Amintiri din copilărie

Când era mică sau un pic mai mare, Alexandra a vrut, pe rând:

-să salveze lumea
-să piloteze un avion
-să joace la o echipă de fotbal
-să fie educatoare
-să aibă o maimuţă ca animal de casă
-să aibă părul creţ
-să cânte într-o trupă rock
-să locuiască pe o insulă
-să aibă părul drept
-propria revistă
-să joace în piese de teatru
-să scrie un roman
-să devină doctor (asta nu a ţinut mult, de fapt)
-să treacă la chimie (aşa a pălit dorinţa de dinainte)
-să stea în New York
-să nu îi fie teamă să înveţe surfing
-să aibă o droaie de copii
-să nu fie nevoie să doarmă niciodată
-să lucreze la Pro TV
-să capete, ca prin minune, simţul orientării
-să vadă întreaga lume
-şi să cunoască toţi oamenii.

Între timp, unele pofte i-au trecut. Nu mai vrea să joace fotbal sau să devină un doctor. Nici o droaie de plozi. Iar maimuţele par imposibil de crescut pentru o persoană atât de aeriană. For the record, nici cu plantele nu se descurcă prea bine.

O parte din visuri s-au dovedit irealizabile: nu ştie să cânte sau să joace teatru şi nu va avea niciodată simţul orientării. Nici părul perfect drept. Probabil nu va salva lumea. S-a împăcat cu asta.

Restul viselor sunt still pending. Încă vrea să cutreiere lumea în lung şi în lat, să cunoască absolut toţi oamenii de pe planetă, să facă surfing şi să piloteze un avion. S-ar muta în New York şi mâine, dacă s-ar ivi ocazia, iar her dream job rămâne să fie reporter la Pro TV. O să aibă într-o zi propria revistă şi va scrie, cel mai probabil, un worst-seller, iar părul, vrea, nu vrea, e mai mult creţ decât drept most of the time.

mai târziu e prea târziu

Trei, doi unu, intrăm în emisie. Nu avem timp pentru retuşuri sau ultime probe. În televiziune, nu îţi permiţi să amâni deadline-urile. La ştiri, în niciun caz. Ce nu a intrat azi, nu mai poate intra mâine. Decât dacă nu era de actualitate. Iar dacă nu e de actualitate, nu prea te interesează. În televiziune, trăieşti în lumea lui acum şi aici. Capeţi, fără să îţi dai seama, o cu totul altă perspectivă asupra timpului. Începi să măsori vorbele oamenilor în secunde de sincron. Decupezi din realitate ca să nu plictisească. Tai din textul ştirii, ciunteşti din afirmaţii. Nu stai niciodată la un eveniment mai mult decât ai nevoie să strângi tot materialul video pentru ştire. Uneori stai chiar mai puţin, pentru că (nu) te aşteaptă în altă parte. Când stai pe la uşi impunătoare ca să iei un interviu, nu îţi laşi mintea să circule aiurea: te gândeşti cum îţi poţi organiza mai bine restul zilei, ca să termini materialul la timp. Dacă ajungi cu cinci minute prea târziu la o ştire şi ratezi punctul culminant, degeaba ai mai ajuns. Pe nimeni nu interesează o ştire despre un incendiu, dacă pe filmare nu au intrat flăcările şi fumul înecăcios. Dacă nu pui întrebările la timp, nu le mai pui niciodată. Nu ai timp pentru un do-over. Ce ai reuşit să scotoceşti şi să furi la faţa locului din esenţa întâmplării, asta va intra şi pe post (într-o variantă editată, desigur).

În redacţie, pedala de accelaraţie e apăsată continuu. Scrii textele  cu viteză de dactilograf, nu apuci să scrii câteva drafturi şi o variantă finală. De cele mai multe ori, prima ciornă e şi  cea care ajunge la editorul de voce. Altfel, nu se mai montează nimic la timp. Şi uite aşa începi să apreciezi valoarea lucrurilor făcute bine din prima, dar şi să treci mai uşor peste imperfecţiuni, inevitabile de la un punct încolo.

