Sănătate, că-i mai şubredă decât toate

Aveam 14 ani când am simţit pentru prima oară cu adevărat că vreau să plec din ţară pentru totdeauna. Eram într-un spital, mai exact la Judeţean. Vizitam un coleg care se rănise la mână, încercând să sară un gard. În salonul acela aglomerat, de un alb jegos, mirosea a boală. În salonul acela, în numai câteva zile, colegul meu trăise suficient cât pentru o viaţă. Văzuse urâţenia din spatele chipurilor prietenoase. Vecinul de pat, şi el un copil, făcuse pe el cu o seară înainte, dar nicio asistentă nu s-a deranjat să îi schimbe aşternuturile până a doua zi, când tatăl băiatului a cotizat cu nişte bancnote rugătoare.  Poveştile de groază nu se opreau aici, dar cred că e suficient ca să înţelegeţi ce se întâmpla în mintea Alexandrei de atunci.  Au trecut opt ani de atunci, dar încă pot simţi greaţa acelor clipe.

Încă mi-e teamă de spitale. Nu atât de boli, cât de spitale. Nu atât de durere, cât de medicii care folosesc durerea ca pretext de şantaj. Nu atât de viruşi, cât de o lepra care a terminat cu demnitatea umană. Sigur că sunt gândurile hiperbolizate ale  adolescenţei cutremurate de mârşăvia asistentelor şi de ruşinea copilului, dar nici azi nu calc cu paşi uşori în spitalele de la noi.

Între timp, am cunoscut, însă şi dramele lor. Ale oamenilor în halate apretate, de la care aşteptăm răspunsuri atotştiutoare, de fiecare dată  când o bucăţică din organismul nostru nu mai funcţionează cum ar trebui. Între timp, am cunoscut şi mârşăvia sistemului şi ruşinea medicilor. Oamenii aceştia trebuie să aibă stomacul tare, să lucreze în locurile acelea de care ne ferim cu toţii, să reziste unor gărzi ce par să dureze la infinit, să se joace de-a Dumnezeu fără voia lor, luând decizii de viaţă şi moarte în locul pacienţilor lor…şi toate astea într-o lume care nu dă doi bani pe ei. Într-o maşinărie care se schimbă de pe o zi pe alta, fără ca ei să aibă vreun cuvânt de spus. Medicii din România sunt, ca şi pacienţii lor, supravieţuitorii unui sistem inuman.

Legile care vin de la centru sunt  din ce în ce mai surde la realităţile din teritoriu. Mai nou, conform invenţiei bugetului orientativ, ar trebui să ne programăm bolile pentru a primi medicamente compensate. Vom avea, în curând, carduri electronice de sănătate, dar asta numai dacă medicii de familie nu vor da faliment încercând să implementeze sistemul. Informatizarea sistemului se face haotic şi cu mari pierderi financiare. Spitale din localităţi diferite ar urma să fie comasate, iar altele vor fi transformate în azile pentru bătrâni. Conform autorităţilor centrale, decizia finală se va lua în teritoriu. Administraţiile care refuză, însă, nu vor mai primi finanţare de la minister pentru spitale.  Medicii buni pleacă să lucreze în străinătate şi nimeni nu îi opreşte din drum. Aşa avem, în unele oraşe, săli de chirurgie echipate cu tehnologii de ultimă oră, dar pustii, pentru că nu are cine să opereze acolo.Şi mă opresc aici cu radiografia. Temelia şubredă pe care stă astăzi sistemul sanitar din România riscă să se prăbuşească sub greutatea poverilor ce atârnă pe umerii medicilor. Derutaţi, sărăciţi şi frustraţi de avalanşa de legi ce pare dictată din avion, medicii s-ar putea să îşi piardă concentrarea. S-ar putea să nu mai dea 100%. S-ar putea să greşească şi să plătească scump. S-ar putea să fie tentaţi să se joace cu sănătatea ta şi să te stoarcă de nişte bani. S-ar putea să îşi piardă din demnitate. S-ar putea să ia primul avion spre occident, acolo unde profesia lor e încă respectată. Sau s-ar putea, dar şansele sunt foarte mici, să rămână în ţară, să încaseze zâmbind toate loviturile şi să îşi facă datoria. Nu aş paria pe asta.

