţe universale.

Forget about your house of cards

Fiecare alegere este, în primul rând, o renunţare. Ca să mergi înainte, laşi ceva din urmă. Pentru ca o posibilitate să devină realitate, renunţi la toate celealte scenarii plauzibile. Ca să ai parte de ceva bun, laşi altceva bun pentru alţii. Şi, din când în când, e bine să ai grijă ce îţi doreşti..pentru ca, o dată primite darurile, să nu se transforme într-o amintire a ceea ce ai pierdut ca să îl poţi avea.

Să spunem că pentru câteva zile te-ai întoarce în timp. În trecut, acolo unde ţi-ai abandonat drumul, ca să încep altul. Nu s-au schimbat multe: te simţi ca acasă, ştii unde sunt obstacolele, scurtăturile, concurenţii şi cei care vor să te ajute să câştigi cursa. Sunt acolo şi teama de a rămâne pe loc, dorul de ducă, ispita de a încerca mai mult: toate vocile care te-au făcut să pleci, dar acum nu mai strigă chiar atât de tare. Şi mai sunt şi ei: oamenii puţini, rari, care ţi-au zîmbit când te prăbuşeai şi pe care i-ai lua cu tine şi până la capătul lumii, dar nu poţi. Oamenii care te-au ţinut sănătoasă în mijlocul unei epidemii de rea-voinţă şi cărora nu ai ştiut niciodată să le mulţumeşti. Şi lângă ei recuperezi un acasă pe care îl ştiai demult pierdut. Şi îţi mai dau înapoi o joacă pe care te minţeai că ai depăşit-o. Dar e temporar. E o călătorie în timp cu termen de expirare. Dacă îl încalci, rişti să nu mai ajungi niciodată acolo unde ai visat cândva. Dacă te-abaţi prea mult de la drumul principal, te întorci de de unde ai plecat sau să te rătăceşti. Şi-atunci, închizi ochii, respiri adânc, îţi spui că nu le poţi avea pe toate, că ai ales deja şi că totul va fi bine.

Şi chiar dacă nimic nu e mai rău ca un rămas-bun decât un rămas-bun spus pentru a doua oară, azi ştii, simţi că ai unde să te întorci.