La ştiri, timpul nu are răbdare cu tine. Evenimentele se suprapun, trebuie să “ghiceşti” unde este Ştirea şi să mergi după ea. Chiar dacă ai ghicit azi, mâine ascunzişul este altul şi scorul se resetează. Tu şi timpul plecaţi de la 0-0. În fiecare dimineaţă. La sfârşitul zilei, te simţi uneori învingător, când ai reuşit ce ţi-ai propus înainte să pleci din redacţie, dar e o senzaţie trecătoare. Adică îţi trece până a doua zi, când joaca o ia de la început cu nerăbdare de pici.

O goană clandestină după un trecut scufundat sub ape adânci şi tăcute sau cine a câştigat la NexT 2011 şi ce-au făcut ei să merite asta

Cine aş fi, dacă nu aş putea evada din propriul trecut? – The Chronoscope

The Chronoscope / Cronoscopul lui Andrew Legge poate servi oricând ca lecţie despre cum se face un mockumentary istoric. Construcţiile imaculate, manipulate în postproducţie pentru a recupera culoarea epocii şi imaginile de arhivă, comentate cu haz de martori falşi, compun o poveste fermecătoare, care pendulează fără efort între istorie şi fabulă. Centrul de greutate al short-ului este Charlotte Keppel, o femeie savant de origine irlandeză, cu eleganţa ludică a unei dive a anilor ’30, care născoceşte o invenţie uimitoare: cronoscopul, care poate reconstrui din nimic imagini ale trecutului.

Dispozitivul miraculos creat de frumoasa irlandeză îi obligă pe oameni să se confrunte cu o lume dezbrăcată de iluzii şi minciuni, să îşi cunoască istoria exact aşa cum s-a petrecut, golită de strălucire şi glorie. Nu e de mirare că istoricii, arheologii, preoţii şi politicienii se simt, pe rând, ameninţaţi de fabulosul aparat. După ce încearcă, fără succes, să se folosească de dispozitiv pentru a îşi întări propaganda, naziştii vor să îngroape la loc adevărul incomod scos la suprafaţă de cronoscop. Al treilea Reich îi declară război inventatoarei, care reuşeşte să scape, evadând fără urmă, undeva în Elveţia. În cele din urmă, Keppel şi cronoscopul sunt şterşi, fără milă, din istorie, poate pentru că omenirea avea prea mare nevoie de naraţiuni idealizate despre cele ce s-au scurs deja.

Mai mult decât o simplă satiră a practicilor politice extreme ale vremii, The Chronoscope ne smulge multe râsete, pentru ca, la final, să ne lase cu o întrebare tulburătoare: cine am fi, dacă nu am putea evada din propriul trecut?

Apele tac

Cel mai popular scurtmetraj românesc din competiţia NexT 2011, Apele tac urmăreşte, cu ritmul urgent al unui thriller, drama a trei tineri care încearcă să treacă graniţa în Iugoslavia în timpul comunismului. Nu strâmbaţi din nas, nu e încă un film românesc despre epoca lui Ceauşescu. Regizoarea Anca Miruna Lăzărescu se distanţează de obsesia cineaştilor autohtoni de a folosi filmul ca mijloc de a regla conturile cu un trecut strâmb. Tânăra autoare vrea un pic mai mult de la scurtmetrajul său.

Plin de suspans şi dens la nivel emoţional, Apele tac vorbeşte mai mult despre trei drame individuale decât despre nevrozele unei întregi generaţii. Gregor şi Vali vor să plece cu orice preţ din România comunistă, aşa că planifică să treacă Dunărea înot spre iugoslavi. Gregor şi Vali au un pact şi un plan prudent. Vali nu are cum să se ţină de cuvânt. Nu îşi poate lăsa în urmă soţia însărcinată. Cu această încălcare a interdicţiei începe o poveste derulată la tensiuni electrice, o poveste despre supravieţuire, loialitate şi solidaritate. Totul culminează cu acel “da” din final, care arată, că oricât de inuman ar fi un regim politic, nu poate ucide complet umanitatea victimelor.