Half Nelson

Ajutat de coloana sonoră semnată Broken Social Scene şi de metafore proaspete, Half Nelson e un film despre ipocrizia evaluărilor în alb şi negru. Suntem condamnaţi să fim, în acelaşi timp, şi buni şi răi, şi liberi şi încătuşaţi, pare să ne spună scenaristul. Nu e întâmplător că protagonistul se apucă să predea la clasa a opta dialectică în locul programei obişnuite a orelor de istorie. El însuşi e cel mai bun exemplu că fiecare termen îşi conţine inevitabil contrariul. Este profesorul, modelul, dar, simultan, rătăcitul în căutare de repere. E liber în gândire, dar sclav propriilor adicţii. Încearcă să îşi protejeze eleva, dar, involuntar, o supune la acelaşi tip de rău ca acela pe care încerca să îl îndepărteze. Îi împinge pe toţi cât mai departe de intimitatea lui, dar, în acelaşi timp, se agaţă de toate gesturile de bunăvoinţă, ca de un colac de salvare, ca să poată ieşi la suprafaţă.
În esenţă, Dan e unul din “băieţii buni”. Treaz, nu ar face rău nimănui. Drogat, nu mai răspunde de faptele sale. Atât e de simplu. Trăieşte între două momente ale existenţei : consum şi sevraj, între două doze. Procesele de conştiinţă sunt superficiale şi potolite imediate cu un joint sau ceva mai tare. E mai mult amorţit decât viu, dar viaţa reală e încă aproape: la catedră încă e cel mai bun eu al său. Îşi inspiră elevii, îi face să gândească, în loc să digere, pur şi simplu, informaţia gata mestecată de alţii, îi ajută să ajungă la o maturitate intelectuală care le va permite, mai târziu, să iasă din mediul apăsător în care s-au născut. Nu e o reţetă care va funcţiona pentru toţi, cel mai probabil va fi eficientă doar pentru câţiva, dar acest pariu cu soarta îl menţine pe Dan pe linia de plutire. Nu e suficient, totuşi, pentru a îl scoate definitiv din întunericul în care şi-a scufundat existenţa.
În acest tablou al prăbuşirii îşi face loc o prietenie neobişnuită, iar, după canoanele unora, nelalocul ei : prietenia lui Dan cu Drey, una dintre elevele sale. Când îl găseşte pe Dan în baia fetelor aproape leşinat, după ce luase cocaină, Drey nu se sperie, ci îl ajută să îşi revină. Aşa începe o relaţie paradoxală: Drey este cea care va avea grijă de Dan, deşi, la rândul ei, are nevoie disperată de o figură paternă. Fata vine dintr-o familie destrămată: fratele ei a ajuns în închisoare din cauza traficului de droguri, tatăl a dat bir cu fugiţii, iar mama e nevoie să lucreze o normă dublă. Mereu gata să umple acest gol în viaţa lui Drey, Frank, partenerul fratelui său în afacerile cu droguri, vrea să o recruteze pe adolescentă pentru o viitoare carieră ca dealer. Încercările lui Dan de a o elibera pe Drey de această soartă sunt mici şi inutile: nu-i ia mult până ce îşi dă singur seama că e ipocrit din partea lui să ceară soluţia morală.
Şi Drey şi Dan sunt, până la un punct, victime ale mediului în care au crescut. Atât ghetto-ul negru, cât şi cel alb au familiile lor disfuncţionale, drame incomode care se ascund sub covor, dependenţi şi « sfinţi » gata să îi arate cu degetul. Decizia de a părăsi statutul de victimă este a lor şi numai a lor. Este o decizie pe care şi-o asumă, în final, individual, dar, în acelaşi timp, împreună. Finalul ne spune, însă, că acele căi întunecate pe care le-au lăsat în urmă vor fi mereu prezente ca posibilităţi. Fiecare sens conţine inevitabil şi sensul opus.

We’re new here – gil scott heron & jamie smith

Gil şi Jamie nu sunt tocmai „a match made in heaven”, fiecare experiment al lor este un pariu extrem riscant. Şi-l asumă fără jumătăţi de măsură, de dragul jocului. Şi poate tocmai din saltul ăsta fără paraşută s-a născut farmecul albumului „We’re new here”, un farmec care o să-i prindă pe tot atât de mulţi pe câţi o să îi lase rece. Pe mine m-a prins, poate pentru că mă fascinează incongruenţele.

Albumul lui Gil Scott Heron „I’m new here” (2010) a fost primul material original scos de artist în mai bine de 16 ani şi probabil cel mai bun din ultimele trei decenii. „I’m new here” a fost o întoarcere printre cei vii pentru figura iconică a blues-ului „vorbit”, după ce a rămas, la un moment dat, pe drumuri, din cauza dependenţei de droguri. În ciuda revenirii voioase, albumul se simţea palid, sumbru, prezenţa morţii putea fi intuită la fiecare pas în baritonul profetic al artistului şi în producţia scheletică, învelită în rugină a lui Richard Rusell. Din albumul acela întunecat şi dureros nu mai rămâne mare lucru, o dată ce Jamie Smith (The XX) pune mâna pe el. E probabil şi motivul pentru care cei îndrăgostiţi de original vor respinge, cel puţin la început, remixul.

La sugestia lui Richard Rusell, Smith, fan declarat al muzicii lui Heron, începe să se joace cu materialul brut, scoate albumul din context şi îl aşază într-un cadru nou. Ce rezultă de aici e o călătorie pe fast-forward printre subgenuri muzicale, pe care le agaţă şi le aruncă de la piesă la piesă.

Ar fi alunecos să ne întrebăm dacă un astfel de proiect era necesar sau chiar motivat. Încearcă să ignori impulsul. Cert e că artistul de 22 ani şterge de pe discul lui Heron tocmai acele amprente ale morţii, acele umbre ale vieţii agitate a geniului blues. Le şterge şi le înlocuieşte cu strălucire şi energie, dar şi cu o perspectivă istorică, inserând bucăţi din piese mai vechi ale lui Heron şi alipindu-le noilor piese. Ba mai mult, construieşte colaje, pe care taie şi lipeşte elemente vocale neverosimile, precum o secvenţă din hitul din 63 al lui Justine Baby Washington: „That’s how heartaches are made”, care devine intro-ul piesei „The Crutch”, înainte ca aceasta să erupă într-o explozie drum’n’bass.

Colajele masiv produse reflectă un Smith neînfricat, şi nu reverenţios faţă de legendarul Heron. Ba chiar sunt momente în care producţia, supraîncărcată de idei, eclipsează vocea cântăreţului.  Jamie îl transformă pe Gil Scott Heron dintr-un artist frânt într-o „divă” mereu pe punctul de a se reinventa. Îi fură un pic din identitate, dar îi dă înapoi o portiţă prin care să se apropie de muzica dance contemporană. Meritul lui Jamie e că (re)prezintă la timpul prezent muzica lui Gil Scott Heron unei culturi muzicale capricioase, articulate pe groove-uri şi face asta fără să cadă în păcatul kitsch-ului sau exceselor.