Max sunt eu

simt nevoia să scriu despre Plastilina lui Afrim….sigur că au trecut deja câţiva ani de când am văzut prima dată piesa şi sigur că nu, nu am revăzut-o zilele astea. Numai că mi-e dor de ea.

mi-e dor de ea, pentru că e povestea mea. pentru că Max sunt eu. nu, nu în sensul ăla panteist, în care Iona sunt eu, Iona eşti tu, Iona suntem cu toţii. Max sunt eu, la modul individual…nu mă interesează ce relaţie aveţi sau nu aveţi voi cu personajul lui Afrim….eu sunt fraierul fără destin, numai că în loc de figurine din plastilină, eu făceam şi fac figurine din creioane, hârtie şi cuvinte.

îmi dau seama că toţi cei care aţi văzut Plastilina ori îmi plângeţi de milă, ori vă întrebaţi în ce depresie self-indulgent am căzut de mă compar cu el. pentru cei care nu au văzut încă piesa, râmân, paradoxal, normală (mă rog, pe cât de normală aş putea părea eu).

nu cred că ar trebui să îmi plângeţi de milă; dacă o faceţi, înseamnă că nu realizaţi cât de norocos era Max în inocenţa lui, trăind mereu surd la abjecţia celor din jur, închizându-se în figurinele sale din Plastilină, mereu copil, mereu singur……..mereu gata să creadă în copilăria lui, deşi nimic din jurul lui nu îi dădea motive să o facă.

toată lumea îl crede pe Max un personaj slab, pentru mine e însă unul dintre cele mai puternice personaje din arta cu care am luat contact până acum, pentru că rămâne, până în ultima clipă, egal cu sine, consecvent naivităţii sale pline de dor de viaţă. max pune preţ pe viaţă – pe viaţa pe care şi-o modelează singur prin imaginaţie, aşa cum modelează plastilina – chiar dacă viaţa nu i-a fost un tovarăş de joacă pe măsură.

aşa că nu, chiar nu aveţi de ce să îmi plângeţi de milă. dacă sunt Max, sunt Max în momentele mele bune, optimiste, nu în cele de renunţare :)

*
dincolo de ce înseamnă, pentru mine, Max, introspecţie care pe majoritatea o să vă lase reci, vroiam să vă invit să descoperiţi ce înseamnă Plastilina pentru voi…..cu prima ocazie, mergeţi să vedeţi piesa…şi pentru o cronică mai puţin interiorizată, intraţi aici.

sunteţi, ca de obicei, liberi să aruncaţi cu roşii virtuale, mai ales dacă vi se pare că perspectiva mea asupra piesei o lezează cumva pe a voastră.

Miercuri ai PR Fest la PR Tea

Şi dacă nu or să mai vină artiştii invitaţi? Şi dacă nu o să facem rost la timp de locaţie? Dacă nu se vor înscrie destui voluntari? Dacă se vor înscrie mulţi, dar nu vom putea conta pe toţi? Şi dacă apar costuri neprevăzute? Dacă vom avea invitaţi cu pretenţii exagerate şi gusturi imprevizibile? Dacă vor întârzia zborurile invitaţilor care sosesc din străinătate? Dacă preţul biletelor o să li se pară prea mare? Dacă ne lasă baltă sponsorii în ultima clipă? Şi dacă punem totul la punct,până la ultimul detaliu, dar nu vor veni destui oameni?
Ştim că te-ai gândit, nu o dată, ce întrebări nu îi lasă să doarmă noaptea pe organizatorii Stufstock? Sau ai NexT? Sau ai Festivalului Naţional de Teatru? Şi, cu siguranţă, ai vrea să afli şi ce răspunsuri practice, creative sau doar urgente au trebuit să dea. Noi am vrut să îţi dăm ocazia să afli chiar de la experţi ce presupune organizarea unui eveniment cultural de mare amploare, cum se realizează coordonarea tuturor oamenilor şi rotiţelor implicate în poveste, sincronizarea tuturor acţiunilor, cum se împart timpul şi banii, astfel încât să ajungă pentru toţi şi pentru toate şi, mai ales, cum se promovează, apoi, potenţialul rod al acestor eforturi, pentru a îi câştiga un public care să îl merite.
Dacă vrei să afli ce intervenţie divină asigură succesul acestor evenimente, te aşteptăm miercuri, 27 mai 2009, ora 19.00, la ceainăria Cărtureşti, să adresezi întrebările tale invitaţilor noştri:
Aura Corbeanu, Directorul Executiv Festivalul National de Teatru.
Yvonne Irimescu, Coordonator de Proiect al Festivalului Internaţional de Scurt şi Mediu Metraj NexT

Teo Zabava, Director PR Stufstock
Anca Romanescu, PR Consultant Stufstock
Adresa de înscriere este deja celebra prtea_inscrieri@yahoo.com.

supergirls just fly

Sâmbătă mi-am petrecut după-amiaza cu micuţa mea verişoară, care e încă la grădi, dar ştie mai multe despre orice şi despre toate decât o să ştiţi voi vreodată.
Era deja la bunica de ceva ore, când am ajuns eu şi m-a întâmpinat cu un “pup” cum numai ea ştie să dea, apăsat şi zgomotos, şi zâmbind cu gura până la urechi. Motivul exploziei de fericire? Nu mi se datora doar mie, am aflat cu părere de rău. Mi-a şoptit, cu mare grijă să nu audă maică-sa, că bunica o lăsase să probeze nişte pantofi cu toc, fapt care, în mod evident, îi confirma că dă primele semne de maturitate în faţa adulţilor din jur.

Ea vrea să crească cât mai repede, ar apăsa pe pedala de acceleraţie, dacă ar şti cum, doar-doar ar spori viteza procesului. Pe mine mă sperie gândul că, inevitabil, o să crească şi îmi vine mereu să apăs pe frână, ca să contrabalansez elanul ei.
Mă bucur că încă o bucură evenimente de tipul celui pe care mi l-a mărturisit în chip de confesiune. O iubesc, pentru că râde mereu autentic, pentru că niciodată nu a zâmbit cu colţurile gurii plecate în jos, cum fac deseori adulţii. O iubesc pentru toate lucrurile pe care nu le ştie, pentru că nu ştie să mimeze emoţii, pentru că nu ştie (deocamdată şi sper că va mai trece mult până o să afle) ce înseamnă rate, credite, disponibilizări, cancer, sevraj, cerşetori, subnutriţie, moarte, capital de imagine, bugete, joc politic, încălzire globală şi globalizare. Pentru că nu ştie să spună “nu am timp” sau “nu pot” sau “sunt prea obosită”. Pentru că nu ştie cum e să se ascundă, altfel decât la pititea. Pentru că nu ştie să îl abandoneze pe “azi” în favoarea lui “mâine”. Pentru că nu ştie să nu fie generoasă în mod nediscriminat. Pentru că ea încă mai crede în poveştile în care eu am încetat de mult să cred……