Categoria grea

Primind o menţiune specială din partea juriului, scurtmetrajul studenţesc semnat de Olivia Crăciuleanu e un spectacol tragicomic, filmat în alb-negru, despre fantomele din trecut care se întorc periodic să ne bântuie şi, uneori, vin atât de des încât ajung să facă parte din prezentul nostru cotidian. Umorul negru, balcanic, jocul actoricesc ireproşabil al celor doi protagonişti (Alexandru Georgescu şi Maria Teslaru) şi absurditatea luptei pasiv-agresive care domină viaţa de cuplu fac din Categoria grea un film scurt puternic, demn de o transpunere în lungmetraj. Detaliile convieţuirii bolnăvicioase sunt executate la milimetru: bărbatul cu o pasiune aproape autistă pentru meciurile de fotbal vizionate la televizor, chipul abătut, şters, resemnat al femeii, ţârâitul enervant al telefonului, discuţiile mărunte vs. explozia mare, misoginismul nestudiat, firesc până în măduva oaselor, conversaţiile despre nimicuri, ca ascunzişuri faţă de adevăratele discuţii…

Diane Wellington

În 1983, Diane Wellington, o adolescentă de 15 ani din South Dakota a dispărut fără nicio urmă. Astăzi, a fost găsită. Aşa începe o poveste sfâşietoare, construită din imagini de arhivă, text scris şi o coloană sonoră care te va bântui la ieşirea din sală. În timp ce pe ecranul negru frazele curg mărunt şi sacadat, regizorul Arnaud des Pallieres explorează forţa expresivă a unui colaj de cadre, găsite pe Internet, a căror sursă îi este complet necunoscută. Imaginile de arhivă, în alb şi negru, îl ajută să spună povestea din mai multe unghiuri, au o naturaleţe nestudiată şi se lipesc artistic unele de altele, nu atât secvenţial, cât într-o logică a stării şi atmosferei peliculei.

Scurtmetrajul lui Pallieres reactualizează filmul mut, absenţa cuvântului rostit devenind metafora ideală pentru trecerea sub tăcere a tragediei tinerei fete. Spre final, forţa tăcerii e şi mai intens exploatată. Zgomotul asurzitor al roţilor trenului, imaginile halucinante, filmate în viteză şi din unghiuri sumbre, peisajul sterp compun portretul dezolant al groazei şi singurătăţii trăite de Diane Wellington.

Ca şi filmul românesc Categoria grea, scurtmetrajul Diane Wellington a obţinut o menţiune specială din partea juriului.

Deeper than Yesterday

Dacă te ia pe nepregătite, Deeper than Yesterday ar putea să îţi provoace o serie de reacţii adverse, de la milă sau furie la dezgust şi greaţă. Un lucru este cert, nimic nu e previzibil în scurtmetrajul australian distins cu premiul Cristian Nemescu pentru regie.

Trei luni petrecute în adâncul apelor au săpat urme adânci în umanitatea unor soldaţi ruşi aflaţi în misiune la bordul unui submarin. Cu simţul decenţei fracturat, bărbaţii au devenit nişte sălbatici. Unul dintre ei, Oleg conştientizează pericolul alienării şi încearcă să îşi salveze luciditatea, în ciuda experienţelor brutale la care ia parte. Când, într-o bună zi, soldaţii pescuiesc din adâncul mării cadavrul unei femei, minţile lor tulburate se entuziasmează de perspectiva necrofiliei. Nu am să vă spun dacă umanitatea pierde sau câştigă. Mă rezum la a vă promite că, între debutul masculin, în forţă şi finalul suprarealist şi romantic, Ariel Kleitman, regizorul peliculei creează o experienţă cinematică intensă, cu care îşi merită pe deplin premiul.

