Scrisoare pentru tine, expediată la toate adresele greşite

Nu vei citi niciodată rândurile astea şi, totuşi, ţi le scriu ŢIE. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care am aşteptat un semn de la tine, deşi ştiam că nu o să vină. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care te trăgeam de mână în lumea mea, deşi ştiam că nu o să încapi.

Nu ţi-aş putea reproşa niciodată nimic. Nu ai rupt niciun contract încheiat din priviri. Nu ai făcut nicio promisiune. Nu te-ai legat niciodată de nimic, nu îţi stă în fire. Tu nu eşti construit aşa, tu ai paşii uşori şi muşchii relaxaţi.Fluieri şi cânţi şi uiţi imediat. Tu nu te încrunţi, nu ceri de la oameni mai mult decât îţi pot da. Nu pretinzi, nu acuzi, iei lucrurile aşa cum vin, fără să ceri prea multe explicaţii. Uneori te miri cu ochii mari, ca un copil, alteori râzi sarcastic, dar fără răutate.

Lângă tine, nimeni nu se putea simţi vinovat, nu le dădeai voie. Şi totuşi, eu am făcut-o de atâtea ori…ca într-un film prost, în care oamenii se măsoară după idealuri demodate şi se autoflagelează pentru că nu le ating. Tu nu ai jucat niciodată în filmul ăsta.Tu nu te-ai luptat niciodată cu morile de vânt, mi le-ai lăsat mie. Tu ştii că şi ele au rostul lor pe lume, le laşi să fie, eu mă războiesc cu ele în fiecare zi, lupta asta mă ţine în viaţă. Şi aşa trece timpul între două amintiri cu tine. Uneori trec luni bune. Alteori secunde. De fapt, cred că noi am fost cea mai mare moară de vânt cu care am luptat vreodată. Nu am câştigat, dar asta nu m-a oprit.

Cel mai mult mi-e dor de clipele în care tăceam. Jumătate treji, jumătate adormiţi. Jumătate acolo, jumătate decupaţi de peisaj. Două holograme fără hartă, rătăcind printre oameni. Mi-ar fi plăcut să te cunosc pe când eram copil, ţi-aş fi scris versuri, m-aş fi pierdut în retorică, aş fi făcut gesturi mari, m-aş fi agăţat mai strâns de o întâmplare fericită. Dar, când ne-am cunoscut, era prea târziu pentru poezie. Tăcerile noastre i-au ţinut locul.

Îţi scriu o scrisoare pentru care nu o să cumpăr niciun plic. O scrisoare care nu va ajunge niciodată la tine, dar pe care o expediez întregii lumi.Ia-o ca pe un gest de purificare, ţi-am mai spus eu, scrisul curăţă tot, aşa cum timpul vindecă tot. Cam în aceeaşi măsură…niciunul nu e infailibil.

Nuovo Mondo

Sunt destinaţii care obsedează, care nasc coşmaruri, destinaţii până la care ai înota cu riscul înecului. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci, pentru că altfel nu te-ai simţi niciodată întreg. Sunt mări care despart două lumi, două istorii, două continente. Aceleaşi nedreptăţi, însă, contaminează ambele maluri. Învingătorii de pe un ţărm vor învinge şi pe celălalt, învinşii pierd şi aici, şi dincolo. “Nuovo Mondo” vorbeşte tocmai despre aceste călătorii care te duc “dincolo”, dar nu te duc, de fapt, nicăieri.

“Nuovo Mondo” reconstituie experienţa imigrării din perspectiva emigranţilor italieni, care au părăsit, în număr mare, Europa sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX vrăjiţi de promisiunea visului american. În “Nuovo Mondo”, ca şi în basme, eroii părăsesc lumea veche, cunoscută pentru a se aventura către lumea nouă, necunoscută, de care se leagă cele mai pure şi copilăreşti fantezii.Un risc fără nicio garanţie de succes, un pariu pe care imigranţii lui Crialese şi-l asumă hipnotizaţi de potenţialul câştig.

Salvatore şi familia lui pleacă spre America dintr-un sat pustiu din Sicilia. Vin dintr-un neam care lucrează acelaşi pământ de generaţii întregi, fiind una cu natura şi înconjuraţi de prezenţele spirituale ale celor de dincolo. Seaca monotonie a vieţii lor cotidiene e întreruptă de fabule despre Lumea Nouă, acolo unde banii cresc în copaci şi morcovii sunt gigantici. Ca să plece în America, Salvatore şi ai lui trebuie să vândă absolut tot ce aveau: pământul, casa, animalele. Ca să devină cetăţeni ai Noii Lumi, ei trebuie să moară un pic şi să se renască, rupându-se de obiceiuri învechite şi de superstiţiile locurilor natale. Trebuie să aibă corpuri puternice, minţi sănătoase, să înveţe să se supună şi să promită loialitate, dacă vor să treacă prin Poarta de Aur.

La fel ca în basme, trec prin toate probele cu ajutorul unui personaj misterios, femeia britanică pe care o întâlnesc la bordul navei cu care vor călători spre Statele Unite. La finalul metamorfozei de patru săptămâni, pe eroii noştri îi aşteaptă proba finală.

Perioada de carantină de pe Ellis Island e una dintre cele mai înfiorătoare reconstituiri ale unor momente istorice la care mi-a fost dat să asist. Nu, nu e vorba de nici un măcel, ci de un stadiu mai rafinat al cruzimii umane. Pe Ellis Island oamenii sunt măsuraţi: fizic, intelectual, psihic. Pe Ellis Island, patul lui Procust decide cine rămâne şi cine pleacă.În Lumea Nouă, nu e loc pentru surdomuţi sau pentru oameni bătrâni sau pentru retardaţi mintal. Nici femeile singure nu au şanse mari de izbândă, dacă nu cumva le aşteaptă acolo vreun american dornic să le facă gospodine serioase. Altfel, s-ar putea oricând transforma în prostituate, nu-i aşa?

Pe Ellis Island, oamenii sunt numerotaţi precum animalele. Deparazitaţi precum animalele. Dresaţi precum animalele. Triaţi precum animalele. La valorile spaţiului american probabil că nu vor ajunge decât după, şi dacă, trec de Ellis Island. Pentru că, aici, în locul copacilor cu bani, imigranţii vor găsi arbuşti cu ghimpi care zgârie urât demnitatea umană. Aici, basmul ia o întorsătură neplăcută, nu se aşază toate la locul lor, probele nu îi aduc eroului tărâmul magic mult visat, familiile nu trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi.

Pe cât de profund legată de istoria imigranţilor italieni este povestea, pe atât de bogat liric este stilul, fără să conţină, însă, urme de sentimentalitate sau discursuri emoţionante. De la viziuni suprarealiste (vezi scena în care Salvatore înoată în râul de lapte)la realităţi serbede, Crialese construieşte imagini de un realism magic, ce stimulează vizual spectatorul. Fără să se rupă de adevărul experienţei pe care o reconstituie, Crialese nu se fereşte de contraste, ci se joacă inteligent cu echilibrul poveştii. Niciodată nu îşi lasă personajele să alunece prea mult către o extremă. Le menţine vii, calde şi la jumătatea distanţei dintre eroi şi antieroi. Crede în aspiraţiile lor, dar le priveşte cu cinism, în acelaşi timp. Cu obiectivul camerei le mângâie chipurile şi le dă o palmă în secunda următoare.

Sunt destinaţii care obsedează şi uneori te îneci după ce ai ajuns la ele înotând. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci pentru a te simţi întreg, dar ce te faci, dacă la capătul lor, te simţi mai gol decât niciodată?