Talleres clandestinos / Croitorii clandestini

În 2011, premiul “Andrei Toncu” pentru cea mai bună coloană sonoră a revenit sound-designerilor filmului Talleres clandestinos / Croitorii clandestini. Scurtmetrajul Catalinei Molina este o dramă socială despre viaţa muncitorilor aduşi din Bolivia din Argentina pentru a lucra într-unul dintre atelierele clandestine de croitorie. Puşi să muncească în condiţii inumane, trataţi ca nişte sclavi şi plătiţi prost, emigranţii supravieţuiesc pretenţiilor absurde ale patronilor, visând mereu la un trai mai bun. Cu această speranţă în minte, tânăra Juana îşi lasă în urmă, în Bolivia, soţul şi copilul, plecând să muncească pentru toţi trei. Ce găseşte în Buenos Aires nu se potriveşte, însă, cu iluziile pentru care şi-a părăsit ţara. În atelierul-închisoare, nimeni nu crâcneşte la vorbele patronilor. Cei care lucrează aici nu au voie să iasă din fabrică, fără permisiunea şefilor tiranici. Bărbaţii şi femeile locuiesc grămadă, chiar în fabrica de confecţii. Muncitoarele sunt hărţuite sexual, fără ca nimeni să intervină. O oglindă îngroşată a exploatării, Talleres clandestinos redă, printr-o poveste profund umană, urâţenia unei lumi, care, de dragul profitului, sacrifică însuşi demnitatea şi compasiunea.

La huida / Goana

Şi, nu în cele din urmă, tare aş vrea să vă povestesc câte ceva despre marele câştigător al NexT 2011, scurtmetrajul La huida / Goana. Aş vrea, dar e greu de crezut că o să şi reuşesc. E ca şi cum v-aş povesti despre o melodie, fără să vă las să o ascultaţi.

Într-o selecţie mai întunecată, mai puţin ludică decât în anii trecuţi, La huida / Goana nu avea cum să nu iasă în evidenţă. Filmul lui Victor Carrey e un moment de pură fantezie, de care te vor face să te îndrăgosteşti artificiile simpatice ce trimit la Amelie, slow-motion-ul de videoclip, cultul detaliului, poezia, umorul şi graţia. E un film plin de vitalitate, culoare şi magie, de un comic vizual delicios.

Curăţenie de primăvară

E incredibil cât de multe texte am aruncat la gunoi. Ca şi când nu ar fi existat niciodată. Ştiţi poeţii aceia nebuni care îşi ard poeziile? Cam aşa sunt şi eu, dar un pic mai rău. Nu mă descotoresc doar de poezii şi nu întodeauna pun textele pe foc. Uneori e suficient un Shift+Delete. O privesc ca pe o operaţie de purificare.Ca atunci când arunci vechituri din casă.Te simţi mai liber, ai chef să începi ceva, eşti mai proaspăt, mai puţin încărcat.

Cuvintele au fost, dintodeauna, vechiturile mele cele mai de preţ. Când dau de ele prin vreun colţ uitat al casei, le privesc cu teamă, pentru că îmi amintesc de o persoană care nu mai există. O persoană care s-a consumat, chiar în momentul când a aşternut pe foaie ultimul punct. De îndată ce voi încheia acest text, eu, cea pe care o citiţi acum, va înceta să existe. O să îi ia locul o copie aproape perfectă, un pic mai goală şi mai plină, în acelaşi timp. Nu o să vă prindeţi că s-a schimbat ceva.

Cel mai greu mă recunosc în textele scrise în copilărie. În retorismul acelor clipe, în foamea de deznodământ, în frazele atent calculate, dar mereu vulnerabile. Între timp, am pierdut pe drum capacitatea de a mă deschide complet în faţa caietului. Am început să scriu, gândindu-mă că (alt)cineva va citi textul. E un gând care sperie şi antrenează.

Nu mai scriu versuri.

Şi totuşi, azi corectez ma rar, las frazele sî curgă aşa cum vor ele.Poate am căpătat mai multă încredere sau poate că filtrul e mai eficient. Cred că autocenzura nu mai intervine între gând şi scriere, ci s-a înfipt mai adânc.

Nici cuvintele altora nu mai sunt aceleaşi, o dată cu trecerea timpului. Palmele care mi s-au dat prin vorbe devin mângâieri nostime, aprecierile de la cei dragi devine repere, când harta e prea înceţoşată. Scrisorile pe care le-am primit sunt mărturii, mărturii ale unor momente care nu au cum să se mai repete.

Am umblat în maldărele de amintiri.Bileţele, fiţuici, diplome,vederi, cărţi, felicitări, reviste, notiţe, bilete la concerte. Cu toate mi-au vorbit despre zeci de Alexandra care nu se vor mai întoarce şi de care mi-e dor uneori, narcisistic.

De copilul care adormea citind benzi desenate.
De fetiţa care scria poezii proaste pe ascuns.
De cea care strângea bani luni întregi pentru un concert.
De fata care primea cărţi cu dedicaaţii personale.
De Alexandra care primea diplome de excelenţă, dar şi mai mult de Alexandra pentru care colegii de liceu inventau titluri de onoare.
De Alexandra care strângea vederi din locuri în care visa să ajungă.
De cea care scria pentru revista clasei.
De cea care lua notiţe indescifrabile (de fapt, Alexandra asta a supravieţuit şi astăzi).
De Alexandra care a început un roman prin clasa a cincea, pe care nu l-a terminat nici astăzi.

gânduri de duminică seară

Ştiţi întrebarea aia stupidă care se pune la concursurile de miss pentru a le departaja pe zâne? “Dacă ai putea să cunoşti orice persoană (alive or dead), pe cine ai vrea să întâlneşti şi de ce?”. Răspunsul meu mi-ar aduce nişte puncte în minus, probabil. Eu vreau să cunosc pe toată lumea. Nu din teama de a face o alegere greşită, ci pentru a rămâne fidelă visului din copilărie, de a face cunoştinţă cu toţi locuitorii planetei.  Norocul meu e că munca îmi permite să mă apropii cu paşi mărunţi de utopie. Zi de zi, oameni de toate formele şi culorile mi se plimbă prin faţa ochilor. Fur câte o părticică din viaţa lor, asemenea unui vampir care se hrăneşte, în loc de sânge, cu poveştile celorlalţi. Vânzătorii din piaţă, deţinuţii, secretarele, doctorii, sindicaliştii, taximetriştii, pensionarii, pictorii, politicienii, atletii, agricultorii, poliţiştii, profesorii, copiii, poeţii, pompierii, şomerii…trăiesc în lumi paralele, dar eu fug zilnic dintr-un univers într-altul, fără răbdare. Mă prefac şi prefac cadrul, în acelaşi timp. Transformările vin uneori firesc, fără poticniri, alteori dau crispări şi zâmbete forţate.

Când văd microfonul şi camera, unii se ascund, alţii îşi ţes o mască pe chip. Prea puţini s-au adaptat deja şi rămâni egali cu sine. Pe ei nu îi interesează cum dau la televizor. Cei ce nu şi-au dezvoltat încă mecanisme de apărare suficient de puternice, se deschid, vulnerabili, şi îşi spun povestea, prin vorbe sau gesturi. Alţii îşi pun la lucru talentul de actor. Unora le iese, alţii sunt artificiali. Cu siguranţă, însă, că, în toate cazurile, ceva personal, strâns legat de unicitatea fiinţei din faţa mea iese la suprafaţă. Un fel particular de a îşi frânge mâinile, un accent ieşit din comun, o energie greu de cuprins, o poftă de vorbă, un stil de-a povesti, o filosofie individuală, un regret bine înfipt în cotidian, o sete de experienţă imposibil de potolit…Despre fiecare dintre oamenii pe care i-am intervievat până acum ştiu un pic mai mult decât răspunsurile pe care mi le-au dat. Şi simt că le-am furat câte ceva. Am ciopârţit o fărâmă din intimitatea lor şi am lipit-o la mine în memorie, în colajele de momente, la care lucrez la foc continuu, în fiecare zi. Jafurile astea sunt victoriile mele cele mai de preţ, bucurii mărunte şi epice, în acelaşi timp. Oricât de boem sau metafizic ar părea, ăsta e unul dintre lucrurile care mă face să mă întorc în fiecare zi la muncă, dincolo de toate bubele pe care i le pot găsi cu uşurinţă acestei lumi.